Ioan Chirilă
Scara cuvântului. Eseuri omiletice,
cuvânt înainte de Constantin Cubleşan,
col. ,,Şcoala ardeleană de teologie”,
Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2017

 

 

Priceput mânuitor al condeiului, părintele Ioan Chirilă, profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă şi preşedintele Senatului Universităţii clujene, a oferit deja cititorilor mai multe volume de teologie, dar şi un festin poetic, prin volume precum Urme pe cer (Cluj-Napoca, Limes, 2016), Fărâme de cer (Cluj-Napoca, Limes, 2014), Sfânta Scriptură – Cuvântul cuvintelor, (Cluj-Napoca, Renaşterea, 2010), sau The Dia-logos between Theology and Science. Meeting through the Word (Cluj-Napoca, Renaşterea, 2009). De această dată, dânsul vine în faţa cititorilor cu un interesant volum de eseuri omiletice, ce abordează anumite pasaje scripturistice importante (cu precădere evanghelice), sau analizează un anumit eveniment religios.
Din bogata sa activitate în ogorul cuvântului, autorul a ales aşadar un număr (deloc întâmplător) de cuvântări, frumos articulate teologic, bine structurate şi atent întocmite, în cadrul cărora analizează, dezbate sau oferă sfaturi, oferind în acelaşi timp o perspectivă competentă, cu iz didactic, asupra unor probleme importante, fapt pentru care, aşa cum remarcă prefaţatorul Constantin Cubleşan:
,,Există în aceste eseuri şi un cuantum de plăcută sfătoşenie, nu neapărat bătrânească – suntem în general tentaţi a crede că numai cei în vârstă ne pot sfătui – cât mai cu seamă de îndrumare, de orientare, căci preotul trebuie să fie, nu în ultimul rând, şi un bun şi apropiat călăuzitor de oameni” (p. 9).
Deşi nu abuzează de metaforă şi de alte procedee stilistice, părintele autor nu le ocoleşte. Îngemânate cu simbolistica scripturistică, cu elemente ale gândirii creştine şi fundamentate prin referinţe biblice, ele se conglomerează într-o frumoasă şi solidă structură a logicii argumentative, care-l lămureşte pe cititor şi-l face dornic să parcurgă întreaga lucrare. Iată un astfel de exemplu:
,,Întunericul care vine peste noi este mai uşor atunci când, în străfundurile fiinţei tale, se sălăşluieşte cuvântul laudei şi preamăririi lui Dumnezeu. Căci atunci, acolo înlăuntrul tău – cum zice Evanghelistul Ioan – acolo, înlăuntrul fiinţei tale începe nu să fie doar izvor de apă vie (Ioan 4, 14), ci începe să strălucească, începe să răsară lumina vieţii, lumina cea purure fiitoare, care te îmbie neîncetat să te apropii de Cel care este Soarele dreptăţii şi Lui să-I zici aşa cum ai auzit şi tu în Apostol: Ce este omul că-ţi aduci aminte de el, sau fiul omului că-l preamăreşti pe el? (Evrei 2, 6)” (p. 21).
Alteori, în cuvinte cu iz poetic, autorul porneşte în descrierea unor aspecte mai puţin îmbucurătoare ale existenţei, îndemnându-i pe cititori să-şi reconsidere propriile biografii (p. 62), sau privind prin fereastra cerului înspre rai, oftează nostalgic şi face îndemnuri pline de miez:
,,Dincolo de facerea mâinilor noastre, pe care o donăm pentru cei care sunt în suferinţă, daţi lui Dumnezeu rugăciune pentru aceştia şi atunci peste acest pământ, care este de multe ori înecat de ape, se va revărsa ploaia Cerului de Sus, care face să rodească belşugul pământului şi care ne face să înţelegem că acesta este chipul raiului, acesta este chipul Împărăţiei celei cereşti, pe care neîncetat trebuie s-o căutăm cu râvna şi duhl lui Ilie, pentru ca să ajungem şi noi cândva să stăm la taifas, pe Tabor cu Mântuitorul Hristos, în lumina cea nepieritoare” (p. 63).
În cuvinte frumoase şi atent alese, în fraze inegale ca structură, dar dense din perspectiva conţinutului, părintele Ioan Chirilă reuşeşte aşadar, în paginile volumului Scara cuvântului să ofere frumoase meditaţii privitoare la aspectele fundamentale ale vieţii creştine, să mustre, să mediteze, să constate (p. 157), şi, în acelaşi timp, să ofere o serie de texte valoase pentru contemporaneitate, atât datorită valenţelor lor teologice, cât şi pentru dimensiunea lor interdisciplinară şi profunzimea lor culturală. Prin publicarea acestei lucrări, dânsul contribuie la eliberarea teologiei de clişeele unui limbaj vetust şi rigid, înveşmântând adevăruri perene în mantia metaforei, fără a da însă o prevalenţă nejustificată aspectului, ci doar evidenţiindu-i valoarea complementară în redarea lor.
Lucrarea lui, deşi oferă cititorului câteva firimituri din ospăţul Cuvântului, pe care-L slujeşte şi din opulenţa căruia se împărtăşeşte cu regularitate autorul, îl transformă pe cel care o parcurge, sădind în el o frumoasă scânteie-sămânţă, din al cărei rod se împărtăşeşte întreaga făptură.