Înaripatele
O geană de lumină prinse să îi pâlpâie fetei sub pleoape. Simțea că ceva mișcă acolo, în lumea din jur, dar nu voia să deschidă ochii. De când, Doamne, nu mai dormise liniștit! Nu voia să se trezească și pace bună. Pe deasupra auzea și voci care o strigau. Asta-i prea de tot. Peste poate. În pădurea ei?!
Simțea și mâini, ce e drept, delicate, care îi ating obrazul, fruntea. Deci, s-a încruntat și s-a trezit. Cu indignare zugrăvită pe chip. De-a dreptul răzvrătită. De ce nu e lăsată în pace? Nu se știa că ea de lungă vreme nu mai putea dormi și când, în sfârșit … Dar cine să fi știut?
— Heei, Cipriana, ai făcut ochi? Am făcut atâta drum să te găsim. Că cerbul nu mai era să ne călăuzească, să ne poarte aici, la tine. Și la Babă. Aaaa, dar nu s-a întors încă? Ești atât de singură! Atât de… Dormeai fiindcă îți era urât? Poate că Baba te-a lăsat anume aici, să fii custode al poienii. Ți-am văzut puterea și dăruirea…
— Ce-ai făcut în tot timpul ăsta? Am venit special, ca să ne luăm rămas bun adevărat, să te putem strânge în brațe. Pur și simplu ne-a ars inima în noi că am plecat ca blegele. Voiam să te mai vedem, să știm de tine.
— Uite, în găletușa asta termos, ți-am adus înghețată. De fragi din crâng, ha ha … Nu e alta mai bună. Hai, zi ceva. Spune că ne-ai iertat, c-am plecat ca tutele. Nici n-am întors capul după tine atunci.
— Uuu, voi erați, Ciprienuțelor?! Micuțelor! Bine, bine, e bine c-ați venit. Hai, că m-am dezmeticit. Cum v-ați simțit la oraș, după dușul pădurii? După câte toate au fost și le-am petrecut împreună. Strâns, dens, intens. Și cum ați nimerit iar aici? Cu ce-ați venit? A, cu biciclete de munte, dar să le luați de acolo, de lângă cireș. Nu de trunchiul lui se cuvine să le rezemați. El e … sfânt, hmm. Sacru. Mi-am închis inima înăuntrul lui, așa să știți, de vreți. Acum că ați găsit drumul, vă invit să-l mai faceți și peste ceva vreme, o lună, două, și am să vă duc la Cipriana Mare. Ea încă se află în tulburare, dar se va liniști și va fi bine. În sfârșit, în sfârșit … Poate se va întoarce și Baba până atunci. Voi credeți că nu? Oricum, de cerb dau ușor, încă îmi este la o bătaie din picior. Dar asta ce mai e?!
Și, iute, fetele și-au răsucit capetele jur-împrejur. Brr… Fără să stea pe gânduri, s-au retras și s-au ascuns, care după cireș, care după fântână, care la margine de brusturi, că nu îndrăzneau să se afunde acolo. Emana, mijea o teamă. Iar ele, tufele cu frunze mari ca urechile de elefant, se frământau aprig, se vălureau ca de furtună. Fiindcă, peste poiana vrăjită, se așternuse o umbră uriașă. Părea nor, dar nu era. Foșnea și scotea sunete ascuțite. Clempănea ca o toacă dementă. Mai curând o oaste. Un stol cotropitor, carnivor.
Aerul se învârtejea, se legăna, răsuna un fâlfâit ciudat și, rotindu-se, sunetul a prins să se lase jos, acoperind poiana și chiar copacii din jur. În cele din urmă a coborât din zbor o mulțime mare de … berze. Din cele albe, nu negre, bineînțeles. Negricioasele sunt solitare, sfielnice, ascunse, nu formează cârduri.
Până se linișteau și-și găseau locul lor în ele însele, păsăroaiele băteau larg din aripi. Le fluturau. Se împungeau una pe alta cu ciocurile lungi, se clătinau, își scuturau penele, se înfoiau și le zbura în jur pană după pană desprinsă, zăpăcită. De-ar fi putut căptuși un cuib de-a dreptul uriaș, cu toate acele pene. Nu le ardea însă de aflat loc de cuibărire, ci s-au pus să pigule prin iarbă. Ce bucurie să dea de balta cu broaște și tritoni. Curat bairam, pur și simplu chiolhan, ospăț, festin. Se adunară roată în jur. Se înghesuiau, se înlăturau, se băteau.
Nici nu mai clempăneau, de ocupate ce erau. Și înfometate. Toaca lor păgână nu mai răsuna. Poate o absorbea poiana. Iar apariția lor se făcea după nouă luni de absență. Ca a unui plod să vină pe lume. Ciudat. Îți venea să crezi și că nouă luni nu se hrăniseră. Și acum, au năvălit pe tărâmul acesta mănos…
În cele din urmă se potoliră și-și găsiră un locușor fiecare. Stăteau într-un picior! Pe care, după o vreme, îl schimbau, ca-n jocul – La loc comanda. Păreau paparude aducătoare de ploaie. Sau totemuri mișcătoare.
Iar Ciprienele Mici, cu mâna la gură, să-și ascundă râsul, au apărut de pe unde se ascunseră. Mai bufneau încă ușor. De fapt își eliminau rămășițele din frica ce le străbătuse. Ca o electrizare.
