Falsa socializare și depresia

 

Relațiile dintre oameni sunt marcate și falsificate nu numai de condițiile economice, ci și de cele care țin de natura comunicării, care pot să inducă un profund sentiment de depresie.
Depresia este o afecțiune psihică despre care se vorbește în spațiul public abia recent, pentru că abia de puțină vreme numărul persoanelor care suferă de depresie și care se cunosc ca atare a crescut alarmant. Se estimează că la ora actuală în Europa aproape 6% din totalul poulației suferă de această maladie mintală1. Cauzele depresiei, care la rândul ei este o cauză a sinuciderii, pot fi multe și extrem de diverse. De departe cea mai bizară dintre aceste cauze o constituie… utilizarea pesticidelor în agricultură! Este posibil ca depresia să aibă și o cauză fiziologică, neurologică. În acest sens este impresionant de mare numărul cercetătorilor care susțin că utilizarea pesticidelor pe scară largă, începând doar cu câteva decenii în urmă, are efecte nefaste asupra omului, aceste substanțe fiind puternic neurotoxice. Există cercetători care au efectuat studii științifice pe sute de persoane care au preparat, manipulat și aplicat pesticide. Concluzia a fost că în rândurile acestor grupuri, expuse la contactul cu pesticide, frecvența tulburărilor psihice este semnificativ mai mare, iar diagnosticul predominant a fost nevroza depresivă2. Dar ce se va întâmpla dacă avem în vedere că majoritatea covârșitoare a populației este expusă la ingestia de pesticide, e adevărat în doze mici dar în timp îndelungat, în calitate de consumatoare de produse agricole contaminate cu aceste substanțe neurotoxice?
Mult mai interesante decât cauzele intoxicației cu pesticide par a fi cauzele endogene, intrapsihice și de enculturație a maladiei numită depresie. Relațiile dintre oameni derulate prin intermediul așa-ziselor rețele de socializare, constituie de fapt o falsă socializare, și asta din două motive. Întâi, că aceste luări de contact operează în principal cu imagini și numai în mod secundar cu limbajul verbal. Cuvântul este o anexă ale imaginii, nu invers. În al doilea rând, contactul pe internet este altceva decât cel real, fizic; contactul virtual este, totuși, un surogat față de cel de-al doilea. Să încerc să mă explic.
Cred că trebuie să avem în vedere că – așa cum prea bine a spus E. Cassirer – omul nu trăieşte întrun univers pur fizic, ci întrun univers de simboluri3. Limba, mitul, arta, religia, formează o ţesătură simbolică4 atotprezentă şi atotputernică. Astăzi se vorbeşte despre limbaje, la plural (limbajul cinematografic, al artelor vizuale, al semnelor, al simbolurilor etc.), dar toate aceste limbaje au la bază limbajul fundamental şi unic al cuvântului, care prezintă particularitatea şi prioritatea că este singurul limbaj cu care omul poate discuta cu sine însuşi. Este, poate, alături de limbajul oniric, cea mai veche formă de limbaj. Limbajul verbal este anterior şi originar, celelalte tipuri de limbaj sunt ulterioare şi derivate. Limbajul verbal poate să subziste prin sine însuşi, celelalte tipuri de limbaj pot să persiste numai în măsura în care sunt verbalizate până la inefabil, numai în măsura în care sunt traduse în limbajulcuvânt, numai în măsura în care sunt transpuse în limbaj verbal interior5. Un orb, dezvoltat normal din punct de vedere intelectual, poate gândi despre obiecte pe care nu le vede, spre deosebire de un văzător imbecil, care poate vedea un film fără să poată gândi despre el nimic. De altfel, şi mitologia religioasă cea mai respectabilă ne spune că una dintre primele sarcini importante pe care Dumnezeu a dato omului proaspăt creat, spre a fi dusă la îndeplinire, a fost un puternic exerciţiu onomatologic, onomatocratic chiar, adică la pus pe Adam să dea nume tuturor vieţuitoarelor, „şi oricum va numi Adam toată fiinţa vie, aceasta aşa se va numi” (Fac., II, 19). Cu alte cuvinte, Dumnezeu la înzestrat pe om cu puterea de simbolizare a limbajuluicuvânt, instrument divin cu care Dumnezeu Însuşi, se spune, a creat lumea în întregul ei.
Au existat nişte salturi deosebite în istoria comunicării între oameni. Pe la jumătatea secolului al XVlea se inventează tiparul şi cu acesta – vorba lui M. McLuhan – intrăm în „Galaxia Gutenberg”: apare presa scrisă. Spre sfârşitul secolului al XIXlea se inventează telegraful şi telefonul şi, ceva mai târziu, radioul. Posibilităţile de comunicare cresc exponenţial, dar comunicarea rămâne totuşi una prin cuvânt, iar cuvântul nu este numai un mijloc de comunicare, ci şi un instrument al gândirii. Omul primeşte informaţii prin cuvânt şi, tot prin cuvânt, este nevoit să gândească asupra lor, altfel nu poate să înţeleagă nimic.
