Consiliul
Județean Cluj
Fetele Pădurii (XVI)

Chiar să fi existat acea frunză?
Aa, dar urmau câteva rânduri din ce în ce mai greu de citit. Mijea ochii să le descifreze și frunza brusturelui îi tremura tare, mai tare, până i-a smuls-o din mână vântoasa. Nici nu băgase de seamă când se întețise vântul. Odată cu stingerea fulgerelor, desigur. Reținu însă că Baba o anunța că de trei ani ea se pregătea. Pentru ce anume? Până la urmă, înțelese – de Plecare… Fiindcă acest moment e cu mult mai important decât cel al venirii în lumea materialnică, fizică, de aici.
Și că acum bătrâna simțise, cu acele șase luni înainte dăruite muritorilor, dar poate nu oricăruia, ci numai celor aleși, intuise cum veniră asupra ei … forțele de demagnetizare. Unii le numesc – destrupătorii, bineînțeles opuși întrupătorilor… Despre care se vorbește, dar prea puțin se pricepe. Se extrage dară fluidul magnetic, cel care menținea coerența și coeziunea într-un tot unitar, ale fizicului și ale non-fizicului. Cam așa zicea.
Ce ciudă îi era că frunza brusturelui zburase. Ce neatentă a fost. Dar o văzu rotindu-se deasupra ei și sări. Aș, n-a prins-o. O amăgea, își făcea râs, voia s-o merite, pe semne.
Nu-ți era dat să afli așa, ceaca-paca, astfel de informații… O strigă în gând pe Babă, o somă să-i stea depeșa locului. Mai cu seamă acum, când era și ea pe picior de plecare. Urma să caute pe Cipriana Mare și pe Zgrumbir, dar mai ales copilița fragilă, ce stătuse-n brusturet ca în incubator. Unul natural. Ultima Cipriană, Mărunta, ce aduna în ea pâlpâirile tuturor. Stăi, Frunză, stăi!
Degeaba, în capul fetei era o ciorbă, o varză, un ghiveci, din citirea aceea fugitivă. Se așeză pe un butuc, cu ochii închiși, și încercă să întrevadă ce văzuse. Acolo, pe frunză. Unele idei îi erau clare și ferme. Altele, o bâjbâială. Limpede însă îi rămase că nu se moare la întâmplare, deși sunt cu duiumul cei ce-o fac. Majoritatea. Vor fi cei ce vor horbocăi Dincolo, nelămuriți de ce li se întâmplă.
E de-a dreptul o artă. Trebuie să se pregătească cu putere, să treacă la lumile cerești. Trebuie să pleci cu putere. Baba subliniase, repetând. De parcă își dorea să-i rămână ei în cap ideea, bine prinsă. Cu un ac de insectar. Cel mai mult asta ajută – claritatea, integritatea, clarviziunea. Să ai stare de bine, nu de inerție. Nu trebuie să fii adormit și moțăit. Abulic sau istovit. Tu cu tine. Iar sufletul se va duce unde s-a pregătit și va ieși prin poarta, prin portalul ce l-a folosit cel mai mult în viață. Gură, nas, buric, ureche, ochi, anus, coroana, ochiul pineal… Parcă erau nouă totuși… Ce lipsește, ce nu-și amintește? Repetițiile Babei întăreau. Parcă o auzea… Vorbea de vămi, nu 24, ci 49. De trepte. De numărul de zile care, când… Că ultimul lucru ce putrezește este limba. Că la 12 ani de la sfârșit e ultima staționare aici. Și ultima pomenire, spre a putea aduna energia recunoștinței. Că nimic nu ajută mai mult. Că… După aceea e absolut gata. Când cordonul de argint s-a rupt definitiv, omul nu se mai poate întoarce.
Înțelegea perfect Cipriana Mierie că toate îi erau înșirate, spre a le ține ea minte. Destinate ei, fiindcă ele două urmau acum să se despartă. Erau scrise cu adresă pe mai târziu. Doar Baba avea alt registru uman. Nu-i spusese mai demult că ea are 147 de ani? Sau 210? Sau 313? Dar unde se afla în clipa aceasta? În Muntenegru parcă, e acolo o piramidă despre care îi vorbise…
În întunericul unei peșteri, unde nu se va putea odihni de prea multa lumină! Orbitoare. Mai mult, tăcere…
Era acolo și o întrebare. De ce corpul, odată ce și-a dat sufletul, devine atât de greu? Păi, pe ea o întreba? Nu, era retorică. Cum e cu cele 21 sau 23 de grame care fac diferența? La marea moarte, când ieșim din noi, se petrece o tresărire, o smuceală. Da, văzuse. Iar noaptea, la fel, când reintrăm înapoi, după ce hălăduim prin vise și universuri, când încercăm mica moarte, tot așa, are loc un fel de recul. L-a simțit? Poate, da. Și, iată, Baba povestea ceva despre antigravitonii cu care vine sufletul. Ei țin corpul ușor și uneori când…, când ce? Se petrece levitația. Când modificăm punctul de asamblare… În timpul rugăciunii. Se vede că, acum, așa își petrecea vremea Baba, în peștera aceea… Așa. Oare lumina violet, focul flăcării aceleia, s-o fi scăldat acolo? Nu îndrăznește să meargă cu gândul mai departe. Deși Baba o inițiase puțin, o ținuse pe după umeri nopți întregi și-i arătase Carul Mare, Carul Mic, Steaua Polară… Și-i spusese cum că acea Cale Lactee, uite, are formă de spirală. Spirala…
Heeei, ce lucru aiuritor, nu-și amintea ce-ar mai fi fost pe frunză. Decât că rândurile continuau. Trebuia să-și imagineze singură până și frumoasele iertăciuni ce le va fi scris acolo Baba. Nu puteau lipsi. Ale ei, ale fetei, îi stăteau pe limbă, pe suflet. Și ultimele vorbe – așa simțea – conțineau promisiunea de veghere asupra ei, și de … revenire când și când.
Asta-i, asta era, frunza ajunse cât un punct, sus, în cerul limpezit după furtună. Apoi, nimic. Cerul era gol goluț. Un pustiu diafan. Inima îi rămase plină însă. Atât de plină…
Cer-bu-leeeeeee … Ceeer….
A răsunat strigătul Ciprianei Mijlocii. Și s-a înălțat peste bolta pădurii. Iar mici rămășițe de sunet, agățate prin tufe și copaci, se legănau înainte și înapoi, fără să dea semne de oprire sau măcar de oboseală. Reverberau fulgi ușori de sunete. Din cele vindecătoare, care te reîntregeau, readunau în tine bucăți pierdute din suflet. De parcă răsuna o mantră atotștiută – auuum, auuum, auuum… Un geamăt din rărunchi. Vibrația pământului, cea pe care au simțit-o primele sonde spațiale, când au urcat în afara globului.
Niciun sfârșit nu părea să stingă acest sunet, nu-i amenința boarea lui abia simțită. Dar vie, atât de vie.
Totuși fata, la rândul ei, nu-și putea opri o nelămurire. De ce voia Baba s-o pregătească pentru Trecere? Ca să o facă să înțeleagă ce? Clipa? Acum vii, acum pleci?
Abia aștept!
Numai că, în acest acum, ea are treabă, va fi ocupată! Se va strădui să șteargă din Cartea morților pe toți ai ei. Și să-i treacă în Cartea viilor. Pe toate Ciprianele ce sunt pe lume, precum și pe cele care vor mai veni. Treaba e că trebuie, întâi și întâi, s-o aducă aici pe Cipriana Mărunțică, cu ai ei. Să grijească de toate cele. Să meargă bine familiei.
Și mai ales să pună la cale botezul pruncei. Știa bine, nu se îndoia de ceea ce îi spusese Baba, că în acea clipă coboară o lumină, cea sacră, peste bebeluș și i se încheagă aura. Acela-i adevăratul început al vieții. E în afara ideii de religie, de orice religie, dar e un legământ cu egregorul neamului, cu strămoșii și, în mod ciudat poate, și cu urmașii. Cipriana Mărunțică va coaliza forțe, puteri și energii. Va fi un nucleu, știe bine, simte. Va susține Binele, va fi curată și pură. Toate tradițiile, de pe toate meridianele, vibrează astfel, consonează. De la chinezi la aborigeni, de la eschimoși la incași.
Iar ea îi va arăta copiliței, pas cu pas, câte frumuseți toate. O va ajuta să-și hrănească îngerul interior. Îi va sta în preajmă și n-o va lăsa să învinovățească vreodată pe cineva. O va învăța să găsească motive, din ce în ce mai multe, pentru a fi recunoscătoare cerului și oamenilor. Fie drepți, fie nu.
Și pentru că, desigur, Baba o învățase și pe ea cândva să citească amprentele papilare, așa cum făcuse cu Ciprienele Mici, de data aceasta ea va fi cea care va descifra ce e înscris pe degețelele Mărunțicăi. Spre a nu pierde timp, spre a o îndruma cu precizie către acele aptitudini de har, ce pot fi dezvoltate până la strălucire. Va ieși din Cipriana cea mai Mică o fată nemaipomenită, steaua, vârful tuturor.
Abia aștept!
Apoi, e musai să tocmească o Grădinuță a Fetei Pădurii. Aflând de masul ei în poiană, vor ști păcurarii, bacii și ciobanii, de seama ei. Și de câte ori li se vor bolnăvi oile și vitele, caprele și mieii, vor da vina pe ea, ca în gândirea mitică străveche. O poartă neștiut cu ei, chit că trăiesc astăzi.
Pe ea, Fata Pădurii, o leagă nu numai de furtună, ci și de lapte! Dacă mulg zer și nu lapte curat, dacă se brânzește imediat, încă din căldare, dacă ugerele se întăresc, vor căuta-o. Pe ea, Fata Pădurii.
De-acum, și-a asumat asta, chiar dacă se îndoia la început că i se cuvine sau i se potrivește numele, cel pus ei cândva de Babă. Trebuia doar să le dea timp oamenilor s-o priceapă. Să n-o mai vadă ca pe uscătura, ce trebuie stârpită din mijlocul lor. Că orice pădure are uscături. Urma să fie pusă pe foc ca vrăjitoarele. Doar nu degeaba îi era numele – Cipriana, oblăduită fiind de Sânt Ciprian, întâi de toate mare vrăjitor. Devenit târziu creștin. Dar până și o pădure întreagă arsă, neagră, fumegândă mai poate renaște. Cândva. Și Iisus a vindecat omul cu mâna uscată, în plin templu, în zi de sabat…
Iar ea, Cipriana Miezurie, va întâmpina cu ierburi de leac turmele și-i va îmbuna pe grijitori. De aceea își va face Grădinuța. Pentru ei.
Abia aștept!
Și uite cum se întinde peste codru, cu boltă uriașă, un curcubeu scânteietor, care o cheamă. Fata mângâie cu ochii și cu sfială mare semnul ceresc, de parcă l-ar atinge sau el ar atinge-o ușor, ușor… Simte cum o pace adâncă se așterne între oameni, natură, și Dumnezeu. E legământul tuturor. De parcă s-ar lua de mână (sau de suflete?) unii cu alții …
Ce mai horă…
Poate, totuși, e ceva în neregulă cu ea?
Ba i se năzare că vede pâlpâind, peste zările pădurii, și aurora boreală. Ori australă. Fâlfâie perdele de umbre și unduie flăcări violete, rozalii și verzui. Un fel de verde lichid, translucid. E pur și simplu un dans ceresc. Dansul magnetic al luminii polare, și ea, la rândul ei, atinsă, stârnită de el, vântul solar. Beție a împreunării. Îmbrățișare cosmică și frumusețe peste măsurile firii, cu mult.
Sau pitindu-se printre copaci, în joacă, uite-o și pe Fata Morgana, ce-a lepădat deșertul și vine aici, să se înfrățească cu ea. O să-i zică Morgana-Cipriana. Și o să țină locul prietenelor ce-au respins-o și au vrut s-o uite.
Ce mai vis!
Iar acolo, în poiana vrăjită, se dezvăluie, se deschide o poartă stelară.
Abia aștept!
Totdeauna pădurea are ultimul cuvânt. Și pe ea simte cum o ocrotește. N-o asuprește niciun pic. O simte de-a ei.
Dar de ce-o vedea ea cireșul mereu înflorit, când el s-a scuturat de mult?
De ce oare?