Introducere (1)

 

Întrebarea asupra fenomenologiei religiei rămâne una disputată2, afirma Christina Gschwandtner la sfârșitul unui articol în care evidențiase existența a trei tipuri de fenomenologie a religiei: cel dintâi, folosit în studiile religioase, caută modelele comune ale experienței religioase din religii diferite; cel de-al doilea tip aparține filosofiei fenomenologice din tradiția husserliană care s-a ocupat și de religie; iar cel de-al treilea este ilustrat de „turnura teologică a fenomenologiei franceze” și de reverberațiile sale anglofone3. Cum este posibilă o fenomenologie a religiei? Nu se interpune aici o fenomenologie oarbă față de fenomenele religioase, pentru care rugăciunea fie nu poate fi abordată fenomenologic4, fie nu reprezintă mai mult decât o punere în scenă a unei relații prin care omul se adresează unui Absolut iluzoriu, despre a cărui existență nu se poate afirma nimic cu certitudine? O asemenea imposibilitate a fenomenologiei de a se ocupa cu fenomene religioase se întâlnește atât la Husserl, care considera că reducția transcendental-fenomenologică îl scoate din circuit pe Dumnezeu5, cât și la Heidegger, care susținea că teologia ar fi o știință ontică, asemenea științelor pozitive6. Această atitudine teoretică a fost depășită în fapt de lucrările celor care au considerat că fenomenologia, ca „tribunal ultim al experienței”7, reprezintă o bună paradigmă filosofică pentru experiența religioasă. Și depășirea, după cum o atestă cele trei direcții evidențiate la începutul acestui articol, sa dovedit fructuoasă.
În cele ce urmează voi restrânge întrebarea asupra fenomenologiei religiei la raporturile dintre fenomenologie și teologia creștină. Pentru a pune în lumină relația dintre cele două discipline și posibilitatea întâlnirii dintre ele, voi porni de la câteva descrieri fenomenologice ale rugăciunii, unul dintre cele mai importante fenomene religioase. Voi lua în discuție ideile dezvoltate de Jean-Luc Marion, Jean-Yves Lacoste, Christina Gschwandtner și Natalie Depraz. Apoi, pornind de la cei patru fenomenologi, voi sistematiza nivelurile fenomenologiei rugăciunii, folosind pronumele personale „eu”, „tu” și „el”, pentru a răspunde la întrebarea: Cum se întâlnesc fenomenologia și teologia, privite dinspre fenomenologia rugăciunii? Sau ce ne spune fenomenologia rugăciunii despre relația dintre fenomenologie și teologie?

 

 

Jean-Luc Marion: Distanța și discursul de laudă

 

Jean-Luc Marion abordează rugăciunea mai mult din punct de vedere formal și individualist, decât eclezial, considerațiile sale fiind legate de fenomenologia sa – o fenomenologie a excesului8. A fi în dialog cu Dumnezeu – una dintre definițiile rugăciunii – dezvăluie mai multe forme ale discursului. Ca știință predominant descriptivă, fenomenologia poate, la rigoare, să vadă schimbarea discursului, de la cel predicativ la cel performativ al rugăciunii, acesta din urmă fiind numit de Jean-Luc Marion și „discurs de laudă”, într-un comentariu la Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul9. O privire fenomenologică asupra rugăciunii edifică o fenomenologie a distanței: discursul absolut al rugăciunii nu îl prinde, nu îl produce și nu îl epuizează pe Dumnezeul căruia i se adresează. Distanța – care nu elimină prezența – îi asigură lui Dumnezeu o libertate atât față de registrul ontic – Dumnezeu nefiind o ființare mundană –, cât și față de cel ontologic – pentru că Dumnezeu este „fără ființă”, opus oricărui idol conceptual, nedonabil cu adevărat gândirii care se ocupă cu ființa ca ființă10. Ținând cont de expresia apofatică potrivit căreia „Cel de negândit se dă pe sine gândirii ca fiind de negândit”11, discursul rugăciunii este singurul – ca discurs de laudă – care, paradoxal, străbate distanța fără să o anuleze, într-o experiență prin care omul poate să-L întâlnească pe Cel neapropiat. Marion aduce ca exemplu Confesiunile Fericitului Augustin care sunt jalonate, în deschidere și final, cu o rugăciune12.
Distincția dintre discursul predicativ și cel al rugăciunii de laudă (hymnein) nu poate fi eliminată din pricina faptului că atât cel dintâi, cât și cel din urmă folosesc aceleași nume al lui Dumnezeu. Marion argumentează că denumirea întâlnită în rugăciune nu numește nici esența lui Dumnezeu, nici prezența lui ontică13. De asemenea, dat fiind că rugăciunea nu se adresează unui neant, ea are nevoie de a denumi, însă nu se oprește la aceste denumiri, ci caută întâlnirea cu Dumnezeul vieții, cu Dumnezeul personal. Incapabil să exprime transcendența, limbajul obișnuit este șters în favoarea întâlnirii inefabile, lăsând rugăciunea să străbată distanța și să se formuleze dincolo de accepțiunea predicativă a cuvintelor14, angajând astfel, într-un mod pragmatic, chemarea și ascultarea15.
Aceeași idee a distanței se întâlnește și în descrierea pe care Marion o face icoanei, în opoziție cu idolul, descriere ce apelează la discursul non-idolatru al rugăciunii. Spre deosebire de idolul care este creat de privirea însăși și trimite la auto-idolatrie, icoana convoacă vederea ca o „contra-privire”16, lăsând vizibilul să se satureze de invizibilul care rămâne totuși invizibil în chiar donația lui. Dată fiind imposibilitatea unei prize a gândirii asupra invizibilului, această experiență trimite apofatic la necesitatea comuniunii prin rugăciune17. Pentru Marion, rugăciunea este cea care lasă să se manifeste splendoarea Împărăției viitoare, a lumii eshatologice – o manifestare care nu mai poate fi captată de gândire, ci mai degrabă de dragoste18. Prin fenomenologia donației, Marion pune în valoare existența unor fenomene excesive, în care intuiția saturează conceptul – așa-numitele fenomene saturate –, iar rugăciunea și icoana fac parte dintre ele.
Evident că această abordare pune problema limitelor dintre fenomenologie și teologie. Într-un text despre fenomenul Revelației, considerată fenomen saturat la rândul ei, Marion va stabili o distincție clară între fenomenologie și teologie: fenomenologia poate vorbi doar despre posibilitatea Revelației, fără a avea legitimitatea de a decide asupra actualității și adevărului ei – legitimitate ce îi revine teologiei19. Fenomenologia poate să se preocupe cu fenomene teologice numai până la un punct, pentru a preda apoi ștafeta teologiei revelate. Dincolo de ierarhia dintre cele două discipline, este importantă aici distincția riguroasă dintre ele, distincție menținută chiar atunci când ambele iau în discuție aceleași fenomene.