Numai Cipriana Mierie nu-și găsea locul și, cu toate darurile ei speciale, ce-o făceau să fie în afara lumii, i se zugrăvea pe chip o mare spaimă. Care creștea. Ochii i se măreau. Părea a bănui sau a prevesti un anume lucru. De care nimeni altul nu putea avea habar.
Într-adevăr, lanul de brusturi nu se liniștea defel. Dimpotrivă, îl frământa o mare neliniște, de parcă era viu. Sau un incubator al vieții. În miezul lui încă trebăluia un pâlc de berze. Răscoleau. Păreau a căuta. Dar una câte una părăseau apoi locul, cu un fel de dezamăgire. Nici măcar șerpi nu erau acolo. Nimic de mâncat. Lăcuste nu țâșneau din ierburi. Nici greieri, nici cărăbuși de mai, nici rădaște, nici… Băteau a pagubă din aripi și sfârșeau tot într-un picior, cuprinse de pace și indiferență. Moțăiau. Își luaseră porția de mormoloci din baltă, desigur. Dar, după ce și-au digerat făpturile acvatice înghițite pe de-a întregul, au început să se foiască.
Și, încet, se grupară.
S-a pornit un fel de șir, un fel de dans, o rotire prin poiană, de fetele Mici, Ciprienuțele, ziceau că-s flamingi și nu berze, c-au greșit paralela sau meridianul și s-au pus pe râs în hohote. Din marea devălmășie iscată, după perdelele de picioare lungi ce tropăiau în ritmul lor, s-a dezvăluit însă o apariție bizară. Venea în zbor planat, abia deasupra celorlalte, o barză purtând în cioc o ființișoară. Un prunc! Ținut de scutec, ridicat din mijlocul brusturilor.
Se învârti pe deasupra lent, cât să nască un fior tuturor, se aplecă spre Cipriana Miezurie, cât să poată vedea bine aceasta, apoi se înălță și dispăru peste bolta pădurii. Toate berzele celelate se opriră cu ciocurile în sus și urmăreau zborul suratei. Care plana ușor și se îndepărta devenind din ce în ce mai mică, pierdută în depărtări. Apoi berzele, precum corul antic, se puseră pe clempănit de parcă aplaudau.
— Dumnezeule mare și sfânt, slavă Ție! Slavă Ție!
— Ce-a fost asta?! Cine era? Ce era acolo?
— Ce? Cine?
— Ce-ai văzut?
— Spune, Cipriană Mierie!
— De ce ai dat slavă Domnului?!
— Fiindcă…
— Spune!
— Fiindcă era, acolo era, vie, Cipriana Măruntă, Mărunțica! Fiica mea și nu a mea.
— Ce spui?
— Ce tot spui?
— Deslușește-ne!
— Barza o ducea, o purta, s-o dăruiască Ciprienei Mari, sora mea. Și a… voastră. Ei i se cuvenea. De acum Cipriana Mare își va reveni. Sunt taine ce ne depășesc pe noi, oamenii obișnuiți.
— Dar tu nu ești obișnuită, deși unora le pari nebună, cu păsărele la cap. Treaba lor în fond.
— Tu…….
— Cipriana Măruntă, un boboc…
— Ce lanț, ce șir…
— Formidabil, absolut formidabil.
— Baba o fi știind?
— Cu siguranță. Tot. Ea e cea care…, sună răspunsul.
— Uite, uite, Cipriană Mijlocie, uite, a căzut din scutecel asta!
Era o foaie de brustur scrijelită cu cuvinte. O scrisoare verde.
A luat-o, a pus-o în sân și-a zis c-o va citi mai târziu, când se va putea liniști. Acum, cu adevărat, îi bătea inima bubuitor… Iar fetele, Micuțele, și-au desprins bicicletele rezemate de copaci, au fluturat mâinile cu tristețe și dulceață în același timp. Au zâmbit, mai bine zis li se întipărise pe chipuri un zâmbet pentru lung timp și au pornit la vale ușurel. Cu o stare ciudată. Confuză. Li se destupase conștiența mult mai bine, dar tot simțeau că au nevoie de o pricepere mai adâncă a lumii. Și-au jurat să se întoarcă mai repede de cât au promis. Oricum, se simțeau legate de Cipriana Miezurie în mod definitiv. Părea că nimic nu va distruge de acum asta. Cum c-ar fi fost surori nu realizau prea bine, dar din aceeași familie de spirite, da. Pătrunsese pădurea și în ele.
Iar Cipriana Mierie nu le purta de grijă că se vor rătăci sau că nu vor birui cele ieșite în cale. Simțea că au urechiuța inimii puternică. Ce era cu asta? Păi da, medicii cardiologi nu prea mai știu astăzi ce e cu acest mic compartiment din mușchiul inimii, dar Baba îi spusese că e acolo un fel de… turbină, și, de te întâlnești cu ursul, îți vine o asemenea forță, că poți fugi ca și cum ai zbura. Și chiar îi povestise o femeie c-a dat peste urs în zmeuriș și, până atunci, nu știuse că poate zbura. Țâșnise. De neoprit. Strașnică urechiuța inimii. Dar în zilele astea s-o fi atrofiat, de nici nu mai știi că există …

 

 

(Va urma)