Grăim, Fată, către tine

 

Cu un oftat, Cipriana Mijlocie despături frunza de brustur. Așteptase să rămână singură, bineînțeles. Părea zgâriat pe foaia cea verde și vie cu un ac. Și-și aminti, cu zâmbet la rândul ei, de linguroiul vrăjit al Babei. Oftatul îi crescu. Părea aproape geamăt. Nici nu l-ar fi putut uita în veac pe linguroi. I se năzărise mai atunci și că ciocul berzei, ce-a ieșit cu pruncul din lanul cu brusturi, semăna aproape straniu cu acel linguroi! Rămase cu ochii pierduți în zare lung timp. Se scutură și-și coborî iar privirea pe frunză. Ah, da, linguroiul, sigur el a fost penița… Câte nu se dovedise că poate face! Degeaba însă, literele abia se ghiceau. Cu greu descifră: „pe furtună, atunci…”
Și, când înălță ochii, o văzu cum se pregătește. Parcă la poruncă… La gândul ei încă nerostit, neformulat, nici măcar știut. Gând negândit, un fel de abur de intenție doar! Furtuna. Stătea să înceapă. Și zâmbetul fetei reveni, se lăți. Întreaga față îi strălucea de data asta. În capul pieptului însă, i se propti un ghem strâns de ace. Spini, scaieți ușori, pur și simplu un mic arici viu, care se tot rotea în loc. Ar fi vrut să-i facă vânt de acolo și asta o depășea. Respirația începu să-i fie sacadată. Nerăbdarea o gâtuia.
Un întuneric ciudat, plumburiu, ca o boare albăstrui închisă, violacee, pătrundea în poiană dinspre ascunsul pădurii. Iar bolta tremura ușor, ca o piele pe care o ating degetele iubitului. Se încrețea fin, nevăzut. Așteptarea da, durea aproape. Hai, hai, începe o dată, că mă sufoc!
Și-i imagina pe elementali – cei despre care îi vorbise Baba atât de des – cum strâng vânturile și adună norii, grăbiți, grăbiți, cu măturoaie de nuiele, cu târnuri uriașe și cu greble, cum se scutură din când în când, ciupiți de electricitatea din aer. De parcă-i pișca de poponețe pe micii îngeri astrali. Căpițe uriașe făcură din nori, catedrale, clăi, și copițele, cum numeau la țară pe cele mici. În depărtări, cerul bubuia surd, înfundat și pâlpâiau perdele de lumini. Vinee…
Sfrrrrrrrrrrrr! A fi brăzdat cu fulgere. Cerul. Fata nu știa cum să se împartă. Îi venea să stea pironită, cu capul pe spate. Totdeauna făcea astfel. Era fascinată și nu mai avea scăpare. Dar acum trebuia să… citească. Greu izbutea. Dar se va ruga de Cer să-l bântuie și altă furtună, să se lase străbătut iar, fiindcă trebuie să re-citească. Negreșit. Acum doar silabisea. Și acele cuvinte, divine-demente cum îi păreau, cum mai străluceau, cum o mai orbeau. Cum îi jucau în fața ochilor. Și inima cum îi fâlfâia. Trebuia oricum să facă lungi pauze. Dar ceva-ceva totuși înțelegea. Până și… ironia Babei. Care băgase de seamă că, venind pe cerb aici, în poiană, fetele s-au închipuit pe sine ca fiind pe măgărușul ce intra în cetate de Florii. Cu Domnul pe spinare. Așa că acum o sfătuia să ia pe Cipriana Mare, pruncul și pe Dragobete, ca pe… Sfânta Familie, de acolo de unde se află rătăciți. Să-i descâlcească și să-i aducă, firește tot pe spatele cerbului, aici, în poiană. Precum fuga în Egipt. Că pădurea îi va stârpi de rămân singuri și neapărați. Așa cum voise și Irod.
Îi mai scria să caute o grămăjoară de oase și osciorele de bufniță. Învelite bine în scoarță străvezie și subțire de mesteacăn și aflate într-o scorbură cât un cuib. O învăța cum să facă divinație cu ele. Ce mai cuvânt! Să le arunce în sus roată, pe prundișul pârâului, după ce le va fi descântat. Îi arăta cum să le citească. Din modul în care vor fi căzut. Să-și facă uneori, când și când, o hartă a lor, să nu fie luată pe nepregătire. Că toate pe lume au codurile lor și se anunță din timp. Sunt profeții. Iar cu vremea nu va mai avea nevoie de ghicit. I se vor da semne cerești…
Apoi, urma ceva și mai straniu, pe care chiar nu-l înțelegea. Baba deplângea un lucru pe care ea însăși nu-l făcuse niciodată. Să fi existat așa ceva?! Și-i cerea să-l facă ea, fata. Neapărat. Să nu se lipsească de asemenea dar dumnezeesc, de o emoție covârșitoare, unică. Totul era indicat telegrafic, neexplicat. Deși biată frunză de brusture cuprindea șiruri, șiruri de cuvinte, cum n-ai fi putut niciodată bănui că ar încăpea. A rămas … trăsnită. Aproape la propriu. Fiindcă, oricum, era învăluită de fulgere jur împrejur și silueta i se desena fantomatică, cu brusturele în mână, aproape îngenunchiată peste el. Când luminată electric, când înnegurată, de părea să se fi destrămat.
O îndemna Baba să… alăpteze ea bebelușa, pe Cipriana Mărunțică.
Că va gusta atunci un hormon nemaipomenit, ce se cheamă oxitocină, în termeni omenești, științifici, și nu e dat oricui. Se va înălța la cer. Că hormonii bat neuronii. Degeaba sunt ei, neuronii din creierul omului, în același număr ca stelele dintr-o galaxie. Stelele din orice galaxie… Amar de femeia ce n-a avut parte!
Ce savantă e Baba mea, mustăci aiurită Cipriana Mierie, ca răspuns la aluzia cu Sfânta Familie, prin care o luase peste picior. Dar lucrurile erau serioase și grave, nu în joacă. Deja simțea că, în vârful sânilor ei, în acele mărgele moi, ca o boabă de zmeură, se pornise ceva ciudat. Se petrecea o mișcare fină, un mic turbion. O neliniște dulce. Ca atunci când îți amorțește limba, la gustul unui sifon înghețat… Și te aștepți la ceva nemaiîntâlnit. Se naște o tulburare stranie în întreg trupul… O așteptare. Ace. Și un prea plin. Îți vine să pui mâna, să te atingi. Ca pe un altul și nu oricare alt. Cu fior. Apoi chiar izvorăște. Picătura vieții. Întâia, alta, încă una, și încet șiroiesc. Îi vine să plângă, se îneacă, și ea care credea că se isprăvise. Totul, totul… Ce minune făcea Baba cu ea!
Împăca și capra și varza și lupul! O dădea iar pe glumă, ca să-și ascundă sieși uluirea. Nu credea c-ar fi posibil și iată… Îi venea, pur și simplu, să sară într-un picior prin poiană. Să sperie berzele, să le sburătăcească.
Oricum, asta făceau înaripatele. Se adunau iar în stol, să-și continue drumul prin aer. Lucrarea lor în poiană părea să se fi isprăvit. Ciprianei îi venea să pornească în cer cu ele. Sau, măcar, să-și deseneze un șotron în prundișul pârâului … Măcar atât.
Se trezi gândind că, parcă în Roma antică, sclavele nu erau lăsate să alăpteze mai mult de șase luni. Începea să înțeleagă de ce. Fluidul vital era restricționat… Se și temeau stăpânii de forța și inteligența ce le-ar fi căpătat alde Spartacus. Gladiatorii se cuvenea să fie biruitori în arene, dar și să moară lesne, doar erau ușor de înlocuit, nu? Însă femeile dacilor puneau pruncii la sân trei ani, de nu chiar șapte! Dar acum, ce fac acum tinerele de pretutindeni?
Își aminti și că Baba îi vorbise despre creierul mamalian, nume ce vine chiar de la mamele. Cel limbic. Și nu existase înaintea mamiferelor. Era vorba despre emoții, nevoia de relații cu semenii, și dorința de a trăi împreună. Ceea ce creierul reptilian, străbunul, nu prea intenționa.
Dar fata, pe atunci, nu dădea atenție vorbelor. Îi rămase în cap doar că puterea mirosului le era covârșitoare acestor făpturi cu mamele. Doar au și bărbații mamele și aici simțea că-i o mare taină, dar nu întrebase nimic, fiindcă n-o interesau prelegerile Babei…
