Dispăruseră, se stingea ultimul zvon. Fata încerca să se dezmeticească. Respira, abia acum i se părea că respiră iar.
Dar, din nou, n-a avut vreme să facă nici întâiul pas, că a început să perceapă alte zgomote ce creșteau. Din lateral, desigur astea nu se suprapuneau. Încă… Oare veni-va și vremea aceea? Pare posibil, de neînlăturat într-un viitor apropiat. Se vor călca pe picioare. Când se vor călca, de-a dreptul, în picioare? Când vor veni la rând roboții, până și în pădure? Și mașinării purtătoare de inteligență artificială? … Oare cum ar fi Înțelepciune Artificială?! N-ar fi, că așa ceva nu-i cu putință. Înțelepciune, nu inteligență. Ba da, se pare că da, fi-va posibilă și înțelepciunea. Atunci când baza de date va crește enorm. Genialitatea însă hotărât nu. Aici, oamenii sunt imbatabili. Plus că veni-va o vreme când roboții se vor înomeni, absolut fără îndoială…
Hotărât, musai, și-a zis, trebuie să dibui magia, trucul prin care să înalț iar căscioara plină de culori, cea doar cu fațadă și ușă înnegurată, de să nu-ți vină să intri deloc. Poate reușesc dimpreună cu cerbul. De ce nu s-o mai fi întorcând? Nu cumva l-o fi vânat cineva? Nu, nu se putea. S-ar fi făcut fum, nevăzut. Unde e dară, unde? Vrăjile nu prea-mi mai ies, știu bine de-o vreme, acea vreme când…, uuf! Sunt nevoită să stau ascunsă, când năvălește lumea în pădure, mi-am pierdut libertatea?
Păi da, chiar așa. Numai că, de data asta, erau teribil de amăgitoare armoniile. Pur și simplu, atrăgătoare pentru ea. Băteau în ritmul inimii ei. Pentru că răsuna… o toacă. Și se apropia, se apropia…
Lemn de paltin sau de cedru sunător. Poate era de fag, de tei sau de cireș, ca fiind mai dulci și mai moi sunetele, cu ciocănele din carpen sau corn, mai dure și mai rezistente. Abia aștepta să-i fie în preajmă. Totdeauna o liniștea, o înaripa, era aproape gata să se ridice în văzduh. Își imagina tot felul de rugăciuni pe ritmul acela. Ale ei însăși, nu din psalmi. Ce ușoară ajungea! Și părea să fie aici, în pădure! un bun percuționist, nu fitecine. Curat magician. Urmaș al celui ce va fi chemat creștinii să se adune prin catacombele Romei. Sau, mai demult, însuși Noe, când își va fi strâns primprejur animale și animăluțe, să le aleagă perechi, perechi pe cele faine, spre a le urca în corabia ce va birui potopul. Toacă adânc chemătoare așadar.
Fata a ieșit din ascunziș, s-a deznodat, ba chiar a pornit în calea noului convoi. Să-l întâmpine. La început, cu pas cam împiedicat, fiindcă stătuse prea îndelungat timp ghemuită și nemișcată. Apoi avântat, aproape alergând. Gata, gata să dea piept în piept cu… Cu Cipriana Mare! Ca la o aruncătură de băț. Erau oare acolo și cuiburi de cuci?! Vor fi început să fie.
Dar, iute, niște crengi vânjoase s-au aplecat și din dreapta și din stânga. Au luat-o pur și simplu de guler și au îndesat-o îndărăt în copacul ce-o ocrotise. I-a trecut prin cap vijelios că poate-i totul bine, că s-o fi schimbat sora ei cea mare, dacă se făcuse monahie, că monahie se arăta a fi. Ba chiar stareță.
Ce-avea pădurea de n-o lăsa s-o întâlnească? De ce se amesteca? Avea ceva de apărat? Îi impunea voința ei de pădure, nu-i dădea voie să hotărască ea! Poate s-ar fi putut împăca odată și odată cu sora ei. Visa la asta.
Dădea din picioare fata și era cât pe ce să se pună pe țipat. De-a dreptul. Zgâlțâia pomul unde se afla zăvorâtă acum. Îi zgâria scoarța pe dinăuntru, mai abitir decât gândacii stricători, ce sapă galerii pe sub coajă.
Numai că, brusc, i-a prins privirea celeilalte… I-a văzut-o. Rece, aspră, uscată, împietrită. Dominatoare… Abia un colț de privire, fiindcă aceea întorsese capul spre însoțitoarele sale. Stareța le spunea cu ciudă, printre dinți, că ele dau roată și fac târcoale prin codru, în cerc și în zic-zac, în zadar. Că, dacă ar fi găsit-o pe sora Cipriană, mai mica, ar fi pus-o să le conducă la Tăul fără fund, cel ascuns. Ea, caraghioasa, sigur știa calea. I-ar fi dat cep atunci, pe loc, iazului aceluia, spre vale, și ar fi pus piatră de temelie pentru schitul lor, viitor mănos, cu hramul la Izvorul Tămăduirii.
Călugărițele legănau un prapur cu ciucuri, pe care chiar asta scria. Se putea citi însă doar Izvorul. Peste cuvântul Tămăduirii bătuse soarele tot drumul și-l decolorase. Abia se mai ghicea.
De asemenea, femeile în negru balansau fără oprire și niște cățuie fumegânde. Cădelnițau cu o mișcare a mâinii ce le devenise atât de mecanică, încât s-ar fi putut s-o continue și în somn de acuma. Aveau priviri opace și posace, goale, în afara unora dintre ele mai sfielnice, mult prea tinere, ce nu păreau să știe ce e cu ele și pe care le vor fi alergat cele bătrâne, posomorâtele. Pelerinajul lor părea de-a surda. Băteau pasul pe loc.
Pe chipul Ciprianei Mari se citea – Fiindcă pot, de aceea vreau ba una, ba alta. Mi se cuvin. Și acum, ce mama naibii, de nu-mi iese?!
Poate ar fi intrat la seminarul de teologie și fiul ei, Ionuț, cel pe care-l salvase Zgrumbirul cândva. Și ar fi putut veni acolo, la balta aceea tainică și vestită totodată, cu câțiva sutaniști de-ai lui. I-ar fi făcut publicitate…
Dar ce poveste! Pe chipul celeilalte fete, cea din poiana cu vrajă, se putea citi cu totul și cu totul altceva. Cum se gândea ea, Cipriana mai Mică, Mieria, că e singură, cu desăvârșire singură, și, când colo, fusese potopită de întâmplări și oameni de neoprit și nedorit. Strivită de nebunia lumii. Halal singurătate…
Fata a priceput atunci și că pădurea asta, nu e ca-n sângerosul Macbeth al lui Shakespeare, e încă vie, nu tăiată, și nu vrea deloc să pună la cale cele ce i se cer de către oameni. Să umble adică. Fie și sub formă de cherestea în nesfârșitele camioane. Că mai are forță de a se apăra. Ea umblă, da, dar pe sub pământ, nevăzut, prin rădăcinile ei. Prin care sporovăiește arbore cu arbore. Își dau vești și se sprijină. Umblă și în cer, prin coroana ei, ce umple norii de aburi pentru ploile ce vor veni. Ca pe niște mari baloane. Apoi devin picături, fulgi și grindini sau măzăriche, aburii aceia pufoși. Umblă mai ales prin trunchiuri, prin vase lemnoase și liberiene, ce duc și aduc seve. Ce mai trafic! Umblă mărunt și în frunzișul mângâiat de razele soarelui. Îmbrobonat de clorofila fermecată și fermecătoare, născătoare de oxigen. Pădurea umblă, nu e bătută în cuie deloc. Poate cu acele cuie, de pre lemnul crucii. Atunci…
Ei bine, aflase, poate chiar Baba spusese, că-s atâtea feluri de păduri, din taiga în junglă. Până și păpădii uriașe devenite pădure. Crescând, crescând, cu lujerii deveniți trunchiuri în căutare de ceața dimineții, în loc de ploi ce nu vin, și pe un sol vulcanic, arid, sprijiniți unii de alții. Scalesia îi zicea pomului-păpădie și se afla unde oare? În insulele bizare, transformatoare, Galapagos. Măi să fie! Ce putere poate avea pădurea!
Cine nu știe toate astea? Atât de bine, că nu le mai bagă în seamă. Cipriana Mierie și-a amintit apoi ceva ce nu putuse uita de fapt. Când și când cădea în uitare și țâșnea înapoi, ca un copac împins cu forță în adâncul unei ape. Sfârșește prin a sări, cu forță și mai mare, în sus. Ca un dop. Dă pe afară…
Iată, povestise Baba, iar ea se strofocase și verificase. Era adevărat… Baba nu mai știa unde însă. Ei bine, era în Indonezia, într-o insula numită Tana. Pe globul nostru, unde șamanii sunt toți frați, o apă și un pământ.…. Acolo, când murea un bebeluș sugar, se scobea o gaură într-un copac. Arborele, încet, se regenera și absorbea în corpul lui micul trupșor de om. Teribil.
Poate e ca-n Marcu, „Vindecarea unui orb la Betsaida”, când Iisus a scos orbul afară din sat, apoi i-a scuipat în ochi, (precum un mare șaman din orice vreme și din toate timpurile) și l-a întrebat: Vezi ceva? Și el s-a uitat și a zis: Văd niște oameni umblând, dar mi se par ca niște copaci.
Păi, iată, arborii par mai puri decât oamenii. Și nu par, sunt.
Pădurea e un loc de putere, sigur asta. De parc-ai intra într-o bibliotecă. Fie și goală. Cu cărțile mutate, date la copertat, la reparat, la legat, să zicem. Îi simțim însă energia și informația adunată de cine știe când. Goală să fie biblioteca, tot ne pătrunde puterea ei. E o energie concentrată. Și inima imediat știe, simte. Forța ei vine din unitate, deși fiecare carte e altfel. La fel în pădure, unde până și fiecare frunză e altfel. Darmite copac de copac. Și totuși, ce mai ființă unică e pădurea! Ce vezi? Pădurea sau copacii?
Pădurea asta vie se scrie pe sine, dar se și citește pe sine. Nu numai fiindcă e mama celulozei. Matricea. Citea pe semne și gândul omului. Măcar de e curat sau nu. Hotărât era o gură de rai aici. Portal, cum i se zice astăzi. Și o zăvorâse pe ea, atunci când lemn din lemnul pădurii, toaca cea minunată, suna, suna, suna. Mai suna-vei pentru mine dulce corn? Lemnul de corn, nu cornul de cerb.
Aaaa, uite-l. În sfârșit! Cerbul. Și alături un bărbat. Dumnezeule mare și sfânt! E Dragobete bărbatul acela de lângă cerb. Mai bine ar fi fost cerber și nu l-ar fi lăsat să se apropie.

 

 

(Va urma)