Și acea Cipriană, la care nu prea mai îndrăzneau să privească în față, ea de una singură, avusese putere mai mare decât ele, cele multe.
— Ei bine, acum coborâți și spuneți jandarmului din vale, de la post, că eu v-am trimis, hmm, la rugămintea lui. Și l-ați deslușit pe cel ce-a ucis la stână, pe care-l căuta de mult. Eu nu-i cunosc pe toți de pe dealurile astea și… m-am folosit de voi, ca să-l recunoașteți și să-l numiți. Ați înțeles? Asta-i tot. Aa, mai e ceva. Sigur. Povestea mea. Ați plesnit de curiozitate, mă rog…
Da, sunt Cipriana, dar nu cea Mare, cea de care fusese băiatul acela îndrăgostit. Tare aș vrea s-o fac pe scurt. Relatarea asta. Ceaca – paca. Și să puneți de la voi cuviiințe în plus. Cum v-o tăia capul. Esența o s-o prindeți pe urmă, treaba voastră, de veți fi în stare.
Ah, era să uit. Bineînțeles că aici da, iar da, se trece peste marginile firii obișnuite. Aia de-o pipăim, o vedem, o auzim, o putem gusta, ce mai…; e mult mai mult. De fapt, e mai cuprinzătoare întreaga fire, eheei. Chiar dincolo de închipuire. Aici se pot deschide porți și te strecori, ajungi să cunoști. Ți se dau chei. Unii numesc asta magie sau vrajă. De parcă ar conta numele!
Iar alții spun, dimpotrivă, că există formule și rituri, alcătuite de demuuult, dar totul trebuie să aibă un anume ritm. Un puls interior, pe care-l simțim doar ciulind urechea la o știutoare, la o înaintașă. De obicei o bătrână-bătrână. Mai fără dinți, care stâlcește vorbele, când probozăluiește, de. Se fură. Nu se frunzăresc cărticele de folclor. Cu descântece „culese” de alții. Până nu simți cum ți se încrețește pielea, ți se zburlește părul, când asculți pe furatelea, n-ai deprins nimic. Totul e degeaba, e de carton, nu-i viu. Și de aia nu v-a ieșit vouă. Și din cauza pe care v-am spus-o de la bun început. Aceea e baza de fapt. Motivul…
— Asta-i bună! Dar tu, tu cum de-ai reușit?! Vrei să spui că ești… virgină?! Cipriana, care-oi fi, Mică, Mare, ești fecioară?! Asta-i prea de tot! îndrăznise Îndrăzneața. Nu se putuse abține. Sărise în sus pur și simplu.
— Ei bine, nu sunt nici Cipriana Mică, nici Mare, ci… Mijlocie. Un fel de miez al lor. Fiindcă au mai răsărit Cipriane prin păduri și după mine. Ciprienuțe miculuțe. De parcă s-au clonat. Câteodată ai crede că sunt licurice. Fiindcă mici de tot, abia venite de Dincolo, izvoresc un fel de lumină. Sunt ființișoare de lumină bebelușii. Acum, chiar s-a descoperit că au un soi de bioluminiscență. Așa o numesc savanții. Știința află azi ce cunoșteau babele dintotdeauna. Dar n-o văd toți oamenii lucirea asta, doar unii care… E altă și altă poveste… Iarăși.
Și dacă sunt sau nu fecioară, nu vouă am să vă dau socoteală! Chestiune închisă. Nu vi se pare că ați devenit chiar obraznice?!…
Iar pe Dragobete, Radu-Dragobete, eu l-am îndepărtat de aici. Am făcut-o pentru mine. Să pun un ocean între noi. Și două oceane, de se poate. Ca să-mi crească dorul. Să mă topească… Să-l am drag mereu, să-l cred Prințul din poveste, nu flăcău obișnuit, om ca toți oamenii. Să nu-l pot uita, nici amesteca cu vreun altul. Nu numai că-mi ajunge, dar e mai mult decât orice. Decât orice dragoste lumească. Nu-mi mai trebuie nimeni. Asta-i.
Am făcut-o și pentru el. Că nu știu defel unde a ajuns și nici nu vreau să-l aflu ca voi… V-a sucit capetele tocmai fiindcă-i de neajuns, de neaflat, de neatins. Ce s-ar fi făcut, dacă dădeați năvală peste el? Și așa era ieșit din rândul lumii. L-am salvat, gonindu-l. Să-l păstrez pur. Abia astfel are valoare. N-aveți voi habar de așa ceva. Înc-o taină. Ce să vă fac? Clar-văzătoare fiind, cum mi s-a dat în dar, nu vreau să-i descopăr locul…
— Zău dacă se înțelege vreun pic! Zău! Nimic, nimic. Adică el o iubise pe Cipriana, sora ta cea mare, și nu fusese lăsat s-o ia de nevastă. Nu? Era un pic autist de felul lui, din naștere, se știe, avea și un ADHD ușor, iar se știe. Sunt termeni noi, dar, ce să vezi, i-am auzit toate în vremea din urmă. Ni s-a destupat mintea la de-al de astea. Ne și place să le aflăm. Ne dăm mari.
Îl pocnise, culmea, și-o amnezie, – bietul, că fain bărbat se mai făcuse, – atunci când plecase întâia oară. Când călătorise în străinătate, să-l caute pe fiul Ciprianei Mari… Că ea se căsătorise în lipsa lui, când el făcea armata. Și încet-încet, devenise foarte rea, rece și dominatoare, Cipriana aia. Cea dintâi. Îi distrugea pe cei apropiați.
Din grupul de fete întrebările începură să țâșnească încrucișat, precipitat. Se vârau toate în vorbă, mărind harababura. Și tensiunea. Locului nu părea să-i priiască defel și, din ce în ce, se porniră să cadă frunze cu ghiotura. Curgeau aproape ca o ploaie. Dar una bicisnică, nemernică, ce părea că va despuia fagii, paltinii sau arțarii. Va așterne pe jos covor din frunzișul lor răsucit. Sau roșcat și înțepător din acele pinilor și molizilor, tisei și cedrilor…
— Cică s-a făcut, la oraș, foc de feministă Cipriana Mare. E adevărat? Mare ispravă!
— După ce ne comanda să purtăm mască, mai acum, când cu covidul ăla, și pe urmă să ne vaccinăm cu de-a sila…
— Când a aflat ce s-a petrecut, a dispărut. Nu mai dai de ea cu una cu două. Chiar așa, unde mai e?!
Și, după o pauză, niște tusete, s-au pornit iar. Le stăpânea înverșunarea. Patimă grea.
— Parcă tu n-ai făcut tot felul de cursuri, te-ai școlit zdravăn. Numai că ai hotărât că nu-i de tine la oraș, te-ai întors aici și se pare că nu vrei să mai pleci, nu?
— Dar cândva trăiați împreună voi două. Cipriana Mare și cu tine, de-ți zici acum Cipriana Mijlocie, fostă cea Mică. Ei! Fie și așa. E clar de ce ție nu-ți putea face rău. Ai puteri nebănuite. Le-am văzut toate cu ochii, adineauri.
— Deci, nu voiseși s-o părăsești pe Cipriana Mare. Îi creșteai copilul. Așa-i? Așa umblă vorbele. Dar tu îl iubeai pe el, așa-i? Și l-ai adus înapoi, așa-i?
— Ajunsese prin mijlocul Europei căutând băiețelul. Dar tu, văzătoare precum ești, ai dat de el…
— Așa curge povestea pe care o știm toate. Numai că nu fix la fel. Fiecare are varianta ei. Mare zăpăceală. De ce i se spunea Zgrumbirul, doar nu era nume?
— Bineînțeles. Era poreclă. I se trăgea de la o doamnă la care lucrase șindrila pe casă. Și vorba a rămas lipită de el, fiindcă ceilalți băieți au luat la purtare zgrumbireala, că le plăcuse cum suna. Era fistichiu cuvântul și-n fond i se potrivea lu’ Radu al nostru. Hmm. De la doamna aia ne vine, cred, și interesul ce am început a-l stârni. Că scrisese o cărticică despre noi. „Fetele pădurii” îi zicea. O fi, n-o fi, nu mai știu.
— Dar de ce i-ai spus lui – Dragobete? Doar tu l-ai omenit cu numele ăsta de legendă. Ce iubire mai e și asta?! Cipriană Mijlocie, mierie, miezurie… Așa-ți place, așa ți-om zice. Precum poftești.
— Păi, chiar legendă e. Una făcută, nu născută. Scrisă și publicată. De domnii cu folclorul și istoria-protoistoria. Nu-i defel coborâtor din Dochia. Nu-i fiul ei. E o invenție povestea acelui Dragobete și a fiicei lui Decebal, îmbătrânită și numită Baba-Dochia. O legendă care vrea să se opună știți voi cui, lui Valentine’s Day, cel comercial, răsărit de peste ocean.
E un flăcău de sat Dragobete, bineînțeles, unul lovit de soartă, cu leuca, om bun peste poate, dar un pic tăntălău. Prostea viril rău, hăhăind și drăgostindu-se pe dealuri și pe văi. Fără oprire. Ăsta-i Dragobete adevăratul din poveștile populare. Se luase după păsărele ciripitoare, la vremea nuntirii lor, atunci la sfârșit de februarie și prag de martie. S-a rătăcit, n-a mai știut să se întoarcă și fetele, proaste și ele, îl tot caută și-l îmbie înapoi. Ca voi acum. Ca să se ia de mână, perechi-perechi, fete și băieți. Să culeagă floricele pe câmpii…
Și Radu îi călca nițel pe urme. Simplu și limpede de ce-ul meu. De ce l-am numit Dragobete. Am terminat cu voi de-acum. Ce-o mai fi, ce mai puteți afla, să întrebați Baba din străfund de codru. Nu știe nimeni mai mult și mai multe decât ea… Haaai, Cerbulean!

 

 

(Va urma)