Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Fetele Pădurii (XII)

Fetele Pădurii (XII)

 

 

Poiana și visul
Bărbatul plecă. Înainta spre nu se știe unde, se îndepărta din ce în ce, c-o mână când odihnită absent pe spinarea cerbului, când ținută ceva mai legat, de după gâtul animalului. Bineînțeles, era ca în transă. Nu mergea, ci plutea, cu capul întors înapoi, până ce nu s-a mai zărit.
Fără să vrea, cu coada ochiului, zărea o mișcare. Mișcarea codiței scurte a cerbului. Flutura. Mai curând era ca un tic-tac. Pulsa în sus și în jos ritmic. Și lui, care nu-și amintea nimic, i-a venit în minte Baba spunându-i să caute să bage de seamă viața din codița unui cerb! Chiar îi spusese asta, iar el acum chiar vedea asta. Fabulos! Fiindcă acolo se ascunde taina și izvorul, motorul curgerii vieții, continuitatea adică, îl făcuse Baba atent. Reîncărcarea vitalității. Se ascunde la vedere. Cum c-ar fi o contracție, urmată de o relaxare, a unui mușchi de la baza coloanei vertebrale, prin care se îmbăiază, se inundă până și creierul și toate organele vitale, cu energie și cu electricitatea atât de necesară… Ce mai năzdrăvănie! Numai de n-ar uita. Dac-ar ști și oamenii asta, ar…
Și Zgrumbirul înainta ca vrăjit. Uitase de ce a pornit la drum și spre ce… Nu mai încerca să pipăie în buzunar cele două mere mici și uscate, pe care le purtase cu sine pentru Cipriana lui. Gestul îi devenise de mult reflex, automat. Odată cu dăruirea lor, gestul ar fi putut continua, ca durerea dintr-un picior amputat. Însă, nu. Încetase. Ce curios, nu mai ducea mâna spre buzunar. Iar acum nici nu-și mai amintea de mere. Probabil, Cipriana Mijlocie în clipa în care l-a atins, când l-a mângâiat, i-a destrămat acel gest. Orice gest. Și mergea înainte, orb.
Teribil e că Baba îi spusese odată – văzând că are amnezie – că tocmai asta va fi șansa lui. Fiindcă omul se roagă, se roagă, se roagă și așteaptă, așteaptă, așteaptă să i se întâmple acel ceva dorit cu foc. Dar când s-a resemnat, când nu se mai ține cu dinții de dorința lui, ba chiar a și uitat-o, când nu mai cere, când nici nu mai speră, e împăcat cu soarta bună-rea, cum o fi, pac! i se întâmplă. E aproape o lege. Abia când ne-am desprins, se manifestă gândul, de parcă se întrupează. Asta și este manifestarea realității, despre care acum se vorbește în prostie. O întrupare a intenției. Dar nu o poate face oricine și nici oricând. Întâi de toate trebuie să crezi în tine. Să ai voință, putință și credință. Iar trei!
Dacă suntem fixați cu ochii pe ceva, acel ceva nu se va schimba. Lucru descoperit și în lumea cuantică. Teoria observatorului… Dar ușor de întâlnit și în 1001 de Nopți! Fiindcă poveștile omenirii știau dintotdeauna. Și… filosofia lui Tao. Numită – Curgerea.
Iar ea, Cipriana Mierie la rândul ei, rămasă în poiană, nu-l privea, nu-l privise. Și ea avea capul răsucit, dar ca să nu-l vadă plecând. Numai că i se trezise a clipire ochiul din ceafă, pe care băgase de seamă, de-o vreme, că l-a preluat de la Babă. Nu știa nici cum, nici când. Pe parcursul vieții lor împreună, fusese un anume moment, se pare. Așadar, în zadar nu voise să-l vadă pe Ciprian cum se pierde în depărtare. Îl vedea din orice unghi ar fi fost. Și cu ochii închiși. Oricum, în carnea ei vibra fiece pas ce-l ducea departe, mai departe. A strâns pumnii și și-a lăsat ochii să-i zboare spre cer. Acolo, nori străvezii se destrămau diafan, se realcătuiau iar și piereau din nou, iar mișcarea lor în apele cerești se liniștea din ce în ce. Te îmbia să respiri a somn și a pace.