 

 

Note
1 Acest articol, care apare aici pentru prima dată în limba română, a fost publicat inițial în engleză: Nicolae Turcan, „The Phenomenology of Prayer and the Relationship between Phenomenology and Theology”, Religions 14, nr. 1 (2023), https://www.mdpi.com/2077-1444/14/1/104.
2 Christina M. Gschwandtner, „What is Phenomenology of Religion? (Part II): The Phenomenology of Religious Experience”, Philosophy Compass 14, nr. 2 (Feb 2019), p. 6, https://doi.org/10.1111/phc3.12567.
3 Christina M. Gschwandtner, „What is phenomenology of religion? (Part I): The study of religious phenomena”, Philosophy Compass 14, nr. 2 (2019), https://doi.org/10.1111/phc3.12566; Christina M. Gschwandtner, „What is Phenomenology of Religion?”.
4 Bruce Benson și Norman Wirzba (ed.), The Phenomenology of Prayer, Fordham University Press, New York, 2005, p. 3.
5 Edmund Husserl, Ideen zu Einer Reinen Phänomenologie und Phänomenologischen Philosophie: Allgemeine Einführung in die Reine Phänomenologie, (Husserliana III/1), Martin Nijhoff, Den Haag, 1976, § 58.
6 Martin Heidegger, „Phenomenology and Theology”, în William McNeill (ed.), Pathmarks, trad. James G. Hart și John C. Maraldo, Cambridge University Press, Cambridge, 1998.
7 A se vedea Olga Louchakova-Schwartz, „Phenomenology and Theological Research Introduction to the Topical Issue of. «Open Theology» Phenomenology of Religious Experience II: Perspectives in Theology”, Open Theology 4, nr. 1 (Jan 2018), pp. 640–641, https://doi.org/10.1515/opth-2018-0047.
8 Christina M. Gschwandtner, Degrees of Givenness: On Saturation in Jean-Luc Marion, (Indiana Series in the Philosophy of Religion), Indiana University Press, Bloomington, 2014, p. 147.
9 Jean-Luc Marion, L’idole et la distance. Cinq études, Grasset, Paris, 1977, pp. 183–251.
10 see Jean-Luc Marion, Dieu sans l’être, ed. a 2-a, Quadrige/Presse Universitaire de France, Paris, 1991, p. 59.
11 Jean-Luc Marion, L’idole et la distance, p. 187.
12 Jean-Luc Marion, Au lieu de soi. L’approche de Saint Augustin, (Épiméthée), Presses Universitaires de France, Paris, 2008, pp. 391–392.
13 Jean-Luc Marion, De surcroît. Études sur les phénomènes saturés, PUF, Paris, 2001, p. 173.
14 Jean-Luc Marion, De surcroît, p. 174.
15 Nicolae Turcan, „Religious Call in Eastern Orthodox Spirituality: A Theo-Phenomenological Approach”, Religions 11, nr. 12 (2020), https://doi.org/10.3390/rel11120653.
16 Jean-Luc Marion, Le visible et le révélé, (Philosophie & Théologie), Les Éditions du Cerf, Paris, 2010 (2005), p. 112.
17 Jean-Luc Marion, Le visible et le révélé, pp. 111–112.
18 Jean-Luc Marion, La croisée du visible, ed. a 2-a, Press Universitaire de France, Paris, 1996, p. 115.
19 Jean-Luc Marion, Étant donné. Essai d›une phénoménologie de la donation, ed. a 4-a, PUF, Paris, 2013, p. 387.