Schimbarea cu adevărat radicală în defavoarea gândirii, aşa cum arată Giovanni Sartori6, se produce odată cu apariţia televiziunii, în a doua jumătate a secolului XX (și ulterior a rețelelor de socializare, adăugăm noi). Abia acuma comunicarea se face preponderent prin imagine, nu prin cuvânt, vocea care însoţeşte imaginea trece în plan secundar şi imaginea în cel principal, cuvântul devine o anexă contingentă a imaginii, iar imaginea, spre deosebire de cuvânt, este numai un mijloc de comunicare, fără a fi şi un instrument al gândirii. Omul se transformă, treptat, dintrun animal care şi gândeşte, întrun animal care doar vede, în homo videns. Astfel, ajungem să trăim întro lume de „văzători”, fără a avea însă şi „clarvăzători”, adică unii care să vadă prospectiv dincolo de imaginile timpului prezent. Simplificând, omul posedă două forme de cunoaştere, cunoaşterea sensibilă şi cunoaşterea inteligibilă. Şi timp de mii de ani, progresul cunoaşterii la scara întregii omeniri a fost de la sensibil la inteligibil. Asta până la apariţia televiziunii și a rețelelor de socializare, care a inversat această tendinţă istorică fundamentală. Televiziunea ne duce îndărăt, de la inteligibil la sensibil.
După cum sa arătat de către același autor, cazul televiziunii nu poate fi tratat prin analogie7, pentru că televiziunea nu are termen de comparaţie şi nici nu este o simplă extindere a instrumentelor de comunicare care au precedato. Televiziunea răstoarnă raportul dintre a înţelege şi a vedea în favoarea verbului din urmă. În televiziune, de regulă explicaţiile verbale nu sunt suficiente în sine, ci au sens numai în funcţie de imaginile derulate pe ecran. Televiziunea vine să creeze un ceva ce nu au reuşit nici creştinismul primitiv şi nici dictaturile secolului XX, anume „omul nou”. Copilul format întrun univers centrat pe vizual nu devine niciodată matur cu adevărat, la maturitate şi de aici până le senectute şi senilitate va fi un individ uman care nu va avea nici exerciţiul abstract al gândirii prin concepte, nici obişnuinţa şi nici plăcerea lecturii, ci pe aceea a jocurilor video. Bineînţeles, decalajul dintre vârsta mintală şi cea cronologică va creşte continuu, în sensul că vârsta mintală va evolua mai lent decât cea cronologică. El va rămâne toată viaţa un videocopil, incapabil de gândire critică pe cont propriu şi de evaluare a vieții proprii în limbaj interior. Acest om nou, infantilizat prin imagine şi atrofiat cultural, devine străin astfel de cea mai mare parte a culturii universale, depozitată în cartea tipărită.
Un alt important scriitor și gânditor italian, Umberto Eco, a criticat în termeni duri aşanumitele „reţele de socializare” de tip facebook8. După afirmaţiile lui Eco, reţelele de socializare sunt nefaste pentru că dau drept de cuvânt în spaţiul public unor neaveniți. S-ar putea face o comparaţie utilă a rețelelor de socializare cu Televiziunea, în sensul că apariţia reţelelor de socializare şi a obiceiului ca foarte mulţi oameni săşi deschidă pagini aici, nu au făcut decât să agraveze psihopatologia vieţii cotidiene declanşată de imaginarul televiziual, să cronicizeze ceea ce anterior se afla doar în fază acută. Atât la televiziune cât şi pe internet poate să apară în principiu oricine, dar problema este că apare în calitate de pretins purtător al unui adevăr. Orice om, oricât de redus ar fi, pe reţelele de socializare poate să aibă un adevăr al său pe care să îl enunţe şi la care să aibă adepţii proprii. Televiziunile promovează indivizi care atrag audienţă, indiferent de calitatea lor intelectuală. Apoi pe facebook de exemplu, oricine se poate promova pur şi simplu pe sine, îşi poate deschide o pagină, în anumite condiţii, unde poate să posteze în principiu orice şi să aibă adepţi proprii, care săi dea likeuri. Oricine poate reacţiona la postări, arătând căi place sau nu şi, eventual, postând la rândul său comentarii. Când ating limitele proprii ale (in)suficienţei de limbaj, membrii reţelei pot utiliza maşinalmente expresii stereotipe, precum „frumos”, „super”, „tare” sau „supertare” şi pot posta aşazise „emoticoane”, imagini prefabricate potrivite pentru vârsta mentală a copiilor, fără să mai fie nevoiţi să facă eforturi intelectuale de a elabora expresii verbale proprii. Facebookul este un fenomen aflat în expansiune, cifra utilizatorilor săi apropiinduse de un miliard de persoane9. Dar latura benignă a socializării cu persoane cunoscute şi a posibilităţii de a face cunoştinţe noi la scară globală nu este singura. Există și un revers al medaliei.
Majoritatea utilizatorilor de facebook profită de oportunitate ca săşi etaleze de bunăvoie viaţa intimă, pe reţelele de socializare utilizatorii îşi prezintă propria viaţă cotidiană pas cu pas, fără săşi pună problema dacă este relevantă sau nu, pentru că până la urmă tot poate interesa pe cineva apropiat, fapt care în literatura propriuzisă, de ficţiune, ar fi imposibil. Oamenii nu mai au viaţă personală şi nici enigme sufleteşti. Se produce o nivelare şi o uniformizare devastatoare. Această nivelare a vieţii personale ar rămâne în definitiv o problemă personală a celor care o practică, dacă nu ar conduce şi la o confuzie gravă în ceea ce priveşte adevărul în genere, la ştergerea oricărei diferenţe între adevăr şi fals, cu un soi de umor trivial care anihilează totul. Adevărul ca atare se pierde în babilonia cumplită a internetului, îşi pierde mesajul, forţa, unicitatea şi relieful, riscă la modul cel mai serios să treacă total neobservat, să fie acoperit şi sufocat de o sumă foarte mare de foarte mici nimicuri.
Ei bine, ce legătură pot avea aceste considerații cu fenomenul numit depresie psihică? Eu cred că trăirea în universul comunicațional al rețelelor de socializare este o falsă trăire. Trăirea în universul televizual, cu expuneri deplasate de viață personală, cu filme melodramatice sau cu așa-zise filme cu „efecte speciale” înseamnă de fapt o trăire prin procură, niște personaje fade sau neverosimile trăiesc în locul nostru, nu noi. Comunicarea prin rețelele de socializare este de fapt o falsă comunicare. Ne uităm pe facebook la pozele unor cunoscuți și postăm niște impresii, dar însingurarea noastră crește pe nesimțite direct proporțional cu pretinsa comunicare, singurătatea noastră devine tot mai pronunțată. Mai mult decât atât, oamenii care frecventează rețelele de socializare și au pagini deschise acolo îi trec la rubrica „prieteni” și pe necunoscuții abordați pe net, „cunoscuți” doar pe net, în realitate prietenia însăși fiind în sine mult mai mult decât simpla „cunoștință”. Se produce, deci, și o denaturare a noțiunii de „prietenie”, apariția „prietenului” invizibil în realitate. Problema devine gravă, patologică atunci când unii dintre cei care comunică pe așa-numitele rețele de socializare ajung cu timpul chiar să nu își mai dorească alte contacte umane în viața reală10. Rețelele de socializare cauzează – paradoxal – izolare, iar izolarea devine o manifestare care se autoîntreține și care produce la rândul ei depresie.
Diferența dintre comunicarea față către față și comunicarea prin intermediul facebookului este cam aceeași cu diferența dintre dragostea reală, adevărată și cea imaginară, autosuficientă, adică cea în care persoana care își imaginează că face dragoste nu are în mod real un partener de sex. Când niște astfel de oameni se întâlnesc în sfârșit față în față, ei nu vor ști cum să se comporte unul cu altul, vor putea sta la aceeași masă, dar nu se vor uita unul în ochii celuilalt, ci fiecare va prefera să se uite mai mult pe telefonul propriu. Vor regreta în sinea lor că sunt împreună în sens fizic și că nu este fiecare singur în fața paginii sale de facebook, în fața calculatorului sau a televizorului. Încercarea de a stabili relații interpersonale în acest mod se va solda cu un eșec, în mod imediat sau în viitorul apropiat, iar acesta este terenul care favorizează apariția și dezvoltarea depresiei.

 

 

Note
1 http://www.cdt-babes.ro/articole/depresia.php, consultat 25 sept. 2017.
2 https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/9311547 , idem: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/19079725
3 Nicolae Iuga, Șapte păcate împotriva Spiritului, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2016, p. 43.
4 Ernest Cassirer, Eseu despre om, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 47.
5 Nicolae Iuga, op. cit., idem, p. 45 și urm.
6 Giovanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi postgândirea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 20 şi urm.
7 Idem, p. 25.
8 http://www.gazetaromaneasca.com/societate/societate/web/umbertoecolreeleledesocializaredaucuvantulunorlegiunideimbecilir.html
9 https://ro.wikipedia.org/wiki/Facebook
10 https://www.cotidianul.ro/depresia-si-izolarea-
mai-grave-decat-obezitatea