Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Fenomenele religioase şi contra-reducția

Apariția unui fenomen poate fi analizată în maniera Husserl și Marion, pornind de la raportul dintre intenție și intuiție, dintre concept și ceea apare și umple conceptul, dintre actul noetic și conținutul noematic. După cantitatea implicată în sinteza constitutivă ce se realizează între cele două, pot fi întâlnite fenomene sărace (conceptul este mai bogat decât intuiția), fenomene de drept comun (conceptul și intuiția sunt egale) și fenomene saturate (intuiția este mai bogată decât conceptul). Această împărțire nu epuizează însă posibilitățile descrierii pentru cazul fenomenelor religioase.
Fenomenul religios ar putea fi definit drept o manifestare prin care ceva de ordinul transcendenței apare în câmpul vizibilului. Cel mai potrivit exemplu pentru această primă înțelegere este epifania, manifestarea dumnezeirii prin intermediul unor fenomene cotidiene (chiar și Epifania, ca sărbătoare creștină, numită și Arătarea Domnului, înseamnă manifestarea divinității Fiului prin descoperirea Tatălui și a Duhului Sfânt). Tot dinspre istoria și filosofia religiilor ne vin fenomene interpretate ca ontofanii (manifestări ale ființei, ale realității ultime), hierofanii (manifestări ale sacrului) și cratofanii (manifestări ale forței sacrului), ceea ce ilustrează această primă definiție a fenomenului religios. Potrivit acestei înțelegeri, există obiecte privilegiate prin care sacrul se manifestă, dar și spații privilegiate (templele), ori timpuri privilegiate (sărbătorile). Aceste fenomene nu pun probleme de înțelegere din perspectiva lui homo religiosus, întâlnit în toate culturile lumii.
Mai problematic este de a defini fenomenul religios pornind de la fenomene care, din perspectiva unei gândiri atee, nu manifestă sacrul. Dacă facem o reducție de tip transcendental-fenomenologic, sacrul ar putea să nu apară, deci să nu reziste acestei reducții: rămân doar vestigiile și urmele – obiectuale, spațiale sau temporale –, pe care oamenii le încarcă religios, conferindu-le semnificații pe care acestea nu le dețin, într-un fel de act de transfigurare. Ce se întâmplă la nivelul conștiinței intenționale în cazul acestor încărcări cu sens religios ale unor conținuturi care, pentru cei care nu se recunosc a fi credincioși, nu au niciun fel de deschidere spre transcendența care, în opinia lor, oricum nu apare aici? Intuiția și conceptul pot ajunge la o adecvare care să ofere fenomenul în carne și oase, dar fără încărcătură religioasă, după cum se întâmplă pentru o conștiință non-religioasă. În același timp, dacă fenomenul este de tipul evenimentului, adică dacă surprinde intenția inițială și saturează conceptul, nu este presupusă defel o saturare cu conținut religios. Iubitorul de artă care privește o icoană ortodoxă poate întâlni în ea un fenomen saturat fără să întâlnească o saturație religioasă, ci doar artistică. Diferența dintre conștiința non-religioasă și cea religioasă este dată de diferența dintre necredința celei dintâi și prezența credinței pentru cea din urmă. La o primă privire, o asemenea distincție ar arunca în aer specificitatea fenomenului religios, fiindcă o conștiință credincioasă n-ar face decât să adauge de la ea însăși ceea ce nu se află de fapt în fenomen, într-un fel de contra-reducție. (Kierkegaard, în Fărâme filosofice, recunoștea că omul pune în fapte, în realitatea empirică, idealitatea divină.)
De fapt, ar trebui să distingem aici între două tipuri de acte ale conștiinței religioase: între ceea ce conștiința credincioasă adaugă prin credință și ceea ce ar putea apărea efectiv ca manifestare religioasă în baza acestei noi posibilități deschise tocmai de prezența credinței.
Evident că sfințenia, ca manifestare a puterii și iubirii lui Dumnezeu, nu este limitată de condiția credinței, fiindcă ea poate irumpe chiar pentru cel necredincios, provocându-i convertirea. Aceste cazuri reprezintă însă excepția, fiindcă de cele mai multe ori, minunile par condiționate, surprinzător, de întrebarea lui Hristos: „Crezi tu că pot să fac aceasta?”. Credința se dezvăluie astfel ca o condiție non-necesară și non-suficientă și, din punct de vedere fenomenologic, ca o contra-reducție.
Conștiința credincioasă transfigurează, prin credința pe care deja o deține, fenomenul pe care îl întâlnește: de exemplu, ea poate vedea un om, care să nu fie vrednic de apreciere, dar pe care să-l iubească datorită poruncii de a-ți iubi aproapele, ceea ce înseamnă că ea adaugă, în mod inadecvat din punct de vedere fenomenologic, fenomenului celuilalt o vrednicie de a fi iubit pe care celălalt nu o deține, dar pe care conștiința credincioasă și-o ia din credința sa. Transfigurând astfel realitatea fenomenologică, omul credincios nu o sărăcește, ci dimpotrivă, o îmbogățește, oferindu-i semnificații spirituale pe care realitatea însăși, la o privire factuală, pare că nu le are. Din perspectiva acestei lucrări a credinței, toate fenomenele au posibilitatea de a deveni fenomene religioase, Dumnezeu putând lucra prin oricare dintre ele. Aceasta nu este o falsificare a fenomenelor, pentru că nu le contrazice, nici nu le neagă apariția și modul de apariție, ci o îmbogățire a lor cu un sens spiritual.
Acest adaos, că Dumnezeu poate lucra prin oricare dintre fenomenele transfigurate de credință, aduce în prim-plan cel de-al doilea sens al fenomenului religios, manifestarea însăși a puterii sau iubirii lui Dumnezeu. Credința nu este ea singură capabilă să producă minuni, ea produce doar transfigurări ale fenomenelor, articulând astfel o lume în interiorul căreia poate fi imaginată o existență fericită. Când pe lângă această transfigurare se manifestă și puterea lui Dumnezeu, ca răspuns la credința omului, atunci se poate vorbi despre un fenomen religios de gradul al doilea. Avem aici ceva mai puternic, mai manifest, care poate fi luat în discuție sub forma revelației și care surprinde în mod maximal.

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg