Cipriana Mijlocie recunoscu, printre siluetele pe care le-a întrevăzut în acea visare, trei prietene vechi. Bune prietene, ah, cândva. Mai ales una dintre ele. Cum de nu își dăduse seama pe loc, acolo? Poate așa trebuia însă. Simțea c-o vedeau, de la o vreme, strâmb, de parcă le intrase un ciob în ochi, ca-n altă poveste. Una de Andersen. Ce-o fi asta, de gândește din basm în basm? Fuge de realitate? Poate de aceea zâmbetul ei, pe atunci, arăta mai mult a rictus. Când se afla încă în lume. Abia acum, în pădure, are parte de el, cel adevărat. În zori, numai în natură se trezește zâmbind. Și se întinde luuung, ca o mâță sau un râs, felina pădurilor.
Totul era, în imaginea ei, de parc-ar curge lent un fluviu mâlos, nămolos, care pe ele, prietenele, le ducea înainte, spre nu se știe unde, iar pe ea o debarca. O lepăda la marginea albiei. Printre rădăcini și crengi rupte, trunchiuri decojite, bucăți de habar n-ai ce s-ar fi putut să fie oarecând, gunoaie rămase la mal. Lângă mal. Băltesc ușor, se leagănă în loc, dau să se desprindă și rămân pironite. Poate doar de veni-va vreo viitură, atunci…
Starea de rănire, ideea de a fi fost respinsă și nu de oricine, ci de ființe pe care le-a învelit în iubirea ei lung timp, o seca. Se scutură…
O vorbă zicea că viața-i o carte. Ți-o scrii din capitol în capitol, pân’ajungi la epilog. Ea se vede că nu s-a priceput a scrie. Limpede. Îi lipsea știința. Mai ales preștiința. Nu intrase în lume pregătită. Dar dacă hotărâse să se dez-lumească, ce are acum de suferă? Curată prostie. Iaca! Și, fleoșc, un găinaț molcuț de gaiță-găițone pe creștetul ei o aprobă definitiv. Ștampilă din natura însăși, punctul pe i. L-a primit, l-a aprobat.
Și când era să-nchidă iar ochii, niște sunete stridente, îndepărtate, s-au pus să crească. Le deslușise vag de-o vreme, dar nu le dădea atenție. Era atât de aplecată asupra ei însăși, încât credea că zgomotele acelea îi însoțesc gândurile în surdină, de-a dreptul din lăuntrul său. Curat acompaniament personal sau obișnuita vâjâială a urechii interne, cascada ce-o supăra de-o bucată de timp…
Ași, fără doar și poate, zgomotele erau absurd de reale. Acolo? În pădure? Își căută din ochi, la repezeală, un adăpost, o ascunzătoare. Dar, fără să vrea, atinse locul magic, țărâna aia, unde Baba desenase cerbul. Poate însă că nu fără voia ei, ci împinsă de un resort neștiut, care o guverna. Din fericire, ce noroc!
Și, pe loc, simți cum pomul de care se sprijinea, părul acela, începu să se răsucească din senin, de parcă s-ar fi zvârcolit ușor în sine, în timp ce se se brăzda de-a lungul, se crăpa și se deschidea, cât s-o cuprindă în scorbura lui.
Loc magic, da, da! Să fi fost punctul de unde poate porni o spirală sau o balansare? O torsiune magnetică precum cea dintru începuturi, din câmpul toroidal?
O cuprindea. Simțea cum amețește. De parcă era luată pe sus ea însăși de mișcarea ce stăpânește și cosmosul și lăuntrul din trupul tuturor ființelor. Așadar, miezul viului. Emoția o gâtuia. Ce stranietate.
Mare nebunie, doar și sfântul al cărui nume îl purta, Sân’Ciprian, fusese vrăjitor vestit întru începuturi. Până se alipise de Domnul. Se vede treaba că lumea șamanică funcționa încă… Era destul să-i dai semn. Să știe ce vrei de la ea. Se vede că puterea, pe care credea c-o pierduse, învia când și când. În momente cheie. Atfel că, netulburată, ferecată în pom, s-a făcut de-a putut privi desfășurarea unor forțe ciudate… De necrezut.
Tocmai se începea balamucul. Răsăreau intrușii. Cei ce n-aveau niciun rost să fie acolo. Invadatorii din lumea largă. Cea mai limpede imagine a ei… Un circ. Poate unde dispăruse zidul căscioarei colorate. El va fi stăvilit orice pătrundere. Bineînțeles. Și acum?!
