Istoria… lui G. Călinescu, un prilej de minimalizare sau negare a valorii scriitorilor

 

După ce a vrut să ne convingă că „studiile de istorie ale lui Aron Densușianu nu conțin altceva decât «veninoase dobitocii»”, că „judecățile lui Anghel Demetriescu sunt ale unui cretin” (conf. 5, vol. II, p. X) și că Torouțiu „este un tipograf impulsiv, cu pretenții de cultură” (1932), Călinescu se oprește asupra lui Perpessicius. Astfel, într-o scrisoare către Al. Rosetti, din 1 decembrie 1936, cuprinsă în volumul Corespondența lui G. Călinescu cu Al. Rosetti (1935-1951), Editura Eminescu, 1977, putem citi: „Am primit cartea lui Perpessicius, această pestilență a Danubiului brăilean. Acest Pespedicius (chiar așa!, p.m.) e cel mai tipic reprezentant al criticii flamboaiante și un graeculus desăvârșit. […]. El se ocupă de toate stârvurile literaturii, luând în serios chiar și pe Gyr, chiar și pe quasi dementul Magheru (poetul George Magheru, p.m.). Scopul lui este de a-și pune bine inexistenta-i activitate literară cu toți inșii, de a deveni un fel de singură trâmbiță a orice inepție. […]. Îl pândesc pe acest măscărici, dar eu sunt un elin, ca și dumneata, și-l voi izbi cu o măciucă în momentul cel mai dezagreabil: când mă va flamboaia din nou.”
Ce motivează această critică cu totul deplasată la adresa lui Perpessicius, care nu păcătuise cu nimic împotriva divinului critic, ba, mai mult de atât, scrisese două articole, Viața lui Eminescu (Cuvântul, 28 04 1932) și G. Călinescu: Viața lui Mihai Eminescu (Cuvântul, 15 mai 1932), în care aprecia, peste poate, volumul Viața lui Mihai Eminescu, semnat de către G. Călinescu?
Dar Călinescu nu avea nevoie de un anumit motiv: simplul fapt că Perpessicius se preocupa, amplu, de opera lui Mihai Eminescu, că scrisese zeci de articole despre poet și că, începând cu anul 1933, acesta începuse lucrul la complexa serie de „OPERE” a lui Eminescu, îl incomoda vizibil pe ilustrul critic.
La fel îl deranja pe G. Călinescu și existența criticului Lovinescu, autorul Mutației valorilor estetice. De altfel, G. Călinescu îl consideră pe Lovinescu „omul cel mai patologic, vanitos și rău” și ne asigură de faptul că „toate enormitățile făcute de acea societate – e vorba despre Societatea Scriitorilor – lui i se datoresc […]” (Scrisoarea către Al. Rosetti, din 30 mai 1936). La fel de nedrept îi evaluează G. Călinescu și pe alți critici, pe care îi percepe ca pe opozanți și pretendenți periculoși la gloria literară ce i se cuvine, fără nicio opreliște, numai lui…
Să urmărim însă și câteva dintre evaluările pe care criticul le face unor scriitori în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941).
Astfel, despre Grigore Alexandrescu aflăm că „Proza lui ne pune în față nu numai un om fără complexitate ideologică și sensitivă, ci și lipsit de orice talent narativ și descriptiv. Totul e convențional.”
