În adevăr, Baba o pornise încet, la pas, gârbovă, cu linguroiul făcut toiag de astă dată, și cu o traistă la spinare. Cu merinde? Cu daruri pentru celelalte Babe? Cu vreo terfeloagă cu rețete și prafuri de vrăji? Mai curând cu ierburile ei uscate, care dispărură de pe frânghie. A, pieriră și pecetarele, pristolnicele. Se vede că pe astea trebuia musai să le ducă Babelor. Poate înaintașele erau totuși chiar Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri și Sfânta Duminică. Mai știi? Le trecuse asta prin cap fetelor și mai de mult, când Baba grăise prima data de alte Babe. Poate, da, sfintele coceau prescuri la capătul lumii și le trimiteau la mânăstiri, în munți, și poporenilor de prin văi. Limpede rostul pecetarelor… Micuțele cruci de lemn erau cele cu care se însemnau prescurile, bineînțeles. Prin apăsare pe aluat cu ele se întipărea INRI.
Și fetele, când au priceput, s-au trezit că-și fac câte o cruce largă pe piept. Acolo în pădure. Așa le-a venit. Mâna dreaptă li s-a însuflețit singură. A fost și ca… o pecetluire a întâlnirii cu Baba. Un semn anume. Un fel de rămas bun. Și mai ales important era că, în clipa asta, făcând semnul crucii, ți se împreunează primele trei degete. Astfel că mâna-ți închipuie Sfânta Treime, fără ca tu să ai habar. Și când scrii altminteri, când apuci pixul, plaivazul, tot asta faci. Aceleași degete se adună. Era de ținut minte, gândea Cipriana Mijlocie. Pare a fi de trebuință să pui copiii cât mai mult să scrie cu mânușițele lor, nu să tasteze, ca astăzi. Așa li se va dezvolta și cugetul. Și luă de după umeri pe cele mici.
Și iată, apoi, cum o cărare îi răsărea Babei înaintea fiecărui pas. O lua la stânga, acolo se ivea poteca. O lua pe dincolo, dincolo i se așternea. Iar Cipriana Mierie se gândea cu zâmbet precum că nici vorbă de metafora vieții ca o pădure, când ți se cere să urci în copac ca să poți vedea poteca pe care ai venit – trecutul și să deslușești cum se conturează pe mai departe cărarea ta – viitorul…
Aici, se întâmpla cu totul și cu totul altceva. Poate adevăratul sens al vieții creatoare de viață. Rămânea doar să te gândești la cărarea cea îngustă, a credinței… Asta da.
De dispărut însă, așa-i, ceva se făcuse de nezărit. Nu se mai afla neam căscioara, cea de decor. Bordeiul colorat. Când i-au fost desprinse buruienile de pe perete, s-o fi dus și zidul după ele. O fi în traistă. Palatele zânelor cum de se puteau aduna în câteun măr, numai bun de vârât în sân?
Rămăsese locului altceva. Desenul din țărână.
Era acolo, cu o linie simplă, o siluetă de cerb. Ca în scrijelirile din peșteri, cu mii de ani în urmă. Ca o arătare rupestră, contur de animal de putere. Orice șaman ar fi recunoscut-o și ar fi dat mărturie.
Semn că el, cerbul, trebuia chemat la o adică. Va să fie sprijin. Sau cheia de deschis închisurile, blocajele, când ți se încuie căile.
Și Cipriana Mijlocie, Miezurie, atinse desenul. În fața ei, într-adevăr, răsări pe loc cerbul. Precum djinul din lampă. Și i-a poruncit:
— Du-le unde-ți vor cere ele, Ciprienuțele Mici. Și-om mai vedea apoi.
Le-a strâns tare în brațe și și-a ascuns ochii. Erau, se vede treaba, plini de lacrimi. Fetele s-au aburcat, cam zăpăcite, cam confuze, au zâmbit, au chicotit ușor, s-au luat de gât și au pornit în pas alert, cu capul răsucit înapoi. Pasul cerbului, firește.
Se gândeau îmbujorate cum se vor ivi ele, pe cerb! Când vor apărea în cartierele de blocuri unde locuiau… Abia pe urmă și-au dat seama că n-au întrebat-o pe Cipriana Miezurie unde o mai pot găsi. Cum să dea de ea…
Nu erau nepăsătoare cele trei, doar prea tinere. Neștiutoare. Și-a zis fata rămasă în pădure. Aproape cu voce tare. Mărturisire copacilor…
Doar prostuțe. Ca mine mai atunci, adăugă. Până am priceput că una-i conștiința și alta conștiența, a trecut un pic de vreme. Eram tare naivă, gândea. Îi judecam pe alții după mine. Îți trebuie glagore să pricepi că nu-i așa și, până la urmă, e chiar așa.
Și nu se mai putea opri dintr-un tăvălug abia pornit, ce se rostogolea fără voia ei.
Continua, își urma firul, îi devenise de nestăvilit înșurubarea asta, spre ce?