Îi intrau pe o ureche și-i ieșeau pe cealaltă. Mai la urmă venea și povestea neocortexului, de.
Așadar, mirosul… Și ea, da, ține minte până azi cum mirosea trupul mamei, când o lua în brațe. Și poate n-o să uite niciodată. Și câte altele…
Iar adierile pajiștei acum, în plin soare, îi dau forță, le simte, o pătrund de-a dreptul, îi umblă prin vene și artere… Iar în amurg, când vine răcoarea, pur și simplu o îmbată. Le resimte amețitoare ca pe droguri.
Ce ciudat, deodată, îi răsună mai din nord, din Munții Maramureșului, din Gutâi și Țibleș, ba și din Țara Loviștei, un iz de cântare, îi vine de-a dreptul zvon de baladă și colindă. Oare ce anume vrea Baba s-o facă atentă? Înțelegea de mult că sunt mesaje toate cele. Ciulește urechile. Dar cu înfioare și încrețire a pielii pe ea, își amintește din senin legende și mituri despre Fetele Pădurii. Ființe mitologice, aducătoare de furtună, dar nu una care trece și se gată, ci una care distruge, prăpăduiește … Da, nu erau iubite, ba chiar stârpite. Se credea că fură copii mici de la sânul mamelor! Ca să-i alăpteze ea! Și că pocesc bărbații precum ielele. Trebuiau ocolite, chiar mai rău de atât!
Știa cândva balada lui Ghiță Cătănuță, aproape un soi de… canibal, ce omoară o astfel de Fată și-i taie „plămâneii” – „Dar de la ea ce-mi lua? / Țâțele, cosâțele, / Și la mă-sa le ducea / Și la poartă ce-mi striga: / Scoate, maică, varză acră…”
A încremenit.
Cât ar fi fost de bine s-o fi ascultat pe Babă, când voia s-o învețe cum să devină invizibilă… Îi spunea că oamenii, adesea, vor să-l scoată din rânduri pe cel ce e altfel. Cel diferit. Numai că ea-și dorea să fie normală, asemenea cu toți. Nu-și prețuia firea specială. Nici nu prea se înțelegea bine pre sine de altfel.
Dumnezeule mare și sfânt! Trebuia dară să învingă și superstițiile și prejudecățile și gândurile că, dacă ea iubește pădurea, musai le aduce rele. Să fie atentă la cum o privesc oamenii, care o cred dusă cu capul. Da, ăsta era termenul. Ori ea…
Copacii din jurul poienii, așa plouați și învârtejiți de furtună precum se aflau, sau tocmai de aceea, se aplecară spre ea s-o mângâie. Pur și simplu s-o atingă. S-o alinte și să se împărtășească din cea ce trăia ea acum. Din emoția ei. Da, iradia. Iarba suspina ușurată… Iar brusturii foșneau și își roteau fețele în jurul ei, ca niște antene parabolice de la vreun observator astronomic, din deșert. Din Atacama? Oare ce percepea natura?
Dar și ea vedea, singură-singurea, că emite. Că-i țâșnesc prin piele mici efluvii de energie. Era invadată. Bucurie era numele lor. Nemaipomenit și fără egal era și că înțelegea un anume lucru. Că timpul frângerii mâinilor trecuse. Vinovăția ce-o apăsase se destrăma. Fusese absolvită de ușurătatea ei…
Va chema îndată cerbul la datorie. Acuș, acuș…
Mototoli puțin frunza de brustur și, cum furtuna se îndepărta, nici nu prea mai descifra bine. Totuși…
Urmau alte indicații bizare, de parcă Baba o conducea cumva, în timp ce-și lua un soi de rămas bun nerostit. Totuși erau vagi îndemnurile. Părea a fi la voia ei, a Ciprianei Miezurii, totul. Își zicea zâmbind întruna că e, cumva, povestea liberului arbitru. De pildă, cum că Zgrumbirul de va avea nevoie de ajutoare, – pentru ce?! – să aleagă dintre tăietorii de lemne câțiva bulgari, că-s urmași ai unor bogumili de demult și va face treabă bună și specială cu ei. Adică?
Poate să ridice aici o colibă? Sau, sus, la tăul ascuns, un schit? Sau căscioare mai multe pentru toate fetele pădurii? Se vor înmulți? Poate veni-va vremea fugirii din orașe? Să-și adune întâi mințile cele împrăștiate…

 

 

(Va urma)