Asta a și făcut. Văzuse ea că, de când era în poiana fermecată și nu puțin timp trecuse, ci mult, nu-i era foame, nu-i era somn. Nici sete. Băuse apă din fântână, apoi din pârâu, doar ca să-și confirme că erau diferite. Și erau. Dar nu era nimic straniu în asta, era în firea lucrurilor, încărcate cu magie au ba. Verificase deci.
Acum însă o năpădise nevoia aproape disperată de somn… Un fel de mâl călduț, moale, cotropitor a lene, îi urca încet în sus. De la tălpi. A negândire și a nezbatere. A voi să nu mai știi nimic de nimeni. Nici de tine însăți. A scufundare. Se lăsă, la ce i-ar fi folosit să se opună? Dimpotrivă, voia să-și spele emoțiile. Dac-ar dormi, s-ar și întări. Așa își spunea cu un ultim suspin. Numai de n-ar veni iar peste ea… Visul. Repetitiv, obsedant. De mult pricepuse că-l alungă zadarnic. Poate că în vis, de fapt, intră pe altă șină. Străbate alt culoar, alt timp, altă formă de viață. Nu cumva și ea e alta? Poate că acolo, pe tărâm de vis, se va desfășura altfel tot ce e aici înnodat.
Auzise de druizi, șamanii celți, neam străvechi, legați profund de esența copacilor. Cum le-ar mai fi plăcut aici, în pădurea… ei. Auzise și de învățătura lor despre misterul cepei, despre foile puse una peste alta cu același miez. Multele foi, multe forme de a trăi, o singură ființă. Sau multe forme ale realității condensate. Stratificate. Dacă-ți dorești să schimbi realitatea nu trebuie să ai ancore la vechea realitate, ori ea avea, din păcate. Nu ai nevoie să porți atașamente, ori ea încă avea. De aceea și visul ei… Nu oricine are puterea de a-și imagina și alege acea realitate în care lucrurile nici nu s-au întâmplat. Sau, fie, dar s-au rezolvat … Își zicea amuzată că astăzi se numește biofeedback ceea ce înainte se chema vrajă sau magie.
Tare îi mai plăcuse când aflase și teoria corzilor și despre stringuri, despre universurile paralele, de care vorbeau de la o vreme astro-fizicienii. Era, într-un fel, și ca o cutie de loto de la oraș, o roată cu biluțe ce se învârt. Iar ea, de câte ori doarme, extrage aceleași bile, aceleași numere, care devin Visul. Unul și același. Deși e aici și acum. Pur și simplu are în spatele pleoapelor același vis. E blocată. Și-a pierdut curgerea și puterea de a scoate din stratul realităților pe aceea care o va elibera. Cea de care are nevoie. Cea bună. Zice o vorbă frumoasă – Fă binele și aruncă-l în mare…
Poate de aceea refuza să mai doarmă, cine știe. Fie! Se va da somnului și va căuta să se afle în altă parte, să se scoată din ecuație măcar. Să-l lase pe spirit să-și facă treaba. Va reuși? Sigur că nu. Gândul acesta o înlănțuia, n-o elibera. Culmea, Baba nu-i spusese și ei acea teorie. Că trebuie să uiți întâi, ca să se făptuiască în sfârșit ce ți-ai dorit. Va fi știut bătrâna de ce …
Ei bine, numai ce intră în apele somnului, culcușită într-un pâlc de iarbă, sub pomul ce o ocrotise, epuizată de câte s-au tot întâmplat și mai cu seamă de întâlnirea cu Dragobete, că le-a simțit în sân. Pe ele, pe micuțele mere. Dormea deja… Și a năpădit-o Visul înăbușit, de care se ferea.
De fapt, chiar sânii ei, țâțicile de fată, erau acele mere mici. Și o înțepau ușurel. Se întăriseră parcă. Da, asta se întâmplase. Și pulsau încet. Câteodată tare și atunci, surprinsă, țipa ușor. În cele din urmă deveniseră … mari și tari sânii ei. Și în stomac, în capul pieptului, se petrecea ceva. Sucul i se înăcrea, îi urca înapoi până în gură. Și cerul gurii, bolta palatină, se podea cu un gust amar. O podidea o apă verzuie, care-i strângea obrajii pungă. I se strepezeau dinții, de parcă mâncase aguridă. Poate că da. Poate că da. Asta făcuse când a mușcat din mărul ce i l-a dat Dragobete Zgrumbirul atunci.
