Orice operă critică, a cărei menire finală este aceea de a evalua operele literare, cum este de exemplu critica lui G. Călinescu dedicată poetului Mihai Eminescu, este la rândul ei judecată și evaluată de către cititori și critica literară. Pentru că există atât o critică ce are ca obiect literatura propriu-zisă, cât și o critică al cărei obiect este chiar critica…
G. Călinescu, autorul, între altele, al biografiei Viața lui Mihai Eminescu (1932, urmată de șase ediții), al studiului Opera lui Mihai Eminescu, în două ediții (1932-1936 și, respectiv, 1969-1970), al volumului M. Eminescu, Poezii, Ediție întocmită și comentată de G. Călinescu (Editura Națională Ciornei, 1938), și al Istoriei literaturii române de la începuturi și până în prezent (1941), este atât un critic și istoric literar apreciat, cât și unul contestat de către critica literară.
„Nu încape discuție că prin G. Călinescu am obținut prima evaluare consecvent estetică a întregii noastre literaturi”, afirmă, destul de generos, Adrian Marino în Gazeta literară, XV, nr. 33, 15 august, 1968, în timp ce Al. Piru consideră și el că „G. Călinescu este, alături de E. Lovinescu, singurul istoric literar fără eclipse în privința criteriului estetic, cu o scară precisă de valori și cu analizele cele mai adânci.” (Postfață la G. Călinescu: Istoria literaturii române. Compendiu, Editura pentru literatură, 1968). Dar ce altceva, decât aceste minunate lucruri, puteau să spună tinerii asistenți ai marelui și intransigentului lor profesor Călinescu?
În același spirit elogios va scrie, mult mai târziu, și eminescologul Petru Creția, care își va uimi cititorii cu ideile sale despre ilustrul critic.
Supraevaluarea studiului călinescian Opera lui Mihai Eminescu de către Petru Creția
Preocupat de modul în care G. Călinescu comentează creația lui Eminescu, Petru Creția consideră, în volumul Testamentul unui eminescolog (1, 1998), că studiul lui G. Călinescu Opera lui Mihai Eminescu (vol. I, 1969, vol. II, 1970) trebuie neapărat consultat și însușit: „Nimeni nu poate studia pe Eminescu fără a-și asimila mai întâi temeinic Opera lui Mihai Eminescu. Cine și-a asimilat-o și nu este bântuit de fanatisme paranoide dobândește un lucru care de la puține cărți se dobândește: incapacitatea oricărei regresii în stadii mai vechi ale demersului critic.” (ibid., p. 227, s.a.).
„Nimeni nu poate studia pe Eminescu”, așadar, decât după ce asimilează mai „întâi temeinic (studiul, p.m.) Opera lui Mihai Eminescu”, conceput de criticul G. Călinescu, iar după ce asimilăm temeinic acest studiu este inutil să cercetăm și lucrările mai vechi ale altor critici asupra operei poetului, pentru că „prezența cărții lui Călinescu le azvârle automat (pe acestea, p.m.) în caducitate, le izgonește […] din sfera durabilă a culturii, trimițându-le la locul lor, care este zădărnicia și uitarea”, afirmă, categoric și de-a dreptul inchizitorial, Petru Creția în continuare.
Așadar, toate scrierile, adică sutele sau miile de cărți și articole critice care au ca obiect opera lui Eminescu, apărute înaintea studiului Opera lui Mihai Eminescu (1969, vol. I, și 1970, vol. II), al lui G. Călinescu, sunt „zadarnice”, „caduce”, destinate uitării; toate sunt apă de ploaie, deșert literar, găuri negre, pentru că studiul marelui critic, care este o „capodoperă” (Petru Creția, 1, p. 226), le reduce pe toate acestea la zero: „locul lor (…) este zădărnicia și uitarea”, deci ele nu mai au, în raport cu marea operă critică a lui Călinescu, nicio semnificație.
Această fetișizare parcă am mai întâlnit-o și cu privire la poezia lui Eminescu… Evaluarea lui Petru Creția din volumul Testamentul unui eminescolog este cu totul neașteptată, aiuritoare și în mod magistral falsă, pentru faptul că, înainte de apariția faimoasei cărți a lui Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, editată postum, în 1969, vol. I, și 1970, vol. II, existau totuși eseuri, volume, studii și comentarii pertinente asupra operei și biografiei lui Eminescu, dacă ne vom referi fie și numai la cele semnate de Titu Maiorescu, Ion Scurtu, Ilarie Chendi, Nerva Hodoș, Garabet Ibrăileanu, G. Bogdan-Duică, Perpessicius (vezi cele șase volume dedicate poeziei lui Eminescu din seria academică OPERE, adnotate și comentate de către Perpessicius), Ion Sân-Giorgiu (Mihai Eminescu și Goethe, 1929, și Eminescu și spiritul german, 1934), I.E. Torouțiu (volumul Exegeza eminesciană, 1936, reeditat în 2002, volumul Pagini de istorie și critică literară, 1936), Rosa Del Conte, într-o oarecare măsură (volumul Eminescu sau despre Absolut, 1961, în ediție italiană, apoi în limba română), Murărașu (toate volumele despre Eminescu) etc.