Poeziile lui Duiliu Zamfirescu „sunt în majoritatea cazurilor palide mărunțișuri galante de album”. Despre Viața la țară: „Romanul suferă de puținătate, de mediocritate”. Tănase Scatiul e „unilateral, caricat, neajuns la structura caracterului”, În război suferă de obișnuita mediocritate și nu cuprinde decât foarte puțină substanță adevărată”, iar Ana este „cu totul pueril, lipsit de orice valoare literară.”
Criticul C. Dobrogeanu-Gherea este și el pulverizat: „Gherea este incapabil, ca mulți evrei, să contemple idei”, probabil pentru că „Priceperea literară a lui Gherea este nulă”. „El nu vede în artă decât un mijloc de propagandă politică.”
„Izbitoare sunt la Ion Al. Brătescu-Voinești lipsa sa de invenție și de productivitate.” Apoi, „El n-are ideal artistic”.
Referindu-se la Victor Eftimiu, Călinescu ne asigură că „Scriitorului îi lipsește tocmai distincția intelectuală.”
Cu privire la Medelenii lui Ionel Teodoreanu, aflăm că „locvacitatea și bombasticul umple paginile cu spume”. Scriitorul este „un nesuferit retor: truculent, fanfaron, gălăgios, metaforic fără control artistic”.
Bălcescu este „un visionnaire et un aventurier de la gloire”, iar „lui Alecsandri îi lipsește vocabularul liric, înlocuit cu spectaculosul, cu zgomotosul și mai ales cu dulcegării”. Și mai departe: „Nefericirea este că Alecsandri pe lângă o verbozitate nesuferită și un senzualism nelalocul lui care face terestre încercările de viziuni se împiedică într-un sistem de convenții puerile”.
Mă opresc deocamdată aici. Această proastă primire a unor scriitori de către Călinescu a fost observată și de Virgil Ierunca, în articolul Un optimist, publicat în revista Caiete de dor, din 11 iunie 1957, editată la Paris. Articolul este reeditat în vol. Virgil Ierunca, Românește, Humanitas, 1991.
De unde vine această avalanșă de acuze, negații, jigniri făcute scriitorilor, cele mai multe dintre ele lipsite de temei? Toate aceste evaluări false, eșuate estetic, ale scriitorilor pornesc fie din faptul că G. Călinescu nu are simț estetic (!), că nu înțelege și nu simte literatura ca literatură, fie din faptul că el își propune să minimalizeze sau să nege în mod sistematic valoarea unor opere literare, bineînțeles că fără niciun temei literar.
Ar fi posibil să-l vezi pe Călinescu arzând pentru un vers sau pentru un poem de valoare? Foarte rar. G. Călinescu îți lasă impresia că Istoria literaturii române de la origini până în prezent a fost pentru el un prilej, o oportunitate de a pune la punct mai mulți scriitori, adică de a minimaliza, nega și batjocori scriitorii de valoare… Divinul critic îți lasă impresia că nu iubește literatura de valoare și că, prin evaluările sale, este împotriva ei. Această idee ar putea să fie foarte bine tema centrală a unui studiu dedicat lui Călinescu, dacă nu vei închide ochii și nu vei trece liniștit mai departe prin măreția și glorioleta divinului critic.
Pe de altă parte, putem observa că toate manualele de liceu și cursurile universitare ale Facultății de litere au în programele lor mai toți scriitorii ironizați, negați și batjocoriți de G. Călinescu în Istoria sa, iar asta înseamnă că programele de învățământ nu au ținut seama de evaluările deformate sau false ale marelui critic.

 

D. Popovici: „studiul lui Călinescu este indicat să ridice o serie de rezerve”

 

Universitarul D. Popovici ne prezintă în Introducere la volumul său, Poezia lui Mihai Eminescu (7, p. 7-8), câteva dintre notele pozitive și negative ale criticii pe care G. Călinescu i-o dedică poetului Mihai Eminescu, accentuând totuși aspectele precare ale exegezelor călinesciene.
Astfel, D. Popovici afirmă că G. Călinescu „este mai presus de orice un sclav al impresiei imediate și faptul acesta duce la cea mai autentică critică impresionistă. […]. Călinescu este dominat de pasiuni și lucrează sub impulsul fobiilor. Iconoclast, dânsul se ridică împotriva a tot ce s-a lucrat anterior în domeniul acesta al cercetărilor […]”.
Dar mai mult decât această privire generală, D. Popovici ne prezintă chiar modul precar în care Călinescu evaluează poezia lui Eminescu: „În ultimă analiză, Călinescu se ridică împotriva acestei opere. Ceea ce îl interesează nu este Eminescu, poetul de o înaltă conștiință artistică, cel care a dat o formă atât de desăvârșită operei sale (poeziei lirice antume, p.m.), ci spiritul în permanentă ebuliție căruia i se datoresc bogatele proiecte de opere (poemele postume, p.m.), mai mult sau mai puțin apropiate de forma desăvârșită. Nu opera definitivă asupra căreia s-a exercitat conștiința artistică a poetului (poezia lirică antumă editată în presa literară și în volum, p.m.), ci încercările (poemele postume, p.m.), în care vibrau primele accente, iată ce îl interesează îndeosebi pe Călinescu. În aceste fragmente de opere (poeziile postume, p.m.), descifrează domnia sa nota cea mai proprie a geniului eminescian și de aceea fragmentele se bucură de o valorificare care nu se realizează decât în dauna operei definitive (poeziei lirice antume, editată în volumul Poesii, p.m.). Prin aceste trăsături ale sale, studiul lui Călinescu este indicat să ridice o serie de rezerve. (ibid., p. 7).
D. Popovici observă, așadar, că G. Călinescu nu recunoaște valoarea pe care o are „opera definitivă” a lui Eminescu, deci opera constituită din poeziile lirice antume, care apăruseră atât în presa literară a vremii, cât și în volumul Poesii (1884), deși poeziile lirice erau cele mai izbutite artistic, estetic, creații ale poetului. De altfel, după cum am văzut deja, poeziile lirice antume, numite de Călinescu „scurte poezii”, sunt considerate de el doar „firimituri, sclipitoare firimituri”, în timp ce opera poetică postumă, compusă din poeme prozaice lungi și opere dramatice în versuri, constituie „adevărata față a lui Eminescu”, deci opera sa de valoare. În mod evident, G. Călinescu evaluează invers, pe dos, cele două tipologii poetice ale lui Eminescu.

 

Alex. Ștefănescu: „Pentru mine, cea mai mare dezamăgire este G. Călinescu”

 

Modul defectuos în care G. Călinescu evaluează opera lui Mihai Eminescu în vol. I (1969) al studiului Opera lui Mihai Eminescu este remarcat și de către criticul Alex. Ștefănescu, autorul a două volume dedicate poeziei lui Eminescu.
Într-un interviu pe care Alex. Ștefănescu i-l acordă lui Cristian Pătrășconiu, criticul afirmă că „Sunt mulți care l-au ratat (pe Eminescu, p.m.), nu prețuindu-l prea mult sau prea puțin, ci rămânând străini de poezia lui și prefăcându-se că o înțeleg. Pentru mine, cea mai mare dezamăgire este G. Călinescu, care în celebra sa monografie în cinci volume, Opera lui Mihai Eminescu, din 1932-1934 (corect: 1932-1936, p.m.), face un galop critic spectaculos prin întreaga lirică eminesciană, nu ca s-o vadă și s-o descrie, ci ca să fie el văzut, galopând.” (Interviul Eminescu nu este un poet depășit, lucrurile stau exact invers, noi suntem depășiți de el și trebuie să-l ajungem din urmă, Ramuri, nr. 1/2019).
De fapt, în studiul Opera lui Mihai Eminescu, G. Călinescu practică mai mult o critică descriptivă, care se mulțumește să povestească poeziile, dramele și prozele lui Eminescu, refuzând exegeza și evaluarea critică a acestora. Cel puțin asta se întâmplă în prima secțiune a volumului I, numită foarte bine de critic Descrierea operei, care numără 328 de pagini. Un adevărat volum.

 

Adrian Marino: „de episodul «Călinescu» îmi amintesc cu cel mai mare dezgust”

 

Cunoscutul teoretician-estetician Adrian Marino, care începând cu anul 1944 a fost asistentul lui G. Călinescu, și, în felul acesta, a putut să fie mai aproape de critic, decât mulți alți scriitori, reușește să îi facă ilustrului profesor un portret, care ne lămurește într-o oarecare măsură asupra calităților morale și estetice ale „Marelui Maestru” (A.M.).
Astfel, în capitolul pe care i-l dedică lui Călinescu în volumul Viața unui om singur (8), Adrian Marino mărturisește că „de episodul «Călinescu» îmi amintesc cu cel mai mare dezgust. Aș fi dorit să nu-l trăiesc niciodată.”
Ce îi putea provoca lui Marino acest dezgust? Ceea ce îl dezgustă pe Adrian Marino în comportamentul etic și estetic al lui G. Călinescu este cameleonismul acestuia, este schimbarea ideilor morale și estetice după cum bate vântul noii puteri comuniste: „un critic literar care, foarte recent, apărase, cu multă fermitate, principiul estetic al autonomiei artei și literaturii, proclama acum, cu vociferări incredibile, superioritatea artei și literaturii propagandistice, oficiale, marxist-leniniste. Mi se părea o trădare spirituală incalificabilă.”
Marele prilej de uimire și dezgust pentru Adrian Marino este, așadar, schimbarea bruscă a opiniilor „Marelui Maestru”, așa încât acestea să servească puterea comunistă, intrată de curând în scena politică. Dezgustul lui Marino este provocat de faptul că G. Călinescu scria „articole subit politice, procomuniste”, despre „puterea populară” și sovietică, în Tribuna Poporului și Națiunea, după ce în Jurnalul literar publicase, puțin mai înainte, articolul „Nihil sine Deo, nihil sine Rege!”, al cărui titlu era scris cu litere roșii.
Dăruirea era totală, pentru că „G. Călinescu, pretins deputat al… «păturilor mijlocii», al P.N.P. și editorialist oficial, scria articole de un rar, uluitor și incredibil, pentru mine, oportunism”, mărturisește Adrian Marino. Drept dovadă, el ne oferă un citat semnificativ dintr-un articol al lui Călinescu: „În I.V. Stalin au fost strânse laolaltă toate luminile de care au strălucit vreodată conducătorii de popoare”.
În volumul Scriitorul român. De la doctrina și omagiile de partid la premiul Nobel (Editura Aius, Craiova, 2023, p. 149) criticul Ștefan Ion Ghilimescu ne amintește că, după instaurarea la 23 august 1944 a puterii comuniste, G. Călinescu „devine purtătorul de drapel al unei ideologii primitive, alături de niște tovarăși de teapa unor Mihai Roller, Leonte Răutu, A. Toma, Mihai Beniuc și atâția alți ipochimeni…” (p. 145).
La 28 decembrie 1956, în Contemporanul, Călinescu scria împotriva revoluției din Ungaria: „Într-o țară vecină socialistă elemente contrarevoluționare au făcut distrugeri descreierate”.
Memorialul Kiev, Moscova, Leningrad, „de mare admirație pentru puterea sovietică” (Adrian Marino), scris de critic în 1946, schimbarea Cronicii mizantropului, din Jurnalul literar, susținută de Călinescu, cu Cronica optimistului, din Contemporanul, întregul comportament moral și politic servil și degradant al Marelui Maestru, toate acestea îl îndreptățesc pe Adrian Marino să îi configureze criticului acest portret: „Cinic, oportunist, amoral și plin de lașitate. Fără nici-o conștiință etică și civilă. Predispus la simulare, duplicitate și farsă publică de mari proporții. Preocupat exclusiv de succesul și realizarea personală, fără nici un scrupul”.
Fidelitatea față de puterea politică a vremurilor roșii îl face pe „divinul” critic G. Călinescu să afirme într-o cronică a optimistului dedicată Congresului scriitorilor din R.P.R. că, în poemul Luceafărul, Eminescu face „procesul femeii burgheze cu artificialitatea și lipsa ei de sensibilitate”. Fata de împărat Cătălina era, așadar, o burgheză, iar de aici înțelegem că luceafărul s-a îndrăgostit, de fapt, de o burghezoaică… Față de asemenea abordări literar-politice, Virgil Ierunca remarcă foarte bine că „Principiile de estetică (ale lui Călinescu, p.m.) s-au lărgit, după tipicul vremurilor noi” (articolul Un optimist, revista Caiete de dor, din 11 iunie 1957, editată la Paris).
Scrierile lui G. Călinescu ajung să funcționeze și ca răfuieli personale. De pildă, marele critic îi declară lui Adrian Marino că în Istoria literaturii pe care o concepuse își dorise „să pună la punct o mie de inși”. De aici vine și reacția lui Marino: „o istorie a literaturii nu se scrie, în primul rând, pentru a impune o scară proprie de valori”. Dar, pentru ce anume se scrie o istorie a literaturii? Se scrie, cred, pentru a face tabloul istoric al literaturii unei națiuni, pentru a descoperi ierarhia reală a operelor literare și pentru a impune în mediul cultural scriitorii cu adevărat autentici, deci scriitorii de valoare, iar nu falsele valori, de care orice literatură este plină. Sau se face, asemenea lui G. Călinescu, pentru a nega și batjocori o parte din scriitorii de valoare…
Pentru evaluările deformate, nedrepte, false, Istoria literaturii române…, întocmită de G. Călinescu, a avut parte de un val de critici necruțătoare. De exemplu, E. Lovinescu afirma în volumul Scrieri, 3 (Editura Minerva, 1970, p. 228), că „G. Călinescu nu era indicat pentru a scrie o Istorie a literaturii din lipsa unei calități și mai esențiale decât toate celelalte, cel puțin în această categorie de activitate: obiectivitatea.”
Cum putea să fie obiectiv cel care voia ca să „pună la punct o mie de inși”? Despre aceeași Istorie a literaturii române… Șerban Cioculescu afirmă, în volumul Aspecte literare contemporane (Editura Minerva, 1972, p. 687), următoarele: „Criticabilă din atâtea puncte de vedere, lucrarea lui G. Călinescu e mai ales discutabilă sub eticheta de istorie literară. Operă de temperament mai curând decât de metodă, ea e oricând interesantă ca manifestare de impresionist, dar tot atât de amendabilă ca lucrare de știință […]”. (conf. 9, p. 108).
Toate aceste critici negative, care îl vizează pe criticul, eminescologul și istoricul literar G. Călinescu, semnate de către Al. Dobrescu, I.E. Torouțiu, D. Popovici, Alex. Ștefănescu, Ștefan Ion Ghilimescu, Adrian Marino, E. Lovinescu sau Șerban Cioculescu, ne arată că Marele Maestru are aura destul de ciobită. Așa încât asigurarea pe care o primim de la Viorel Alecu, și anume aceea că „G. Călinescu însă practică în toate împrejurările critica estetică.” (9, p. 109, s.m.), nu este chiar atât de îndreptățită, pentru că G. Călinescu nu practică nicidecum critica estetică în toate împrejurările: dominante la G. Călinescu sunt critica descriptivă, sursieră și cea istoric-literară. Iată, spre pildă, cât de nedreaptă este judecata lui Călinescu privitoare la poezia lui G. Bacovia, din nr. 20 al Jurnalului literar, unde criticul, care era directorul publicației, îi răspunde elevului Eugen Coșeriu, care trimisese spre publicare primul său articol: „Noi însă socotim că G. Bacovia este doar un interesant poet minor, deci nici mare poet român și nici, mai ales, Edgar Poe.” (conf. 9, p. 170).
Atâta vreme cât G. Călinescu consideră, în cel mai important studiu al său (Opera lui Mihai Eminescu), că poeziile lirice antume ale lui Eminescu sunt niște „firimituri, sclipitoare firimituri” și că opera poetică postumă, compusă din poeme prozaice lungi și opere dramatice în versuri, constituie „adevărata față a lui Eminescu”, deci opera sa de valoare, când valoarea reală a acestor două tipologii poetice eminesciene este exact inversă, și când marele critic minimalizează, neagă și batjocorește de-a dreptul în Istoria sa valoarea atâtor scriitori, marele critic nu poate decât să ne dezamăgească.

 

 

(Din volumul Arta poeziei lui Mihai Eminescu și poezia contemporană, aflat în lucru)