Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Fidelitatea gândirii teologice

Fidelitatea gândirii teologice

Pentru teologie, rațiunea autonomă nu se situează pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei noetice. Prin contrast și în mod complementar, teologia desfășoară o gândire fidelă, ceea ce poate pune sub semnul întrebării libertatea de a raționa și, prin aceasta, gândirea însăși. Imperativul iluminist și kantian al ieșirii din minorat ar putea sta ca argument împotriva oricărei devoțiuni care ar limita dinamica liberă a rațiunii. Ivite în urma unei alegeri, constrângerile fidelității nu provin din gândirea însăși – așa cum sunt constrângerile logice, de pildă –, ci dintr-o realitate exterioară, de ordinul valorii, care poate impune limite, Dumnezeu. Fidelitate, constrângere exterioară, limită: oare nu descalifică toate acestea gândirea teologică? În continuare voi încerca să răspund negativ la această întrebare.
Mai întâi de toate, domeniul religiosului nu este și nu poate fi produsul speculației pure – altfel Dumnezeu nu ar fi decât creația omului, Dumnezeul lui Feuerbach, iar secretul teologiei ar fi, după cum afirma el, antropologia. E nevoie de o donație preliminară a sacrului, de o Revelație care să nu fie produsă de niciun exercițiu filosofic uman, de niciun instinct, de nicio dorință transfigurată, de niciun transcendental, de nicio proiecție a umanului ca transcendență.
În al doilea rând, în raport cu această donație primordială, fidelitatea gândirii religioase este intențională. Absolutul nu doar că își găsește locul pentru intenționalitatea umană, ci îl creează ori îl provoacă, pentru că îi premerge. O fidelitate față de, așa arată această mișcare dependentă de o Alteritate care o cheamă, prin dragoste și promisiune a eternității, sau îi cere ascultare, formulând comandamente și porunci. Este o fidelitate față de vizibil, să spunem, mai întâi, față de o proximitate suficient de clară pentru a se impune – icoană, carte sfântă, loc sacru. Fidelitatea pare a aduce cu sine un minorat sinonim cu absența libertății și, totodată, o inautenticitate egală cu o pierdere de destin. Dar ceea ce se evidențiază în existențialitatea lui a-rămâne-fidel este tocmai Alteritatea divină care provoacă adeziunea definitivă, care cheamă la un „prizonierat” și la o „captivitate” fascinante și absolute. Revenim la acest cuvânt, absolutul, fiindcă orice fidelitate angajează, în intenționalitatea ei, cântecul lui.
Pe lângă fidelitatea față de vizibil, absolutul religios deschide și o altă intenționalitate – cea către invizibil. În orice vizibil se donează și un invizibil care-l depășește – un principiu cu atât mai evident când în cauză este Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu poate să nu apară niciodată în maniera lucrurilor lumii, El se oferă totuși prin simbol, analogie, paradox, Întrupare, cu condiția ca invizibilul să copleșească vizibilul – o posibilă definiție a Revelației. Manifestările în istorie ale lui Dumnezeu, fenomenalizările niciodată atât de empirice încât să anuleze posibilitatea credinței, chemările absolute pentru o nevoie absolută pe care o întâlnim în noi – toate creează realități fenomenologice suficiente pentru a justifica în conștiința omului religios nașterea unei intenționalități absolute către un invizibil a cărui manifestare nu este neapărat una de putere, după cum ne stă înainte exemplul iubirii care apare nu ca putere, ci ca slăbiciune față de cel iubit. Există o alegere implicată în aceste fenomene ale conștiinței religioase, create nu de apariții ale unor fenomene obiectuale, ci de sensuri, semnificații, epifanii; o alegere atât de importantă pentru viață, încât nicio gândire teologică nu mai poate fi considerată obiectivantă, de vreme ce ne vizează, ne convoacă, ne implică pe noi înșine în ceea ce avem mai profund. Ca alegere de credință, ea dă măsura libertății noastre și, totodată, a fidelității față de Dumnezeu.
Pe de o parte, fidelitatea față de invizibil poate avansa, prin structurile imaginarului, conceptelor limită și reprezentărilor analoage, până în punctul depășirii apofatice: intenționalitatea fidelității neagă rând pe rând realitățile conștiinței, pe care nu le anihilează și nu le abandonează, ci le depășește, într-o sinteză fără termen ultim exprimabil, de vreme ce orizontul rămâne întotdeauna într-o necunoaștere care pentru cei mai desăvârșiți, este egală cu tainica prezență a lui Dumnezeu, așadar cu o mistică.
Pe de altă parte, fidelitatea față de absolutul religios și, în special, față de Dumnezeul personal al credinței creștine devine o fidelitate față de sine. Polul uman face exercițiul fidelității nu doar în numele vizibilului care este – un trup viu într-o lume a vieții –, ci, mai mult, în numele unui invizibil care, ca o arsură, îl locuiește: o nevoie insațiabilă de absolut, o căutare de sine și o regăsire care uneori îmbracă duritatea ascezei și a suferinței asumate. Atunci când sensul se retrage într-o transcendență ireductibilă, răspunsul lui Dumnezeu se oferă într-un alt registru, al experienței de viață: „Adânc pe adânc cheamă, în glasul căderilor apelor Tale” (Ps. 41, 9).
Această fidelitate ultimă, deopotrivă intențională și contra-intențională, se dezvăluie ca raport ce pune în valoare persoana. Fără a-și pierde libertatea și fără a cădea în minorat, gândirea își primește anvergura cea mai înaltă de la propria ei depășire către un Celălalt divin.
În această perspectivă, a gândi nu înseamnă a cădea pradă morții, ci întotdeauna a viza viața: a gândi și a fi sunt totuna, după cum spunea Parmenide, însă tocmai în contextul în care cele două se întâlnesc într-o aventură în vederea Absolutului care a spus despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Fidelitatea gândirii este o fidelitate față de propria viață ca față de adevărata viață – viața în Dumnezeu. Și pentru a păstra structura intențională a fidelității, putem spune că alteritatea care o cheamă rămâne o alteritate vie, manifestă prin harul Duhului Sfânt, prin lucrarea lui Dumnezeu însuși.
Nu există cu adevărat fidelitate în afara iubirii. Prin urmare, a vorbi despre fidelitatea gândirii înseamnă a aduce jocul gândirii la întâlnirea cu viața și iubirea lui Dumnezeu, ca ultimă completare față de ceea ce gândirea poate deja de una singură. Fidelitatea gândirii este fidelitate a dragostei pe care nu o vrei pierdută. În teologie, mișcarea gândirii devine una dintre mișcările iubirii.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg