Până să se dumirească cele ce o înconjurau, Cipriana a săltat pe spatele cerbului și a zvâcnit în pădure. Niciun foșnet n-a răsunat. S-a așternut iar tăcerea adâncă. Părea de metal liniștea și, de-ai fi lovit-o ca pe un gong, ar fi răsunat până-n ceruri. Iar lacul se oglindea liniștit în ochii măriți ai fetelor. Cât timp o fi trecut astfel? Părea o eternitate.
Peste câteva clipe însă, Cipriana Mijlocie reapăru.
— Heei, voi astea trei miculuțe, veniți cu mine acu, să vă descurc de aici și să mai vorbim. Cu voi am ce.
Și le cuprinse cu brațul ca pe niște spice și le săltă lângă ea, pe crupa cerbului.
Au dispărut.
Nu se opintea deloc cerbul, deși îngreunat. Nu se străduia să-și facă loc prin hățiș. Coarnele nu i se încurcau niciun pic. Ramuri și rămurele se dădeau singure deoparte. Dar caraghios tot era, cu o fată și alte trei fetițe pe spinare. Ziceai că-i un dromader ciudat, cu patru cocoașe. Sau umbra lui Don Quijote în armură de zale, cu coif, cu lance, cu scut și ghioage, zornăind de zor din ele. Că fetele chicoteau de bucurie și sunetul răsuna până departe, ca niște clopoței. Iepurii săreau în lături. Veverițele le țineau tovărășie de istov prin crăcile copacilor. Căprioarele țâșneau cu salturi. Mistreții, lupii se furișau mai cu fereală, să nu sperie pe nimeni. Le ieșeau potoliți în cale, luați de val, cu mic cu mare, fiindcă pădurea cea sălbatică părea cuprinsă de-o veselie fără margini. Pe care nu și-o putea ostoi. De parcă se gâdila. Se sărbătorea ceva? Așa ai fi zis.
Iar de te nimereai cumva martor la drumul lor, n-aveai decât să te tragi îndărăt, să-ți ții răsuflarea, să-ți înghiți mirarea, poate și râsul. Să te îndepărtezi iute, să cauți vreo scorbură în care să te ascunzi. Încurcate sunt căile Domnului, ți-ai fi zis, iar calea asta mai cu seamă. Unde merg, unde se duc? Că pe aici, hotărât, n-a mai trecut nimeni vreodată. Iarba-i necălcată de ani și ani, iar rămurișul încâlcit și înțepător, cu spini. Te zgârie una-două. Se desface numai cât să pătrundă dihania lor cu coarne, apoi se astupă iar. Pare rătăcit cerbul? Nici vorbă. Mai curând, croit s-ajungă într-un loc anume.
Străinul acela, însă da. Cel ce se furișa și se ferea. Silueta de bărbat.
Din loc în loc, pâlcuri de arbori mai tineri, drepți, țintiți spre cer umăr la umăr, ziceai că sunt o oaste, un detașament care înaintează neclintit spre bătălie. Un fel de soare palid se cernea prin sita lor și te chema spre acel undeva neștiut. Pieptănau lumina. Perie. Deveneai temător? Bineînțeles. Îți venea să privești jur împrejur, înainte, înapoi mai ales. Oare pe acolo am pășit? Astfel făcea și omul acela.
Poc, plici, ah, buf, ha-ha, izbeau ușor cerbul și pe fete tot soiul de ghinde de stejar și jir de fagi, bureți mărunți și iască. Fluturau lin nuiele de răchită. Le atingeau trupurile și chipurile. Pân-au început să se înfioare. Se uimeau cu mâinile puse peste gură. Li se năzărise deodată că drumul ăsta aducea cu cel de Florii, când oamenii ieșiseră buluc, cu crengi de finic, să-l întâmpine pe Domnul intrând în cetate. Care venea pe măgăruș… Copaci îndesați, desime de popor. Le-a trecut asta prin cap, fără să fi avut vreuna ideea prima. Ci împreună, în același timp.
Pădurea se descătușa. Toată oboseala și gâlceava pieriseră. Cine, ce, care, și când avusese ceva de împărțit? De dojenit? De descusut? Harța rămase în urmă și tihna se lățea. Creștea însă o înfiorare, o presimțire. Se vede treaba că se apropiau de tărâmul Babelor. Fiindcă, așa cum Ciprienele nu mai erau doar cea Mare și cea Mică, ci multe urmașe, multe și aproape nenumărate, tot astfel Baba dăduse seamă că își va căuta înaintașele. Că va porni să le afle pe celelalte babe, până avea să dea de ultima sau de prima Babă. Depindea cum făceai numărătoarea, de unde o începeai. Așa mergea vestea.
Și se apropiau, da. Uite căscioara aia care se ivise pe negândite. Zăgăzuită de copaci. Era din carton sau placaj parcă, decor de teatru sau de film. Un bordei foc de colorat, în desiș aproape de nepătruns. Scenografie în pădure. Atrăgătoare, precum casa de turtă dulce din poveștile germane, cele cu Hans și Grettel. O ușă deschisă spre niciunde însă te speria. Brr… Între canaturile ei, întuneric deplin. Întunecime neîmbietoare. Hău.
Fetele au sărit jos. Și s-au luat de mână.
Dar nu s-au îndemnat să intre. Zăboveau privind veranda cu geamlâc, cu felurite ferestruici, ochiuri de geam cât cuprindea. Acolo, în ele, se oglindeau nori alunecoși, ușori, un văzduh plin de fluturi. Alburii. Rămaseră pironite. Pline de visare. Mai că ar adormi.

Cel care a pășit dincolo, a pătruns primul, a fost cerbul. Ușa s-a lăbărțat și s-a înălțat, atât cât să poată trece nestingherit. După el, s-au încumetat și fetele. Lăcașul cel ciudat al intrării s-a micșorat cât să le cuprindă cu binișorul. Să le absoarbă în bezna lui. Una câte una. Aaaah!
Și, ce să vezi, nu s-a dovedit a fi defel un interior spăimos. Cum îți venise a crede văzând negreala tuci din poartă. De partea cealaltă era, culmea, o explozie de lumină, o pajiște verde, abia cosită, plină de flori și tufe mirositoare. Nu era un înăuntru, ci un… afară! Curat prag între tărâmuri. Pe peretele dindărăt al casei amăgitoare, de data aceasta în plin soare, se răsfățau puse la uscat, înșirate, traiste și tolbe, legături și plase, săcoteie și punguțe, precum la țară salbele cu foi de tutun cândva. Pline toate cu ierburi de leac. Și de drac, că se afla și mătrăgună, și măselariță, și cânepă, și odolean, și laur și semințe de mac…

 

 

(Va urma.)