Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Fastuoase miniaturi epice

Dafin Mureșeanu face parte din familia medicilor-scriitori care au îmbogățit și continuă să îmbogățească zestrea literară a spațiului cultural transilvan cu pagini de reală valoare. Când e vorba despre acest segment socio-profesional, criticii clujeni amintesc, de obicei, pe poeții clanului Zegreanu, pe Victor Papilian și pe Augustin Buzura. Trebuie spus de la bun început că Dafin Mureșeanu, distins neurolog, nu cochetează cu scrisul, ci este un veritabil producător de literatură de bună calitate. E adevărat că meseria îi furnizează unele subiecte (dar nu abuzează de ele!) așa cum în proza profesorilor (textualiști de vârf și șes) întâlnim subiecte care gravitează în jurul catedrei și al cancelariei din școlile pe unde au fost repartizați după terminarea facultății. E firesc să fie așa din moment ce natura prozatorului e impregnată organic de cunoașterea mediului unde activează. Din cunoașterea amănunțită a mediului spitalicesc de către excentricul Ken Kesey, de pildă, nu s-a născut faimosul Zbor deasupra unui cuib de cuci? Explicitările sunt de prisos. Multiplicarea exemplelor de asemenea.
La Dafin Mureșeanu, scriitura e de o suplețe cuceritoare, săltată din tipare comune, orientată spre sporirea sugestivității prin utilizarea rafinată a metaforei, a simbolului și a planurilor narative complementare. Pragul dintre real și fantastic e nedefinit, jucat la masa propriei inspirații. Afluența onirică se instalează treptat în corporalitatea discursului narativ ca o ceață vicleană, echivocă, misterioasă. Coordonatele visului sunt dirijate constant spre defrișarea aridităților cotidiene, surprinse în tablouri bizare, din unghiuri neconvenționale, surprinzătoare. În spatele naratorului subiectiv se situează adesea un dublu, o sosie care exersează „trucul fundamental de a trece dintr-o lume în alta”. Invenția ține de ceea ce prozatorul însuși numește „desfrâul imaginației”. Constați că imaginarul construit de fantezia autorului se lasă greu descifrat în datele lui fundamentale. El înaintează pe terenul unor stări emoționale specifice lirismului, reflecției, evocării, auto-analizei riguroase și confesiunii integrale mereu amânate.
Evoluția scrisului nu este esențial evidentă de la un volum la altul. De la Un singur ucigaș (2000), Dafin Mureșeanu pare a-și fi găsit formula potrivită temperamentului său artistic, făcându-ne părtași la însemnările lui picurate atent din vârful peniței, texte ce numesc stări fără să dezvăluie și povestesc întâmplări fără să problematizeze. Eul auctorial e plin de reticențe riguras cumpănite atunci când nu decupează din cotidian secvențe ce aparțin ochiului public acuzator. Dar și aici, aranjarea subiectului ține de o tactică a povestirii cu final imprevizibil. În Frumosul și bestiile, naratorul (ochiul public), impresionat, schițează profilul unui tânăr în autobuz ce pare grosolan, certat cu legile conviețuirii și mănâncă semințe. E ocărât și snopit în bătaie de ceilalți călători, dar el e de fapt bolnav psihic (aflăm în final) și are un bilet asupra lui pe care scrie că nu e periculos. Un fantastic latent mai întâi, gata să irumpă, se organizează în textura frazelor dând relief căutării de sine, exprimării solitudinii, primejdiei și altor stări confuze ale personajului referențial, un sobru analist în fond, care se lasă antrenat și în umor savuros cu o plăcere nedezmințită. Țăranul venit la doctorul din sat cu intenția de a-l ajuta să se răzbune pe un chirurg renumit este pus pe fugă printr-un șiretlic găsit ad hoc în secvența Un sătean numit Traian. Fiica medicului citește poeme aromâne de Kira Iorgoveanu-Monțu, componenta livrescă extinsă pe alocuri în colecție de citate regăsindu-se în mai multe piese ale volumului ca semn al unui intelectualism rafinat promovat neostentativ, dar constant. Situarea temporală în concret („Era capătul zilei în care se petrecuseră înmormântarea prințesei Diana și meciul de fotbal al României cu Liechtensteinul”) alternează cu obsedante coșmaruri, numite abrupt „vome onirice”. În discuțiile cu Teofil din Mari bucurii pe terasa „Delfinul”se fac analogii între „’789 francez și ’989 românesc” pornind de la citate din Chateaubriand, ca acțiu­nea să se mute subit la Vukovar, un alt teatru al conflictelor, „când au început bombardamentele”. Translația e de natură acumulativă la nivelul comparatismului istoric tors în fire narative. Disponibilitatea călătorului de a străbate lumea de la un capăt la altul, transpusă dezinvolt, e benefică pentru structura fabulatorie a narațiunilor. Din Valea Huedinului în Italia și din Suceava în Brno sau Novi Sad, naratorul percepe lumea într-o continuă agitație, adună impresii și peripeții (reale sau fictive) împletite în străvezia perdea a „amintirilor închipuite”, cum ar zice Mircea Ioan Casimcea, prozator cu care Dafin Mureșeanu se întâlnește pe palierul fantasmatic al scriiturii.