Și lucrurile au tot curs așa, tot așa, cu opriri și hâcuri, cu reluări și osteniri. De nu știa ce e cu ea. Până ce a simțit un peștișor străin pătruns în pântec. Străin și nu prea. De-al ei și din afara ei. Atunci, se pornise să aibă arsuri. Se vede că un ovul, din punguța cu care se născuse, ieșise de acolo. Călătorise prin pântec oul. Avea săcoteiul plin cu ouă de când și ea fusese în burta mamei, de atunci. Venise pe lume cu el, habar n-având de comoară, de moștenire. Și acum unul se eliberase de acolo. Va fi strălucit. Va fi chemat viața vie. A lui era încă Frumoasa din pădurea adormită. Iar pădure! Îl ajunsese un viermuș din cele 500 de milioane pornite la întâlnire dinspre iubitul ei… Unul singur și cât de greu îi fusese. Organismul ei îi pusese piedici nenumărate, stavile și mlaștine în care se va fi împotmolit, de nu era vajnic. Dacă ea, Cipriana, ar fi fost ființa aia din oceane pe care o diviniza, o balenă, ar fi început atunci… cursa. Și toți masculii ar fi urmărit-o, ieșind apoi pe rând din alergare, renunțând epuizați, până ce unul reușea să mențină viteza. Iar dacă ar fi fost căprioară, pornea atunci… gonitul și fuga ei, cu căpriorii înapoia sa, ar fi răsunat pe dealuri ca un duduit. Ar fi făcut opturi, răsuciri și reluări zăpăcitoare. Văzuse și auzise gonit de căprioară. O fascinase… Dar fetei nu îi erau date probele acestea, exterioare, de aceea întreg trupul ei, de unul singur și de capul lui, făurise bariere și capcane… Și totuși opreliștile fuseseră trecute …
S-a trezit în somn că i se lățește gura până la urechi. Vedea aievea, în visul ei, o pagină de revistă, cu poze și scris mare, unde se povestea că, la fertilizări in vitro, se costatase că spermatozoizii, luați la întâmplare, produceau fetuși malformați. Că trebuiau selectați. Făcută cumva o competiție artificială. Ce chestie! Și au fost băgați într-o centrifugă. Doar foarte puțini rămăseseră viabili după acest tratament dur. Iacătă! Iar ovulul auriu, micul ei soare, ieșit din săcoteiul primar în care adăsta, se așezase acum, se pusese pe tihnă, se lipise de peretele uterului, se cuibărise în matricea ei, matca, mitra. Nu-i mai ardea de călătorire, de zbânțuială, își găsise rostul. Ajunsese la țintă. Biruise. Se puse la dospit. Fiindcă fusese plămădit. Îmboldit să crească. Acel ou. Ce e nemaipomenit e că și sufletului îi ia trei zile ca să se desprindă din corpul ce l-a găzduit. Atunci, la moarte. La asta însă nu se gândește. Nu acum. Dar peștișorul din ea se făcuse mormoloc, apoi broscuță, apoi …
Într-o bună zi, s-a pus să se miște Înlăuntrul… Sigur că acolo, în ascunsul ei, va fi ticăit altă inimioară, afară de a sa. Avea să-i spună inimior celei noi. Și băteau la unison, nici o diferență. Tic-tac-tic. Când ea tresărea și se speria de ceva și inimiorul se repezea să ticăie grăbit. Bubuia ușurel, în felul său, acel inimior plăpând, de catifea. Probabil că nu mai era broscuță, ci iepuraș, și o să devină și prunc. Sigur nu era întuneric total la el, în rotunjorul lui, unde bâzdâgâia și făcea bâldâbâc. Nici lumină ca afară, ci o dulce penumbră. Nu aurie înfocată, ci arămie, crepusculară. Patinată. Nu-l orbea soarele, nu-i spărgea plămâneii un aer prea puternic, ci unul și el dulce, filtrat. Era alcătuit bebelușul, ca și ea, din praf de stele, minerale astrale, și avea suflu din scânteia lui Dumnezeu. Erau dară două scântei divine acum. În ea. Ce fior!
Pricepuse, din acea clipă, că femeia e vârful creației lui Dumnezeu. După ce a dat drumul muierii în lume, Domnul n-a mai plămădit nimic. S-a pus de s-a odihnit, că bune erau toate. Foarte. Le-a lăsat de capul lor, fiindcă astfel i-a fost dorința Lui. Așa voit-a. Ca prin vis, bineînțeles, auzea zvon de colind – „Scoală, Doamne, nu durmi că lumea s-o păgâni…” Hmm.

 

 

(Va urma)

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg