Cauze psihologice

 

Despre disperare

 

Filosofii care au atins subiectul au ajuns la concluzia că anxietatea sau angoasa nu este un puseu acut, accidental și pasager, ci este chiar o dimensiune cronică de durată, tristețea apărută fără motiv, ceva care intră necesar în alcătuirea omului ca ființă socio-culturală. Ciudățenia angoasei este aceea că se manifestă ca o neliniște permanentă și inexplicabilă, ca o frică fără obiect1, în timp ce frica propriu-zisă este o angoasă cu obiect. Un sentiment neclar de vinovăție, care seamănă întrucâtva cu conștiința confuză a păcatului originar din mentalul creștin primitiv. Un păcat pe care nu l-am comis noi, dar ale cărui consecințe trebuie să le suportăm noi în vecii vecilor. Primul care a teoretizat fenomenul a fost filosoful danez Soeren Kierkegaard (1813-1855), în două lucrări celebre, Conceptul de angoasă (1844) și Tratat asupra disperării (1849). În esență, întrebările care alcătuiesc meditația lui Kirkegaard se reduc în ultimă instanță la aceea cu privire la posibilitatea moralei creştine2.
În Tratatul asupra disperării (1849) și mai apoi în Boala de moarte (tot 1849), Kierkegaard tratează disperarea ca pe o maladie sufletească specific umană, o maladie care depășește sfera psihiatriei și care conferă superioritate omului asupra animalului, dar o maladie mortală, „boală de moarte”3. Mai lămurit: din perspectiva creştină, moartea nu este un sfârşit iremediabil, ci o trecere spre o altă viață. Moartea aduce sfârşitul bolnavului, dar nu al vieții. Ca atare, nici o boală fizică nu poate fi mortală. Singura boală mortală este boala sufletească a disperării, deoarece disperatul îşi reprezintă moartea ca pe un sfârşit. Supliciul disperării constă în faptul că disperatul nu mai speră nici măcar în moarte ca speranță ultimă, disperatului îi lipseşte chiar speranța de a putea muri liniștit, el se chinuie fără a putea muri. Disperarea este o dimensiune intrinsecă şi tragică a vieții cotidiene. Dilema este insurmontabilă. Cine vrea să fie „sau Cezar sau nimic”, va dispera oricum, inevitabil, indiferent de rezultat. Dacă nu va ajunge Cezar, va dispera pentru sine însuşi, că nu a ajuns Cezar. Dacă va ajunge Cezar, îşi va pierde sinele său anterior, se va dezbrăca cu disperare de acesta, va dispera că nu îl mai are. Omul este disperat în ambele situații. Disperarea este viermele neadormit care ne roade mereu pe dinăuntru, disperatul se distruge pe sine. Disperarea este ubicuă, chiar şi a nu fi conştient de propria ta disperare, este tot o situație disperată şi un motiv de disperare. La Judecata de Apoi, omul va fi întrebat de către Bunul Dumnezeu un singur lucru: dacă a trăit disperat sau nu, dacă s-a lăsat pradă disperării sau nu. Dacă viața nu ți-a fost decât disperare, nu mai contează ce ai câştigat şi ce ai pierdut la viața ta, fiindcă atunci totul este pierdut pentru tine. Formele disperării, conştiente sau nu, sunt multiple, ieşirea din disperare este una singură: conştiința că, înaintea lui Dumnezeu, disperarea este un păcat, cel mai grav păcat, Păcatul însuşi.
După Heidegger, anxietatea sau angoasa este o formă de situare afectivă care survine din simplul fapt de a fi în lume ca atare. Noi ființăm în lume, dar această ființare poate să fie nerelevantă, lumea poate să aibă pentru noi caracterul unei totale nesemnificativități4. Lucrul în fața căruia survine angoasa este de fapt lumea ca atare, totala ei nesemnificativitate, care ni se face cunoscută nouă prin expresiile „nimic” și „nicăieri”. Acestea nu înseamnă că lumea nu există, ci că este de o înfricoșătoare lipsă de importanță. Ceea ce ne apasă sufletul în angoasă nu este un lucru anume, nici totalitatea lucrurilor care ne înconjoară, ci faptul că lucrurile sunt ca și cum nu ar fi nimic, nimicnicia însăși a lumii. Numai în acest fel putem înțelege disperarea și depresia drept cauze ale sinuciderii.
La prima vedere, s-ar putea părea că tristețea, anxietatea, disperarea și depresia care conduc la sinucidere ar fi cauzate de necazurile vieții, de sărăcie, de lipsuri, de grija excesivă pentru ziua de mâine, de eșecuri în afaceri sau în plan profesional etc. – dar aceste impresii sunt contrazise de statistici. Comparațiile făcute între tabelele statistice ne arată că procentele de sinucideri sunt semnificativ mai mari la populațiile și la categoriile sociale care trăiesc într-o lume a abundenței de bunuri. Există incomparabil mai mulți sinucigași în Europa decât în Africa. Pe de altă parte, greutățile deosebite ale vieții îi pot face pe majoritatea oamenilor să lupte mai mult pentru supraviețuire, să își pună în mai mare măsură inteligența în acțiune – la fel ca și animalele care luptă pentru existență – și să devină mai tari în privința caracterului. Evident, există și oameni care, trăind la limita sărăciei, se lasă înfrânți de dificultățile materiale și recurg la gestul sinucigaș, dar statistic procentul lor este mai mic decât cel al sinucigașilor îmbuibați. Explicația acestui paradox este dată de către Erich Fromm, prin recursul la pasajul din Evanghelie, care spune că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu orice cuvânt al lui Dumnezeu” (Lc. IV, 4). Desigur, prin expresia „cuvântul lui Dumnezeu” putem înțelege într-un mod mai larg un ideal de viață, o proiecție a noastră în viitor, reprezentată necesarmente prin cuvinte, care dau conținut și sens vieții noastre.

 

Dragoste și ură la Fromm și Freud

 

Psihologul și filosoful Erich Fromm consideră ca fiind valabilă ipoteza după care o rată ridicată a sinuciderilor trădează, la populația în cauză, o lipsă de sănătate mintală5. Statisticile ne arată că nu sărăcia materială este cauza. Țările sărace au cele mai mici rate de sinucideri, iar prosperitatea crescândă a Europei este însoțită de un număr crescând de sinucideri. Pare plauzibil că viața îndestulată, constând în satisfacerea tuturor nevoilor materiale, este cea care produce în noi un sentiment apăsător de gol și de plictiseală. Alcoolismul și sinuciderea sunt evadări patologice dintr-o societate ea însăși bolnavă.
Erich Fromm a propus unui grup de studenți o experiență mentală. Li s-a cerut să-și imagineze că ar trebui să rămână închiși singuri într-o cameră un anumit număr de zile, fără radio, televizor sau ziare și fără nici o legătură cu lumea (aproximativ cu ar fi astăzi să le cerem unor tineri să renunțe pentru câteva zile la internet sau la telefon). Ar avea asigurat tot confortul și o alimentație normală, dar ar avea la dispoziție numai ceea ce Fromm a numit „o literatură substanțială”, adică un mic număr de cărți de primă mărime din literatura universală. Din răspunsurile sincere ale subiecților a reieșit că 90% dintre ei ar fi trăit momente de panică sau cel puțin sentimentul unei experiențe foarte penibile. Toți ar fi așteptat cu nerăbdare sfârșitul experienței și ar fi căutat să-și umple timpul dormind sau având diferite ocupații mărunte6.
Sigmund Freud este cel care a susținut primul că agresivitatea umană, față de alții dar și față de sine, adică sinuciderea, are două surse: pe de o parte există o pornire distructivă înnăscută, iar pe de altă parte frustrarea omului din cauza dorințelor sale instinctive care nu pot fi satisfăcute, deoarece sunt reprimate de către lumea în care trăim, de către civilizație și de către morală. În studiile sale intitulate Dincolo de principiul plăcerii și Angoasă în civilizație, Freud se preocupă nu doar de modul de funcționare a activității psihice, ci are şi ambiția declarată de a contribui şi la „dezlegarea enigmei vieții”. Freud spera să atingă acest scop prin prezentarea celor două forțe fundamentale ale vieții, anume instinctul vieții, al afirmării și al trăirii (Lebenstrieb) şi instinctul morții, al distrugerii și al renunțării la viață (Todenstrieb)7. Viața manifestă, exteriorizată este guvernată de principiul plăcerii şi cel al necesității, principii cunoscute încă din antichitatea greacă, în calitate de „Eros” şi „Ananke”, dar rădăcina ascunsă a vieții este alcătuită din împletirea a două principii contrare şi inseparabile, care se condiționează reciproc, instinctul vieții şi cel al morții. Această teorie freudiană asupra instinctelor, elaborată la bătrânețe, depăşeşte simpla semnificație psihologică şi capătă o dimensiune ontologică.
După Freud, unii oameni sunt capabili să-și sublimeze dorințele sexuale în dragoste fraternă, în altruism dar alții, care nu reușesc acest lucru, își întorc împotriva lor înșile acest potențial de agresivitate, ca manifestări suicidare8. Concurența în plan economic face ca oamenii să se lupte între ei pentru interese materiale, de regulă cu o anume doză de fair play, dar când este vorba de luptă pentru dominație în materie de relații sexuale, atunci se dezlănțuie ranchiunele cele mai josnice și ura cea mai violentă între bărbați și femei9. Chiar dacă s-ar schimba complet condițiile sociale, în sensul atingerii unei depline egalități între bărbați și femei și chiar dacă familia în forma actuală ar fi desființată, aceste trăsături ale naturii umane – după Freud – ar continua să persiste. Pentru Freud există o contradicție între dragoste și coeziunea socială. Dragostea este egocentrică și antisocială, nici simțul solidarității și nici sentimentul fratern nu sunt proprii ființei umane, ci acestea rezultă numai dintr-o inhibiție a dorințelor sexuale. Omul primitiv poate fi mai fericit, pentru că satisfacrea dorințelor sale sexuale întâmpină mai puține interdicții morale. În schimb omul civilizat are asigurat conformtul și securitatea vieții, dar este sortit nevrozei, din cauza obstacolelor pe care civilizația le ridică încontinuu în calea satisfacerii instinctelor sale. Iar nevroza este și ea un factor favorizant al sinuciderii.
În contemporaneitate se vorbește mult despre „drepturile omului”. Nimeni, nici voința lui Dumnezeu, nici nașterea într-o anume clasă socială și nici natura nu poate să-i confere unui om o oarecare superioritate în raport cu alții. Relațiile dintre oameni nu mai sunt afective în sensul propriu al termenului, ci sunt efectiv reglementate de regulile pieței, ca un caz particular al economiei de piață. Din momentul în care piața și contractele reglementează relațiile, oamenii nu mai au nevoie să știe ce este adevărat sau fals, ce este frumos sau urât, ce este bine sau rău. Nu le-ar folosi la nimic. În afara serviciului sau, după caz, în locul acestuia, oamenii izolați intră pe aceleași rețele de socializare sau urmăresc aceleași programe tv, fie că sunt inteligenți sau imbecili, invățați sau ignoranți. Toți produc, consumă și se distrează, fără să pună întrebări. În Biblie, în Vechiul Testament era interzisă și pedepsită idolatria, adică venerarea Zeului sub forma unui obiect. Acuma avem idolatrizarea de sine, umplerea locuinței cu fotografiile proprii și postarea fotografiilor proprii pe rețelele de socializare, dar această formă de auto-idolatrizare nu este în nici un fel prohibită și nici măcar sesizată. Banul și posesiunea lui este divinitatea care domină relațiile dintre noi. Dacă i-am cere omului de azi să-și enunțe concepția sa despre rai, el l-ar descrie ca pe un mall uriaș, plin cu tot feluri de lucruri de firmă și gadgeturi, iar pe sine s-ar imagina în mijlocul lui, cu cardurile alimentate cu bani mulți, ca să poată cumpăra tot ceea ce își dorește10. Ce se va întâmpla însă în caz contrar? Sau ce se va întâmpla când se va plictisi de faptul că el poate cumpăra nelimitat? Atunci individul își va trăi ratarea propriei vieți tot în termeni de alienare economică. Va avea sentimentul că viața lui este o afacere nereușită, un eșec, iar dacă acest lucru îl va împinge la sinucidere, această sinucidere va fi în mentalul colectiv echivalentul unui faliment declarat11.
Iubirea dintre bărbat și femeie, precum și eșecurile acestei iubiri care pot duce la sinucidere, se derulează și se supun acelorași condiții. Nu se pune problema să se iubească cu adevărat, pentru că roboții nu se pot iubi. Ei se mută împreună și fiecare speră să fi făcut prin aceasta o afacere bună12, o afacere între două persoane care rămân străine una de alta. După Freud, bărbatul este mânat de o dorință nepotolită de a cuceri sexual toate femeile și numai presiunea societății îl împiedică de a acționa în acest fel. Dar Freud este contrazis de experiență, pentru că satisfacerea completă a tuturor dorințelor sexuale nu ar duce la sănătate mentală și fericire. Dimpotrivă, faptele clinice demonstrează că bărbații și femeile care își dedică viața satisfacției sexuale nelimitate (actorii și actrițele din filmele zise pentru adulți de exemplu) suferă și ei de simptome nevrotice severe13. Iubirea ca satisfacere sexuală reciprocă, iubirea ca „lucru în echipă” și ca refugiu din fața singurătății sunt forme degradate de iubire.
Adevăratele lor trăiri oamenii le trăiesc prin alții, prin procură. Cea mai răspândită formă de a trăi iubirea prin procură se vede la consumatorii de filme sau cântece de dragoste. Toate dorințele neîmplinite în dragoste sunt satisfăcute prin „consumul” acestor produse. Bărbații și femeile care în relațiile dintre ei sunt incapabili să comunice autentic, să „dărâme peretele de dinlăuntru”, se află impresionați până la lacrimi atunci când participă la povestea fericită sau nefericită a cuplului de pe ecran. Bărbatul și femeia din realitate nu sunt fericiți întrucât s-ar iubi ei unul pe celălalt, ci întrucât sunt spectatorii iubirii dintre două personaje de ficțiune.
În culturile dominate de religie, cum a fost și cultura europeană în Evul Mediu, omul îl lua în serios pe Dumnezeu și credea că scopul principal al vieții sale îl constituia mântuirea sufletului. Iar mântuirea nu se putea procura decât numai prin Biserică, în conformitate cu principiul Extra Ecclesia nulla salus. Când intrau în conflict cu autoritatea bisericească și erau în pericol de a fi excomunicați din Biserică, regii, principii, conducătorii de oști sau chiar oamenii de rând luptau cu oamenii Bisericii, spre a scăpa de excomunicare. Era de preferat să mori în luptă ca membru al Bisericii și beneficiind în principiu de posibilitatea de mântuire a sufletului, decât să mori de bătrânețe, dar în afara Bisericii și cu sufletul pierdut. Azi, ideea de „mântuire a sufletului” nu mai are practic nici o relevanță și nici o însemnătate. Viața cotidiană este separată de valorile religioase, este închinată luptei pentru confort material și pentru succesul pe piața personalității. Omul contemporan este reificat, adică transformat în lucru, în marfă14. El își trăiește viața ca pe o investiție, din care trebuie să scoată cel mai mare profit, luând în calcul poziția sa pe „piața personalității”. Scopul său este schimbul profitabil al capacităților sale, cu ceilalți care sunt la fel de dornici să facă un târg bun. Viața nu are alt scop, decât acela al mișcării fără scop, nu are alt principiu în afară de acela al schimbului corect și nici o altă satisfacție în afară de consum. În context, sinuciderea unui individ nu este altceva decât o pierdere economică, mai mult sau mai puțin neînsemnată.

 

 

Note
1 Martin Heidegger, Ființă și Timp, trad. G. Liiceanu și C. Cioabă, Ed. Humanitas, București, 2003, 252-253.
2 Nicolae Iuga, Filosofia contemporană despre morala creștină, Ed. Paralela 45, Pitești, 2002, p. 116 și urm.
3 S. Kierkegaard, Boala de moarte, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 59 și urm.
4 M. Heidegger, op. cit., idem.
5 Erich Fromm, Société aliénée et société saine, Le Courrier du Livre, Toulouse, 1971, p. 19.
6 Idem, p. 24.
7 Sigmund Freud, Opere, vol. I, Ed. Ştiințifică, Bucureşti, 1991, p. 339 şi urm.
8 Erich Fromm, op. cit., p. 76.
9 Sigmund Freud, Angoasă și civilizație, în Opere vol. I, Ad. Științifică, București, 1991.
10 Erich Fromm, op. cit., p. 107.
11 Idem, p. 190.
12 Erich Fromm, The Art of Loving, HarperCollins Publishers, New York, 2006, p. 102.
13 Idem, p. 106-107.
14 Idem, p. 118.