Naratorul se consideră când „un biet navigator printre fantasme”, când „un biet cățărător pe mușuroaie”, practicând cu naturalețe „hărțuirea textuală” deprinsă de la textualiștii optzeciști, prins definitiv în vraja stilată a jocului lingvistic, ceea ce l-a determinat pe Petru Poantă să-l considere, pe bună dreptate, „în adecvare cu poeticile postmodernismului”. Între eul auctorial și personajele imaginate au loc nenumărate fricțiuni, amenințări, răsturnări de situații, toate derulate în viteză, cu extremă pasiune ludică. Nu surprinde aserțiunea ironic strecurată în piesa intitulată chiar Autorul din volumul Sosia (2010): „Fără nici o remușcare: șarpele real va omorî o ficțiune! E plină lumea de ele, slavă Domnului!” Autoreflexivitatea e ușor persiflată, închegarea textului se face chiar sub ochii cititorului, într-un fel de atelier literar, creația însăși e trecută ironic, aici, prin prisma muncilor agricole: „Mă și vedeam arând pagina, mergând pe rânduri, întorcând la capăt și luând-o de la început” (Într-un sat argilos). Mai puțin acid, chiar ușor nostalgic devine prozatorul în evocările „în Bucovina cu tata”, consemnate jovial ca reminiscențe din „vremea marilor cultivatori de bancuri politice”, când participa la întâlniri cu scriitori prin sate, biblio­teci, școli și unde apar ca figuri emblematice ale scrisului Marin Sorescu, Romulus Vulpescu, Ioan Alexandru, „generalul Fulga”. Dar spiritul incisiv ironic, prezent și în Ziua de naștere a câinelui nu-i dă pace autorului până nu alipește de aceste rememorări ale formării sale intelectuale și a dependenței de scris un episod de-a dreptul ilar: transportul purceilor din Moldova în Ardeal într-un autoturism, atunci când era interzis să transporți (ca privat) chiar și cartofi. Glisarea spre narațiunea de tip boccaccian îi deschide autorului perspectiva așezării în ramă a unor subiecte amuzante. Vicu Lostun din Patrulaterul, fizician renumit, plecă în Italia, la Assisi, la un congres despre comete și se întoarce cu o bucată de meteorit „negru și lucios”, primită în dar. Contaminat parcă de spiritul renascentistului italian, povestirea alunecă în nostimadă. Acest „meteorit din Assisi” devine talismanul fizicianului. Vrea să-și ducă meteoritul primit la o importantă conferință unde fusese invitat, dar îl uită acasă. Când se întoarce după el, ca-n Decameronul, nevasta lui e cu altul în pat. Mimetismul epistolier e exersat cu success în Scrisorile de la Frăsinet. În unele vise apare Lucreția Borgia, pentru ierarhizarea duhurilor e invocat Toma d’Aquino, iar despre „calea degradrii noastre” e amintit Baudrillard. O privire tăioasă, la zi, despre debusolata societate în derivă. Un puzzle de stranietăți și referențialitate e pus în mișcare pentru a împleti coloanele acțiunii și pentru a da adâncime firului epic zigzagat de cele mai multe ori, divagat în frânturi prozastice de mare densitate conotaivă. În acest haos de istorii insolite cu oameni ciudați sau numai pitorești, personajul-scriitor, tip contemplativ, complicat, sensibil este insul care se caută neîncetat în oglinda visului sau în planimetria epicului. Între Morfeu și eul auctorial se păstrează tot timpul o legătură mistică, adesea desenată de capriciile hazardului. Tot un reflex al căutării identității, mai mult decât un exces de mondenitate, e periplul locuirii în diverse puncte de pe glob sau pendularea între două câmpuri simbolice: pădurea (real), marea (vis). Când virtualitățile schițate par a se împleti armonios, concluzia este că „totul a decurs oniricește normal”. Pintenii ironiei imping roibul înaripat mai departe, în fantastic, spre alte întâmplări năstrușnice. Legate între ele, aceste miniaturi epice primesc ușor coeziunea necesară unui ansamblu prozastic original de introspectare a realului. Fugarele oglindiri în magia cuvintelor scot la iveală virtuale sosii afine sensibilității auctoriale. Una dintre acestea, „sosia care scrie texte literare”, deci prezență fizică animată firesc, (precum metafora încorporată într-o sirenă dintr-o cunoscută poezie a lui Ion Cristofor). Strania halucinație a dublului primește concretețe și i se aduce acasă, stă în fotoliu, la taifas cu autorul, în piesa intitulată Întâlnirea cu sosia. E o detașare râvnită pentru a se analiza sau a se disimula în chipuri transparente, echivoce, mereu în competiție, alternând neputința cu pasiunea scrisului, dar și cu nazurile unor partenere, aici Ulwine, care prefigurează simultan aproape însoțirea – absența, ca și Luiza din Surfing, iubita cu un semn sub sânul stâng, de care i se face dor la un moment dat partenerului părăsit.
Totuși, ieșind de sub tutela ficțiunii, mâna care scrie și ochiul care observă sunt ale unui medic de excepție, dedulcit la literatură ca la o inseparabilă iubire sau aspră povară. Dafin Mureșeanu știe să poarte aceste poveri ca pe minunate ornamente ale personalității sale. Nesustrăgându-se din aria profesională căreia îi aparține prin formație, empatic legat de suferințele bolnavilor săi, conchide senin, fără echivoc: „Rămân la credința că din nicio temniță nu se vede lumea mai frumoasă decât dintr-un spital”.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg