Este de părere George Arion în cel mai recent roman al său, „Mâna care închide ochii” (1), unde, în peste patru sute șaptezeci de pagini, cele două, ficțiunea și realitatea, nu doar că fac scor egal, dar se și confundă, suprapunându-se și construind o altă realitate, una hibridă, extrem de ilustrativă pentru societatea în care trăim noi astăzi.
Mă aflu la al treilea roman al autorului pe care-l comentez (am mai scris în 2015 despre Insula cărților și în 2017 despre Însoțitorul lui Iisus) și constat, și de data aceasta, că tema este puternic ancorată în prezent. Altfel spus: George Arion își propune, și reușește, să construiască intriga poveștilor sale cu elemente din contextul socio-politic al momentului. În acest caz, pandemia de coronavirus devine cadrul întâmplărilor care apar, se înmulțesc, se diversifică, par să se reunească, pentru a se despărți apoi din nou, în stilul consacrat deja al autorului. Aș compara încrengătura de fire epice din romanele lui George Arion cu un fluviu care se compune dintr-o rețea de afluenți, doar că, la vărsare, delta creată ne arată o imagine oarecum neclară, oferindu-ni-se nouă, cititorilor, libertatea de a „stinge lumina”. Ca „mâna care închide ochii” morților, tulburătoare metaforă și teribil personaj al romanului, cu rol episodic, dar de o forță a imaginii într-atât de marcantă încât te urmărește ca o stafie în toată cartea, odată ce întâlnirea s-a produs. Voi reveni însă mai târziu la acest șocant personaj și la însemnătatea lui în economia romanului. Despre labirintul firelor epice aflăm chiar prin „vocea” naratorului, atribuită personajului principal din romanul de față: „Mulțimea de poteci pe care le-am parcurs au dus la un drum larg, pe care pot să-l străbat în voie. Fiindcă povestea nu s-a sfârșit. E în expansiune ca și universul din care facem parte. De-abia aștept să ajung la ultimele fruntarii, acolo unde se va descoperi sensul tuturor întâmplărilor”(p.369). Sau poate că nu! Rămâne să ne lămurim, citind.
Trecând direct la analiza cărții, constat că nu am spus nimic despre autor, dar cu siguranță numele George Arion este unul care nu mai are nevoie de nicio prezentare, cunoscut fiind cititorilor ca autorul unor romane polițiste de mare succes, considerat de altfel ca fiind cel care a relansat acest gen în literatura noastră contemporană. „Cu George Arion începem să avem și noi roman polițist autohton” – spunea Ov.S. Crohmălniceanu în 1984. Romanul său Atac în bibliotecă a cunoscut un succes fulminant fiind reeditat, ecranizat și tradus în mai multe limbi. A mai scris și publicat de-a lungul timpului poezie, proză, dramaturgie, scenarii de film și televiziune, numele fiindu-i legat și de Revista Flacăra, de activitatea desfășurată acolo mulți ani ca redactor și apoi ca redactor-șef și director al publicației.
Personajul Andrei Mladin, prezent într-o serie de romane cu mare ecou la publicul cititor, începând cu Atac în bibliotecă, a devenit atât de cunoscut și îndrăgit încât, spune creatorul său: „S-a înființat un club al fanilor lui Andrei Mladin, în 30 noiembrie, când este sărbătorit Sf. Andrei, primeam felicitări pe care să i le transmit eroului meu”. De altfel această „confuzie” nu este întâmplătoare, personajul îndeplinind de multe ori funcția de alter ego al autorului, dar cu toate acestea George Arion nu uită să se distanțeze din când în când de această „dublură” a sa, pentru a privi și din perspectiva cititorului pasionat, așa cum s-a declarat mereu că este. Despre aceste ipostaze se pronunța Alex. Ștefănescu în prefața volumului Insula cărților: „El (George Arion, n.m.) este un om al bibliotecii, născut din spuma lecturilor și jucând simultan trei roluri: de cititor, de personaj și de autor”.
Și nu este nicio urmă de îndoială în afirmația că autorul este un om al cărților. În toate volumele sale există cel puțin o bibliotecă, acțiunea se petrece printre cărți, sau în jurul unei mari biblioteci care are nevoie să fie organizată, apar informații din volume foarte vechi sau indicii care duc spre rezolvarea enigmelor, ori, în cazul de față, cărțile cu mesaje ascunse provin dintr-un anticariat. Din această dragoste față de cuvântul scris, o pasiune despre care ne vorbește mai pe larg în Postfață într-o destăinuire care vine ca un mare bonus al volumului, izvorăște și îngrijorarea pentru viitorul cărții: „Moartea cărților o mai prevestește ceva: dispariția poveștii din romane. Autorii nu mai știu să construiască o intrigă, sau li se pare ceva desuet, de prost gust să nareze întâmplări cât mai captivante. În locul lor apar fastidioase analize ale unor stări nebuloase pe care, chipurile, le cunosc personajele. Un delir fără cap și coadă” (p.227). Viața cărților însemnând și viața cuvintelor care „nu mor în cărți, cum zic unii, dimpotrivă ele sunt eliberate pentru a fi cunoscute de cât mai mulți”(p.20). Dar nu toată lumea trebuie să încerce să scrie, după cum bine observăm că se întâmplă în zilele noastre când internetul și, implicit, rețelele sociale ne-au transformat într-o societate de așa-ziși „scriitori” (ghilimele fac, desigur, diferența). „Dacă n-avem har literar, există și alte profesii pe lume pe care să le îmbrățișăm ca să ne simțim împliniți” – conchide autorul în textul final, important este ca „indiferent ce profesie alegem, să nu uităm niciodată de cărți”(p.471).
„Mâna care închide ochii” este, înainte de toate, o radiografie a societății românești actuale, a clasei politice, a diferitelor servicii și instituții ale statului, cu trimitere și spre trecut, prin raportări la vechea Securitate, întreg tabloul fiind redat cu verva și umorul care-i sunt caracteristice lui George Arion. Reapare în acest roman cunoscutul personaj Andrei Mladin, care, ajuns acum la maturitate, se confruntă cu dezamăgirile și tristețile caracteristice acestei perioade, dezamăgiri față de lumea din jur, față de noua boală care bântuie omenirea, dar și față de reacția societății la acest flagel. În plină stare de urgență este invitat să scrie o povestire pentru o culegere de proză scurtă ce urmează să apară în Franța, pe tema pandemiei de Covid – 19. În condițiile de izolare impuse de autorități, scriitorul găsește cadrul propice pentru a onora invitația, doar că ideea de început a poveștii se lasă o vreme așteptată, timp în care dă curs rugăminții unui vechi prieten anticar, internat în spital cu coronavirus, de a merge la anticariatul său și de a expedia câteva colete rămase neonorate înainte de internarea în spital. De aici „firele” se împletesc. Asistăm la scrierea poveștii pentru volumul francez (ficțiunea care va deveni un roman de sine stătător) și la redarea unui cotidian care va da naștere unui alt roman, compus dintr-o rețea de alte povești fascinante, toată încrengătura de situații și întâmplări ilustrând o admirabilă exemplificare a tehnicii mise en abyme, în care, știm deja, autorul excelează. Bineînțeles nici dintr-un caz nici din altul nu lipsesc crimele, misterele, suspansul, atribute indispensabile genului polițist, toate însă, așa cum spuneam, ancorate în contextul socio-politic și pandemic al anului 2020. În povestea scrisă pentru volumul francez, acțiunea se petrece la o clinică particulară din Italia, unde se ascunde un fost cercetător fugit din Wuhan, iar un detectiv încearcă să descurce ițele unui caz complicat de spionaj; pe când în povestea trăită de Andrei Mladin, într-un București în carantină eroul se pomenește mai întâi în mijlocul unui complot îndreptat împotriva președintelui țării, apoi este atras într-o anchetă privind dispariția unor tinere, cu mult timp în urmă, ale căror cadavre sunt descoperite îngropate în subsolul anticariatului. Despre soarta celor două personaje principale ale poveștilor, ajunse în final să fie, la rândul lor, infectate cu noul coronavirus și internate în spital, aflăm noutăți așteptând mereu trecerea de la o istorie la alta, savurând de fiecare dată suspansul creat.
Sigur că recenzia unei intrigi polițiste nu se cuvine să dezvăluie mai mult, curiozitatea cititorului fiind satisfăcută doar de citirea cărții, de aceea am să mă opresc aici cu prezentarea ei. Vreau doar să mai fac o referire la ceea ce promiteam în debutul textului și anume la personajul Varvara, cea a cărei mână închide ochii morților și despre care Andrei Mladin ne spune că: „mătușa Varvara ar putea fi model pentru un personaj. Dar n-are loc în povestirea pe care e musai s-o duc la bun sfârșit” (p.191). O informație neadevărată, desigur, sau mai bine zis intenționat deturnată de la sensul real, autorul punându-și cititorii și comentatorii la încercare. Intenție care poate fi descifrată mai târziu, la mai multe pagini distanță: „Pentru un cititor obișnuit, un roman are o acțiune, are personaje, are descrieri. Specialistul în literatură descoperă în masa aceea de cuvinte înțelesuri care altora le scapă” (p.420). Povestea Varvarei ocupă un spațiu extrem de restrâns în carte, dar destinul tragic marcat de descoperirea, la vârsta de doar cinci ani, a cadavrelor părinților săi, uciși de doi tâlhari, foști pușcăriași care au intrat peste ei noaptea în casă, va declanșa seria neagră a întâmplărilor în care ea va avea rolul de ultimă prezență la căpătâiul celor morți sau muribunzi, cea care le va închide ochii pentru ultima oară, precum păpușilor ei din copilărie seara înainte de culcare. Teribil destin, întruchipând metaforic aripa morții, ea se va afla mereu în preajma lui Andrei Mladin, în spitalul Covid unde va ajunge să fie internat… Dacă autorul ar fi considerat că acest personaj „n-are loc în povestire”, cu siguranță și-ar fi intitulat altfel romanul.
Finalul, fie că-l privim din punctul de vedere al ficțiunii, sau, și mai tulburător, al realității, nu aduce previziuni optimiste. Ni se vorbește despre fragilitatea lumilor în care trăim, reale sau virtuale, deopotrivă, individul neavând la dispoziție prea multe alternative: „Nu este niciun loc unde să te poți refugia. O lume născută din închipuirea cuiva nu oferă un adăpost mai sigur decât unul din lumea de zi cu zi. Totul e fragil și pieritor, indiferent pe ce tărâm te-ai afla. Dăinuirea e o iluzie. Ficțiunea și realitatea fac întotdeauna scor egal” (p.453).
Am mai spus și cu ocaziile precedente, când am comentat alte cărți ale lui George Arion, că a considera genul polițist ca unul minor în literatură este o mare greșeală. Acest roman îmi întărește observația, care, desigur, nu este una originală. În Postfață, un text-mărturisire pe care autorul cu generozitate ni-l dăruiește și care cuprinde toate răspunsurile pe care un interviu cu sine ar trebui să le vizeze (acest interviu fără întrebări este o dovadă a măiestriei intervievatorului care a realizat, în carierea sa jurnalistă, sute de interviuri), găsim următorul citat din Borges: „Aș spune în apărarea romanului polițist că nu are nevoie de apărare. Deși acum este citit cu oarecare dispreț, el salvează ordinea într-o epocă de dezordine. Aceasta este o dovadă a faptului că trebuie să-i fim recunoscători și că este vrednic de laudă.” Adăugând acestuia și afirmația autorului: „m-am servit de recuzita literaturii polițiste și de strategia narativă pentru a transmite și altceva decât descâlcirea unor enigme” – afirmația îmi este pe deplin argumentată. Quod erat demonstrandum!

 

 

Note
1. George Arion, Mâna care închide ochii, Editura Crime Scene Press, București, 2020