Până în urmă cu vreun secol și jumatate, corespondența era tratată ca o Cenușăreasă a literaturii propriu-zise, socotită și comentată în domeniul paraliteraturii, până când cineva, critic literar, eseist etc., de mare prestigiu, a descoperit epistolarul unor iluștri oameni de creație care își comunicau unul altuia opinii dintre cele mai serioase în legătură cu propriile lor opere, cu laboratorul de creație, opinii despre lume și viață, nemaivorbind despre mărturisirile biografice, altfel puțin cunoscute publicului și, dintr-o dată, s-a descoperit farmecul unei literaturi discrete dar plină de culoare stilistică și de măiestrită narativitate. La noi, astfel de opere literare au fost luate în considerare începând cu Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri și terminând cu, să zicem, epistolele lui Ioan Alexandru către episcopul Calinic, publicate recent în îngrijirea poetului Adrian Alui Gheorghe. Dar exemplele sunt incomparabil mai multe. Iată bunăoară acum corespondența, extrem de bogată, a lui Niculae Gheran (numai Al. I. Odobescu scria în fiecare zi câte o scrisoare!), adresată cu dărnicie tuturor prietenilor și colaboratorilor, cunoscuților ș.a., care, la rândul lor, îi răspundeau, pe măsură. Rodica Lăzărescu, una dintre scriitoarele cele mai apropiate de neobositul truditor la împlinirea seriei de opere complete a lui Liviu Rebreanu (pe durata a peste două decenii), s-a înhămat la eroica (de ce nu?) muncă de colectare și selectare a scrisorilor primite și expediate ale lui Niculae Gheran („Tot scotocind eu prin lada cu epistole și prin memoria computerului, în încercarea de a scoate la lumină parte din corespondența regretatului Niculae Gheran…”) și a realizat deja două tomuri, de mare succes, de altfel, la public, concepute și realizate cu acribia unui veritabil istoric/cercetător literar (pasiune de care s-a molipsit școlită fiind la practica acestui important editor), publicând acum cel de al doilea volum de scrisori primite: Niculae Gheran în oglinda corespondenței (Editura David Art, Bucureşti, 2024).
„La 4 aprilie 2024 s-a împlinit un an de când Niculae Gheran se odihnește în liniștea și pacea unui țintirim la margine de Bucurește”, scrie Rodica Lăzărescu într-unul din comentariile sale ce însoțesc epistolele primite de Niculae Gheran, organizate oarecum tematic și cu încărcătură biografică. Comentariile domniei sale nu sunt deloc seci, academice, ca să zic așa, nici nu le-ar sta bine. Ele urmează, în explicitările sale, nota degajată, cu zîmbet în colțul buzelor, cum de altfel sunt toate epistolele ce urmează, sobre privitoare la munca editorială, glumețe și ironice în relațiile cu prietenii mai noi sau mai vechi, tonalitate pe care și aceștia și-o asumă. „Nu garantăm, zice editoarea pe același ton mucalit, liniștea și pacea lumii de Dincolo, oricâtă verdeață cică ar fi pe-acolo, unde cu siguranță s-a întâlnit cu toată cohorta de prieteni, de cunoscuți, de «rude și paparude», cu maiorul Brăescu, dar, mai ales, cu domnișorul Liviu”.
Numeroase sunt scrisorile primite de la importante personalități ale culturii și scrisului care se referă tocmai la această contribuție esențială la cunoașterea operei și vieții autorului Pădurii spânzuraților: Ion Vlad, Aurel Rău, Nae Antonescu, Mircea Răceanu, Gabriel Ștrempel, Romulus Dianu și alții. Dar semnificative sunt amplele cicluri epistolare Al. Zub și Vlad Mușatescu. Diametral opuse ca tonalitate și preocupări, cele 151 semnate de primul și altele 195 ale celui de al doilea, ele caracterizează deplin personalitatea lui Niculae Gheran, așa cum este ea percepută în lume. Aexandru Zub corespondează asiduu raportându-se la edițiile sale realizate din scriitorii și istoricii români la Editura Enciclopedică, unde în anii ‚70 și până prin 2000, N. Gheran păstorea mari serii documentare pentru care istoriografia noastră literară trebuie să-i fie mereu îndatorată. Iată, bunăoară, într-o scrisoare din ianuarie 1972: „Vă trimit restul manuscrisului «Xenopol» cu toate sublinierile asupra cărora am convenit. Cred că nu veți mai avea mult de lucru la el: lipsa unor indicații de zi, lună. La unele periodice să nu vă intrige. Nu e vorba de neglijența, ori de inconsecvența mea, ci de împrejurări obiective” Ș.a.m.d. Sau, altădată, la 2 decembrie 1972: „Profeția Dv. s-a împlinit, cred, nici Xenopol, nici Istoria României în date. Să așteptăm, deci, anul care vine. Mărturisesc însă că mi-ar fi prins bine apariția volumului încă în acest an, ca un argument suplimentar în favoarea candidaturii mele, propusă de Institut, pentru o bursă Humboldt în R.F. Germană” etc.