A trecut destul, da, până a înțeles că trebuie să fie atentă și la reacțiile celor din jur, nu numai la ea. Știa, simțea bine că n-ar fi făcut vreun rău nimănui, în veac. Croită, cu intenție adică. Numai că nu băgase la cap cum e cu vanitatea, cât de ușor se lezează oamenii, cât de mult țin la imaginea de sine. Se simt atinși, înțepați, iar tu n-ai vrut defel asta. Nici vorbă. Nu înțelegea niciodată cu ce i-a supărat. Și acum mai zbârcea, recunoaște…
Ei bine, sunt și eu aidoma, oftă. La fel cu toți. Culmea, uite, mă simt… părăsită, deși mi-e clar că micuțele n-au dorit așa ceva. Nu m-au lăsat în ploaie, nici cu ochii-n soare. Ba chiar într-o poiană precum Raiul, hmm. Au plecat de pur și simplu, pe calea lor. Ce complicat e totul, când ar putea să fie firesc. Ca un puf de păpădie. Unde s-a pierdut simplitatea? Păi, cel mai curat lucru era, cândva, … Dumnezeu care umbla pe pământ. Moșu. În basme.
Iar povești? Da! Povestea naște lumea. Umbla pe-atunci Domnu cu Petrea sau singur, uite așa, teleap-teleap. Și ospăta la cel mai sărac om de-i deschidea ușa. În mărginimea cătunelor. L-am mai primi noi oare sau ne-am teme? Ne-ar fi chiar silă? Că-i vagabond, fără adăpost, străin, borfaș, că ne vrea răul, că ne prăduie, că ne dă-n cap, că nici vorbă… S-o fi înstrăinat EL? Dar românul o mai fi frate cu codrul? Cum nu? Cain și Abel. Materie și spirit. Frați.
I se lăți un zâmbet amar. Aproape îi coclise gura…
Și se strădui să nu i se strângă inima. I se întâmpla. Prea ades trecuse prin astfel de clipe. Mâncase papara lor și mâhnirea. Se întărise încet-încet. Căpătase o distanțare. Uite și pădurea asta… Niciodată nu-i plăcuseră poveștile cu pădure. Mai mereu taina ei le scăpa. Poate doar Il segreto del bosco vecchio, al lui Dino Buzzati să mai fi nimerit ceva…
S-a lăsat s-o cuprindă iarba. S-a așternut pământului cu capul pe spate și și-a ațintit privirea spre cer. Dacă va fi cald la noapte, ar sta și atunci așa.
Să-mi pun plăpumioară de stele, se gândea fata. Poiana rămăsese la fel după plecarea Babei, o grădină. Grădină aproape ireală, încât te așteptai să clincăne florile, de parc-ar fi fost de sticlă. Culorile lor reverberau în soare și curcubeie porneau să se arcuiască în toate zările, din micul, prea săltărețul pârâu. Acolo, în undele apei, părea că iau naștere curcubeiele, dar celălalt capăt putea fi în altă lume… Coborâseră pe pământ de sete. Atâta tot. Se adăpau. Și-a amintit zâmbind că, demult, exista credința asta. I-o povestise Neluțu, un băiat cu vacile.
Și frumusețea copleșește, iată. Te amețește. Norii curg, se vălătucesc, se deșiră, se destramă, se readună și se bulucesc într-un vârtej. Se înalță nori deasupra pădurii, precum balenele din apele mării, când vor aer. Și iar se cufundă. După ce au pufăit, au stropit și-au aruncat jerbe de norișori.
Desișul codrului o înconjura, dar n-o strivea. Totuși îi simțea pânda și asprimea. Aici, aproape, jur împrejur. De parcă ar fi fost gata să-i sară în spate. De când devenise dușmănos?! De când căpătase respirația asta? Suflu înăbușitor, umed, rece? Și mai ales greu, apăsător.
Preferă să închidă ochii. Și, pe neașteptate, i se perindau acum, pe îndelete, chip după chip, fetele ce le întâlnise acolo, la Biserica din pădure, lângă iazul ascuns. N-avusese vreme să le privească. Prea fusese iureș de emoții. Figurile îi căzuseră, fără voia ei, în străfunduri și acum se ridicau la suprafață ca înecații… Și, deodată, sări în sus. O veveriță ce ronțăia alături, în liniște, țâșni și ea. Brusc. Zdrumica un con de brad lângă umărul ei, în iarbă, fără să știe una de alta. Roșcata făcu un salt uriaș și continua acum să țopăie prin toată pajiștea. Apucată de streche. Ba, și din gheată îi răsări Ciprianei o șopârliță, strecurată acolo pe nesimțite. Și se furișă cu zvâcnet în frunziș. Iute, iute. Fata își scutură frunzele și ierburile din plete și se așeză mai bine. Rezemată de un pom și iar zâmbi. Pomul se arăta a fi un păr, ca în Fata moșneagului. Era plin de omizi, tot ca-n poveste, și-i cădeau întruna pe brațe, pe poale, pe rochie, drept care acum ea se vedea nevoită să le dea bobârnace, să le zvârle cât colo. Cât mai departe. De strivit, nici vorbă. De aruncat în foc nici atât, deși tăciunii din vatra Babei mocneau încă. Doar va fi ieșind frumusețe de fluturi din viermușii ăia. Așa că a lăsat pomul necurățat. Stricase povestea?

 

(Va urma)