Alămuri și trompete, clopoței și tilingi, un fel de panouri colorate și steaguri fâlfâinde, pline de inscripții, precum și bubuieli, dintr-un cărucior în care se lăfăia un mic toboșar, anunțau: Mare bâlci mare… bum-bum, burubum… Bum- bum, burubum….
Toboșarul stătea trântit și mânuia iute-iute bețișoarele pe burtică, cu frenezie, de părea un cărăbuș căzut pe spate, dând din lăbuțe cu disperare… Urla: Femeia cu barbă, mâncătoare de rubarbă, acrobați și balerine, unii bărbați, alții buline, înghițitori de săbii și umblători pe sârmă, magiun cu magician, subțire, nu dolofan, crocodilul ce măsoară 13 metri de la cap la coadă și 14 de la coadă la cap, bănci cu saltimbanci, dar și salamandre japoneze, măscărici, clovni și trapeze. Ce le întindem pe loc, la cerere… Carusel și călușei, numai să vrei…
Ferit-a Sfântul, și-a șoptit sieși Cipriana, care, brusc, observă că avea barbă! Ea, barbă! A încremenit și n-a mai suflat. În spatele căruciorului ce deschidea convoiul, pârlit altminteri, se târa un elefant obosit și un maimuțoi oboist. Coviltirul ce urma, hurducat, zdrențuit, prăfuit, adăpostea ființe profund nefericite și tăcute. De parcă ar fi avut căluș în gură. Vioi era doar cel îmbrăcat în drac de pe capră. Vizitiul.
S-au auzit însă deodată, au izbucnit gâtuit, voci și vocișoare, țipătoare sau plângătoare, care cereau – Opreeeește! Oprește! Faaacem popas aici. Uite ce poiaaană… Raaaiul!! Raiul! Striga inima din ei, nicidecum buzele cele pecetluite.
Dracul nu clintea. Arăta cu degetul spre urechile dumisale, de parcă voia a spune că n-aude, că are doape, că nu-i pasă, că nu e sluga lor. Ci, poate, invers. Și, ca un patron adevărat, plezni din bici ca la Plugușor. Ahoo, aho! De vibrau adâncurile codrului, pocnet după pocnet. Totuși, cum de era ecou în pădurea deasă? Cum de sunetul înainta și se întorcea, doar nu erau deloc spații goale? Nu se poate ști.
Fapt neîndoios e că s-au trambalat înainte, prin hățiș. N-au staționat defel. N-au rămas în locul preafrumos, îmbietor. Se făptuia doar voia celui de pe capră, de nepronunțat numele lui. Se îndreptau însă spre o mlaștină, brr… Noroc cu elefantul asiatic de pădure, că deschidea tenace drum. Apatic. Altfel, te pomenești că se încurcau și ar fi strivit-o pe fata din copac.
Iar sunetele au tot scăzut, s-au estompat, până au pierit de tot. În urmă, când deja se îndepărtară binișor cu bâlciul lor ambulant, a răsărit și o teleguță cu măgăruș, unde se îndesau oglinzi strâmbe. Și pădurea toată a devenit un panopticum. Se făcea că fiece copac era când burtos ca un baobab, când deșirat ca un bambus, ba chiar subțire, subțire ca un papirus din delta Nilului. Când părea că se lățește de râs, când, cu toate ramurile în jos, îi cade frunzișul, de pare că rămâne chel, tuns chilug. Toate în tropot hurducat de asin, încât simțeai că ți se încrețește mintea, din pricina schimbărilor nesfârșite de imagini și de ritm. Fără pic de oprire. Greu făceai față, amețit turtă. Biată pădure, ce dăduse peste ea? Ce blestem?
Ce-a fost asta, Dumnezeule Mare?!, se uluia și fata. Dar apoi a băgat de seamă că-i dispăruse barba, o dată cu plecarea circului. Mai departe, cât mai departe să se ducă. Uf! Barba ei sau nu tocmai a ei, de care fusese înfiorată bineînțeles, dar nu căutase să înțeleagă. Ci stătuse purice. Slavă Ție! Slavă Ție!
Deci, în lume fiind, te atinge strâmbătatea?! Măi, să fie!
Însă, când să iasă din scorbură, iar vuiete. De data asta mecanice, de motor. Țuști înapoi. Oare cine mai apare și cum de nu s-au ciocnit cu cei dinainte? Că veneau din sens contrar. Începea să fie haotizată, cum zisese iubitul ei cândva. De fapt al Ciprianei Mari. Fata trecuse printr-un fel de șoc, acolo, în pajiștea înmiresmată și nu mai pipăia realitatea.