Scrisorile primite din partea lui Vlad Mușatescu, un cu totul remarcabil polemist și umorist, au farmecul unor veritabile cozerii, ilustrând frumusețea prieteniei dintre cei doi oameni de litere. „Dragă Nicuță – îi scria la 5 februarie 1982 – Chiar stau și mă cuget, măi Nică, de ce dracului nu te-apuci și matale, la modul serios, de literatură! Zace în tine un prozator de zile mari și festive. Incisiv ești, umor posezi în cantități industriale, spontan și-n proporții de masă, cunoști o sumedenie de lucruri și biografii contemporane, de mare culoare și pitoresc de moravuri. De la celebra societate forestieră din Moșilor și până la tainele canalelor și canaliilor (Chilina și Sulina – schiță umoristică de tinerețe, n. R.L. – erau doar o fărâmă de mostră). Dumnezeu să te mai înțeleagă, că eu nu reușesc. Tot așa, și-n chestia cu repatrierea ta în Stejarului. Dar să nu mă introbag în problematica fondului intim al oamenilor”.
La îndemnurile amicilor și cititorilor, Niculae Gheran se decide, în fine, să-și scrie memoriile sub forma unui roman fluviu, care începe în 2008 cu Arta de a fi păgubaș, și se înheie în anii apropiați sfârșitului vieții sale: Târgul Moșilor; Oameni și javre; Îndărătul cortinei, Bordel nou cu ștoarfe vechi, alături de altele, romanțări ale vieții lui Liviu Rebreanu. Despre toate acestea, în final, merită să reproduc, măcar în parte portretul pe care i-l face Dan C. Mihăilescu, și el un eseist umorist, venit din mahalaua bucureșteană: „Până azi îl evocam pe Niculae Gheran «doar» cu un mare și sincer respect. Într-o lume istorico-literară care nu se poate mândri cu fidelitatea, priceperea și tenacitatea textologică, Niculae Gheran este – alături de D. Vatamaniuc (pentru Eminescu), Mircea Handoca (pentru Eliade) și Nicolae Mecu (pentru G. Călinescu) – unul dintre marii și rarii noștri editori exemplari. Un om care și-a dăruit aproape patruzeci de ani din viață editării operei lui Liviu Rebreanu! Dar de astăzi îl evoc pe Niculae Gheran și cu reală plăcere. Anume, cu bucuria bucureșteanului pătimaș după farmecele și blestemele urbei sale, după istoria sa bezmetică, buboasă, trădătoare, dar fermecătoare în jalea, hărțuirile, hărtănirea, nenorocul și metehnele ei fără leac (…) a început o suită de evocări ale vieții bucureștene din interbelic până azi, așezate sub titlul hâtru și autopersiflant «Arta de a fi păgubaș». Primul volum – «Târgul Moșilor» – a apărut recent în Biblioteca Bucureștilor. Titlul volumului doi ne face cu (de)ochiul încă de-acum: «Oameni și javre». Arhi-îmbibat de întâmplări, scene tari, fizionomii picante, petreceri literar-politice, fost socialist în pantaloni scurți, dar trecut cu epicureică pocăință prin toate vămile resemnării ca și prin sitele ruginite ale cenzurii, Niculae Gheran dăduse deja un suculent volum de memorialistică («Sertar», 2004). Însă de acum amintirile și figurile care-i populează foșnitor memoria și-au dat drumul de-a binelea pe povârnișul literar. Ce personaj pitoresc, duhliu, parșiv, magnetizant! Ce hedonist hipnotizat de cearcănele mateine ale «Crailor» de altădată, surfilate prin acribia și reveriile dandyste ale lui Radu Albala! Ce amestec intens condimentat de sarcasm și ghidușie, de sentimentalism și acid ironic, alintându-se cu mucalită autocompătimire, dar observând sagace și necruțător falimentul moral și compromisurile mercantile! Cât umor comprehensiv și ce alchimie de stări contradictorii!”