Or, toate aceste volume și articole dedicate lui Eminescu, dar și câteva dintre prefețele și notele critice referitoare la poeziile lui Eminescu, apărute în edițiile de poezie Eminescu, toate tipărite înainte de 1969, anul editării volumului I al studiului Opera lui Mihai Eminescu, nu pot fi izgonite de lucrarea lui Călinescu „din sfera durabilă a culturii” pentru a fi trimise „la locul lor, care este zădărnicia și uitarea”, pentru ca ele să fie înlocuite cu „nemuritoarea” lucrare a lui Călinescu, așa cum visează, iluzoriu și narcotizat la maxim, Petru Creția, pentru că, pe de o parte, studiile critice privitoare la opera lui Eminescu, tipărite înainte de 1969 și numite mai sus sunt pur și simplu opere de valoare, iar pe de altă parte, pentru că vol. I al studiului Opera lui Mihai Eminescu, semnat de G. Călinescu, conține și evaluări aberante, care fac de râs opera critică călinesciană pe care Creția o elogiază.
De pildă, Călinescu socotește că poezia lirică antumă a lui Eminescu (din volumul Poesii, 1884) reprezintă doar „firimituri, sclipitoare firimituri”, iar poezia postumă este „adevărata față a lui Eminescu”, deci poezia lui de valoare (G. Călinescu, în postfața celui de-al doilea volum din Opera lui Mihai Eminescu, din seria celor cinci volume editate de Cultura Națională, 1932 – 1936, citat de Gh. Ciompec în 2, p. 18). Călinescu evaluează cele două tipologii poetice exact pe dos, pentru că poezia lirică antumă este singura tipologie poetică performantă artistic a lui Eminescu, iar poezia postumă a poemelor lungi și a dramelor în versuri este de regulă neîncheiată artistic și nu este publicată de poet nici în presa vremii, nici în volum, fiind abandonată în lada cu manuscrise.
Cea de a treia eroare a lui Călinescu constă în evaluarea celor trei genuri eminesciene, teatrul, proza și poemul prozaic lung, împreună, ca și cum acestea ar constitui un singur corp sau gen literar. Dar aceasta este o evaluare imposibilă, pentru că cele trei genuri sunt distincte și autonome (3, vol. I, pp. 329-331) și, drept consecință, ele cer să fie evaluate fiecare în parte.
Cu privire la criticii care au cercetat opera lui Eminescu înainte de studiul Opera lui Mihai Eminescu, ar mai fi de menționat că însuși Călinescu îi aprecia pe o parte dintre aceștia, pentru că, în articolul Opinii asupra lui Mihai Eminescu, scris în anul 1931, el vorbește în termeni laudativi despre lucrările lui G. Ibrăileanu și Tudor Vianu, ca și despre volumele „d-lor I. Petrovici, G. Bogdan-Duică, Leca Morariu, Vasile Gherasim, Gr. Nandris, Cezar Papacostea, Murărașu etc.” (conf. 4, p. 22). Ulterior însă, Călinescu nu a mai recunoscut niciun critic important care a tratat despre opera lui Eminescu…
Așadar, imaginarea de către Petru Creția a unui vid critic privitor la poezia lui Eminescu, vid care ar fi existat înainte de editarea „monumentalei” lucrări a lui G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, ediția a II-a, este falsă și contrazisă de o serie de opere critice de substanță, aparținând altor critici, opere care sunt apreciate chiar și de către Călinescu. În nici un caz, G. Călinescu nu a găsit un teren gol de scrieri critice privitoare la opera lui Mihai Eminescu. Ba, nu de puține ori, marele critic chiar și-a însușit unele dintre ideile criticii predecesoare, fapt remarcat de către mai mulți cercetători literari.
După toate aceste argumente, putem spune că în evaluarea studiului Opera lui Mihai Eminescu, semnat de către G. Călinescu, eminescologul Petru Creția are cântarul defect, pierde măsura, face afirmații gratuite, fără acoperire. Parcurgând evaluarea lui Creția, parcă aș citi textul unui cenzor din vremuri apuse, cuprins de elanuri „culturale” purificatoare: „prezența cărții lui Călinescu […] azvârle automat” toate studiile anterioare ale altor critici, dedicate lui Eminescu, „în caducitate, le izgonește […] din sfera durabilă a culturii, trimițându-le la locul lor, care este zădărnicia și uitarea”… De ce nu are Petru Creția curajul să numească lucrările sau autorii al căror loc ar fi „zădărnicia și uitarea”? De ce nu le dă Pertu Creția acestor opere „zadarnice”, care preced monumentalul studiu al lui Călinescu, foc, așa cum se făcea odinioară?
Din judecata lui Creția – „nimeni nu poate studia pe Eminescu fără a-și asimila mai întâi temeinic (studiul, p.m.) Opera lui Mihai Eminescu” – mai înțelegem că noi, criticii, poeții, cititorii, suntem total incapabili să înțelegem opera lui Eminescu prin noi înșine; în schimb, noi avem toate șansele să pricepem ceva din opera lui Eminescu prin deslușirile pe care ni le oferă istoricul literar G. Călinescu!
Așadar, numai atunci când vom citi poezia lui Eminescu cu Biblia călinesciană în mână noi vom înțelege ceva din opera/poezia lui Eminescu, ne sugerează Creția. Ce soartă a avut Eminescu! Să nu îi poată gusta, înțelege sau studia nimeni poezia cu propria minte, ci numai după lecturarea studiului de 1050 de pagini al lui G. Călinescu, numit Opera lui Mihai Eminescu (ediția a II-a). Probabil că volumul Poesii (1884) și studiul Opera lui Mihai Eminescu, în două volume, ar trebui să se vândă la pachet… Într-un volum ni s-ar oferi poezia lui Eminescu, iar în celelalte două, semnate de Călinescu, de patru ori mai voluminoase, am avea toate deslușirile necesare înțelegerii liricii eminesciene…
Împotriva convingerilor lui Creția, cred că atunci când citim sau studiem poezia lui Eminescu, este imposibil să ne facem o călăuză din cartea lui G. Călinescu, îndeosebi din vol. I al studiului Opera lui Mihai Eminescu (520 p.), pentru că în acest volum „divinul critic” face trei evaluări eronate ale poeziei și ale modului în care se judecă opera/poezia lui Eminescu, după cum am arătat deja mai sus.
Afirmând că poezia lirică a lui Eminescu (din volumul Poesii, 1884) reprezintă doar „firimituri, sclipitoare firimituri”, în timp ce poezia postumă este „adevărata față a lui Eminescu”, G. Călinescu ne îndepărtează de poezia lirică de valoare a lui Eminescu. Dacă vom lua în serios evaluarea lui Călinescu, noi nu vom mai deschide niciodată cartea de poezii lirice antume a lui Eminescu. Ce sens are să citim „firimiturile” lirice ale lui Eminescu?
Primul volum al studiului Opera lui Mihai Eminescu, semnat de către G. Călinescu, este, prin evaluările sale, o falsă călăuză pentru cititor, pentru că această călăuză nu cunoaște drumul către comoară. Către comoara numită poezie lirică.
Dacă Petru Creția ar fi ținut cont, pe de o parte, de faptul că înaintea studiului Opera lui Mihai Eminescu (1969), al lui G. Călinescu, existau totuși câteva opere critice care analizau pertinent opera lui Eminescu, iar pe de altă parte, că evaluările lui Călinescu privitoare la poezia lui Eminescu sunt eșuate estetic, probabil că el (Creția) și-ar fi dat seama că nu are niciun temei să afirme că „prezența cărții lui Călinescu […] azvârle automat” eseurile și studiile celorlalți critici, anterioare studiului Opera lui Mihai Eminescu (vol. I, 1969, vol. II, 1970), „în caducitate, le izgonește […] din sfera durabilă a culturii, trimițându-le la locul lor, care este zădărnicia și uitarea”… Petru Creția, deși este un erudit eminescolog, se face că uită atât de operele critice semnificative care abordează opera lui Mihai Eminescu, predecesoare studiului călinescian Opera lui Mihai Eminescu, cât și de cele trei evaluări ratate ale marelui critic, și, neținând cont de aceste lucruri, firește că „are temei” să găsească fără fisură opera critică a lui Călinescu, să o supraevalueze și elogieze…
Alexandru Dobrescu, despre „preluările dezinvolte” ale lui G. Călinescu din operele altor critici
În volumul Detractorii lui Eminescu (5, vol. II, p. X, 2006), criticul Alexandru Dobrescu ne amintește de câteva dintre judecățile „critice” ale lui G. Călinescu din Istoria literaturii…, care ar trebui să ne dea de gândit.
Astfel, Călinescu consideră că „studiile de istorie ale lui Aron Densușianu nu conțin altceva decât «veninoase dobitocii» și că «judecățile lui Anghel Demetriescu sunt ale unui cretin»” (conf. 5, vol. II, p. X)…
Și cu toate acestea, divinul critic împrumută în studiul Opera lui Mihai Eminescu „câteva din «dobitociile» lui Densușianu (paralela cu poezia lui Heine, statutul cuplului erotic eminescian), ori judecăți de existență și de valoare ale «cretinului» Demetriescu (ecourile din Alecsandri și Bolintineanu în poeziile de început ale lui Eminescu, sursele germane ale Epigonilor și ale Florii albastre, inspirația din Hammer pentru visul Sultanului din Scrisoarea III, ba chiar și revoluția produsă de Eminescu la nivelul limbajului poetic).” (5, vol. II, p. X).
Așadar, „veninoasele dobitocii” ale lui Aron Densușianu și „judecățile de existență și de valoare ale «cretinului» Demetriescu” sunt extrase de către Călinescu din operele acestor critici și însușite ca idei personale… G. Călinescu „preia dezinvolt”, spune Al. Dobrescu, idei și judecăți critice din operele lui Densușianu și Demetriescu și le trece pe numele său.
Dacă Petru Creția ar fi ținut cont de ideile critice însușite fraudulos de către Călinescu, probabil că divinul critic și-ar fi pierdut, și în ochii lui Creția, aura.
I.E. Torouțiu, un critic incomod al lui G. Călinescu
O critică încă și mai puternică la adresa lui G. Călinescu, decât aceea a lui Alexandru Dobrescu, din studiul Detractorii lui Eminescu (vol. II), este critica eminescologului I.E. Torouțiu, care în două capitole ample din volumul său Pagini de istorie și critică literară (6, 1936), numite Gh. Călinescu: „Viața lui Mihai Eminescu” și, respectiv, Gh. Călinescu: „Opera lui Mihai Eminescu. Vol. I-V”, ne prezintă atât o parte dintre ideile critice valoroase extrase de către G. Călinescu din operele altor critici, cât și o parte din judecățile personale eronate ale lui Călinescu. Dezvelind pas cu pas aceste carențe critice, I.E. Torouțiu întoarce pe dos profesionalismul și autoritatea lui Călinescu.
Despre Torouțiu ar trebui să reținem cel puțin faptul că el este „savantul bucovinean care a scris cel mai mult pe marginea cărților lui Eminescu”, practicând în special critica de text, ce urmărește stabilirea textului original al poeziilor poetului, afirmă N. Georgescu în Prefață la volumul Exegeza eminesciană, semnat de I. E. Torouțiu (2002, Editura Floare albastră), volum care adună cercetările criticului asupra aspectului filologic al poeziilor lui Eminescu, făcute în anul 1936.
În urma criticilor aduse de către Torouțiu, spune N. Georgescu în Prefață la volumul Exegeza eminesciană (p. 7), Călinescu este determinat să preia tacit toate observațiile făcute și să își republice cele trei mari lucrări dedicate lui Eminescu. Astfel, volumul biografic Viața lui Mihai Eminescu, din 1932, va avea șase ediții ulterioare, Prefață la ediția întâi, din 1938, a Poeziilor lui Eminescu, este reeditată împreună cu întreg volumul în anul 1942, iar cele cinci volume ale studiului Opera lui Mihai Eminescu (1932-1936) sunt corectate în anul 1947 și reeditate post-mortem, cu același nume – Opera lui Mihai Eminescu –, în două volume, în anul 1969 (vol. I) și în 1970 (vol. II), la Editura Pentru Literatură, postum.
Drept „mulțumire” pentru îndreptările sugerate în anul 1936 de articolele lui Torouțiu cărților lui Călinescu, divinul critic nici nu îl menționează pe eminescolog în Istoria… sa (1941), ca semn evident că entitatea numită „caracter” a lui G. Călinescu a rămas neschimbată.
G. Călinescu nu a menționat numele lui Torouțiu decât în două articole, ambele cuprinse în volumul Mihai Eminescu. Studii și articole, semnat de critic (4, 1978), editat postum. Astfel, în articolul Morbul eminescologic (1932), din acest volum, criticul afirmă că Torouțiu face parte din „banda cernăuțeană”, din „oamenii inutili” și „criticii improvizați”…, iar în articolul Eminescologi (1932), Călinescu ne „asigură” că Torouțiu „n-are în privința lui Eminescu nici o informație deocamdată, dar este un tipograf impulsiv, cu pretenții de cultură”.
Evaluările lui G. Călinescu sunt absolut nedrepte, false, iar veninul lor este declanșat de faptul că Torouțiu îndrăznise să critice două articole anterioare scrise de către Călinescu. Așadar, în critica literară a „divinului critic” totul se plătește. Cei care îl contrazic pe Călinescu sunt „oamenii inutili” și „criticii improvizați”…, cu pretenții de cultură”.

(Din volumul Arta poeziei lui Mihai Eminescu și poezia contemporană, aflat în lucru)