Fără zidul proteguitor al căscioarei, chit că fals, doar decor, poiana nu va mai fi ocrotită și vor năvăli care cum? Pragul ce despărțea tărâmurile dispăruse. Și se arăta pe dată cât de trebuitor era… Câtă stavilă se cerea. Dar ce caută aici cu toții? S-au revărsat orașele, târgurile și satele? Au dat pe-afară? Lumea nu mai poate să-i încapă?! Vor cere pădurii pământ și apă? Nu, se pare că-și vor lua singuri, nu se obosesc să ceară, își zicea Cipriana.
Cu adevărat, veneau. Se hurducau tractoare forestiere, tafuri, ce târau într-o veselie remorci pline cu o adunătură pestriță, mai mult tineri. Și preocupați și detașați în același timp. Purtau chitare în bandulieră, dar muzichia ce răzbătea izvora dintr-un gramofon retro, cu pâlnie, fixat pe capotă. Ca o floare carnivoră de metal. Și, după ce se derula vinilul, zgâriat și ondulat, îl zvârleau prin tufe. Cu mișcări dezinvolte de sportivi, discoboli. O adevărată întrecere de abilitate, în hohote de râs.
Răsunau astfel întretăiat, cu zvâc și pauze, cu hârâieli și tremolouri, vocile lui Jean Moscopol și Zavaidoc, ba și Fărâmiță Lambru și Dalida, Nana Mouskouri și Coldplay, Beyonce și Carla’s Dreams sau Taylor Swift…
Plină de uluire, hăbăucă, Cipriana putea citi afișele trupelor, care lipite de-a lungul remorcilor, care mai mult dezlipite, flencănind și rămânând prin ramuri de copaci. O să întețesc focul cu ele, și-a spus. După ce trece defilarea.
Ziceau înscrisurile alea, cu litere sobre, ca să sugereze că-i serioasă treaba: Tabere de Reiki și Radiestezie / Cursuri de inițiere în channeling / Întâlniri programate cu Maeștrii Înălțați / Cu Fundamentalii / Cu ghizii interiori și Sinele Superior / Cu Inconștientul, Subconștientul și Supraconștientul / Cu Arhanghelii și cu Îngerii personali / Școală de Numerologie răsăriteană / Numerologie europeană / Cursuri de protecție subtilă / Human Design / Cursuri de Astrologie clasică / Astrologie chineză – Pa Tzî / Citate peste citate din Akașa / Studierea chakrelor, dar și a vortexurilor întâmplătoare / Retreaturi de Tai Chi și Kung Fu / Relații de cuplu bine conduse / Întâlniri de Constelații familiale și Fascia Terapie / Ateliere de psihanaliză freudiană / Și de-a lui Carl Gustav Jung / Feng Șui, Apă și Vânt / Consiliere Psi la zi…
Într-un cuvânt, spiritualitate și dezvoltare personală. Sunt mai multe cuvintele, nu unul. Unu e doar Domnul. E vorba poate despre un soi de neliniște, de frenezie în a-ți căuta identitatea. Și sensul. Și menirea. Dar te duce la hăbăucire printre farsori și impostori. Purtători de viruși mentali. Cum afli dacă e vorba despre inițiere sau manipulare? Sau programare neuro-lingvistică?
Grea mai e cernerea și discernerea lor. Dreapta socoteală, prin care îi dibui pe cei adevărați. Ființele de lumină. Că sunt. Din fericire, mai sunt. Se rătăcesc însă prin pădurea creată de alții, nu în cea vie. Dar, uite, vin ca orășeni la cursuri și pleacă – ce bucurie! – pleacă oameni naturali. Vin cu pantofi la modă și pleacă cu tălpile goale. Țărani din cei curați, de demult. Vin din blocuri și-și poartă apoi în vise cortul sau coliba încropită în păduri. Cam așa.
Să spună oare că și ea caută? Caută ce-a găsit poate demult… Ce o căuta pe ea.
„Dragostea e ca și-o râie / Te mănâncă și-n călcâie! / Și te scarpini și de-o stâncă / Ziua, noaptea, te mănâncă” … s-a trezit Cipriana fredonând un zavaidoc. Absolut, absolut, aaa…, ba nu, aiurea, și și-a întins alene brațele în lături, gata să se desprindă din căușul scorburei și să iasă la liman, în sfârșit. Căuta cu ochii o stâncă, un bolovan, ceva. Înierbat au ba. Cum cerea cântecul.
Hotărât, o obosiseră peste poate. De parc-ar fi năvălit barbarii, vin și hunii și avarii, vin și goții, pecenegii și cumanii, tătarii și otomanii…

 

 

(Va urma)