Dintre filmele importante care să fi fost distribuite pe ecranele noastre în 2015, nu am reușit să văd Acasă la tata al lui Vladimir Cohn, White God al lui Kornel Mundruczo și Un etaj mai jos al lui Radu Muntean. Poate că ar fi fost prezente în acest rezumat cinematografic. Despre cele două filme autohtone, dacă le voi recupera între timp, cu siguranță voi scrie.
Ca și în anii trecuți, am realizat acest catalog al filmelor bune pe 2015 la invitația filmreporter. Aici e varianta extinsă. M-am oprit strict la filmele care au rulat la noi în cinematografe în regim normal de distribuție, nu la filme proiectate în țară în timpul unor festivaluri sau în alte proiecții speciale, sau la filme cu premiera în anul recent încheiat.
Intervențiile mele de pînă acum au fost sub formă de top. Cu zece poziții, în ordine descrescătoare. Acum am dorit să renunț la ierarhizarea numerică între filme. Aceasta din urmă este – poate – mai spectaculoasă, dar îmi pare nedreaptă față de respectivele proiecte artistice, care deja sînt bune. Sau nu neapărat nedreaptă, ci, cumva, nefirească. Ideea de a da note, de a realiza ierarhii ajunge să fie artificială de la un punct încolo. De exemplu, există filme bune și la Hollywood și în cinematograful american independent. Într-un top, aș fi înclinat să pun filmele independente înaintea celor produse de marile studiouri, din considerente politice. Față de fenomenul cinematografic, un astfel de demers poate părea pretențios, cool, nedrept chiar. Plus că ideea de top îți pune în brațe un tip de autoritate destul de ridicolă.
De acum încolo (pînă la o idee mai bună, dacă va fi cazul) aș vrea să rețin filmele în două grupe. Prima grupă va cuprinde filme bune, propuneri îndrăznețe unele, nu neapărat fără cusur, filme de gen, altele, apropieri lucide de realitate. În a doua grupă vor fi tot filme bune, fie unele remarcabile în cariera unui autor (și, prin asta, în cinema ca atare), fie unele care cred că vor lăsa o urmă mai pregnantă în realitate/cinema, care cred că vor rămîne în mintea spectatorilor sau cinefililor pentru multă vreme, prin faptul că portretizează și fac cunoscute anumite personalități sau prin calitățile tehnice și artistice (producție propriu-zisă și limbaj cinematografic) pe care le etalează.

I.
Amy e un documentar realizat din imagini de arhivă (unele puse la dispoziția cineastului chiar de către familia cantautoarei britanice Amy Winehouse) de către Asif Kapadia. Dincolo de prilejul de a descoperi valoarea acestei artiste, filmul e important pentru că reușește să construiască o imagine solidă (în același timp, fără să insiste pe latura asta, fără să zgîrie ochii spectatorilor) a ceea ce înseamnă să fii hăituit de presă. Superficialitatea presei e un alt aspect subliniat atent – dar fără ostentație – de acest film, în care personajul principal este vocea!
Boyhood e un proiect ambițios realizat de Richard Linklater. Cu ajutorul acelorași actori, printr-o poveste filmată ani la rînd, filmul urmărește devenirea unor personaje – părinți și copii. Fără să aibă un suflu nemaipomenit, filmul inspiră viață și te ține alături de personaje. Totuși, datele tehnice ale filmului (înțelegerea dificultății de a realiza un astfel de film de ficțiune) sînt mai puternice decît narațiunea sa.
Comoara lui Corneliu Porumboiu e un film despre cinematograf, ca singură comoară a lumii contemporane. O minte-comoară.
Dheepan (r. Jacques Audiard) oferă o imagine coerentă asupra problemelor legate de integrarea emigranților din Orientul Mijlociu, ajunși în Occident. Poate ajuta la înțelegerea contextului social care duce la atentate precum cele din noiembrie din Paris.
Leviatan, cel mai recent film semnat de Andrei Zviagintsev, vorbește despre prăpastia care se cască între cei care au puterea și cei care sînt conduși; vorbește despre dubla măsura a Legii și despre imaginea lui Dumnezeu – El însuși putere/iubire – oglindită în Biserică.
Lumea e a mea, lungmetrajul de debut al lui Nicolae Constantin Tănase, izbutește să prindă conștiința liceenilor din România. E un film elocvent pentru o stare de spirit destul de întinsă în aceste spații școlare.
Sicario, Denis Villeneuve. Trafic de droguri, noile carteluri – mexicane, servicii secrete americane, jocuri de culise, vînători și răzbunări, oameni mutilați, multă suferință. Nu e Heli lui Amat Escalante, dar e un film destul de dur și de lucid în relație situațiile abordate.
Star Wars: The Force Awakens, al șaptelea episod al seriei, un film-omagiu adus aventurilor gîndite de George Lucas în anii 70-80, cu personaje cu o psihologie destul de coerentă, cu glume în regulă, cu mai multe secvențe de luptă decît mi-ar fi plăcut mie să văd, dar, altfel, și acestea considerabil mai echilibrate și cu sens decît în seriile anterioare, în care urmărim transformarea lui Anakin Skywalker în Darth Vader.

II.
Aferim (r. Radu Jude), o poveste despre scalvie, despre boieri și supuși, în care autorul constriuește, în paralel, un discurs despre relația dintre minte, limbaj și cinema, în care adresează întrebări cu privire la posibilitatea de a accesa trecutul. În același timp, Aferim e un film despre istorie ca discurs al prezentului.
Mad Max: Fury Road e un blockbuster care nu mi-a plăcut. Interesant ca dezbatere politică, date fiind trimiterile către matriarhat, ca formulă de reorganizare politică salvatoare, în contextul alegerilor americane din acest an. Ca film, l-am găsit prea repetitiv (în secvențele de acțiune brută) și prea încordat. Totuși, e cel mai important blockbuster al anului și chiar al anilor 2000 – prin faptul că marchează o întoarcere la natural în ceea ce privește recuzita și o renunțare – într-o măsură importantă – la imaginile generate de computer. Un tip de demers cinematografic urmat și de noua serie Star Wars.
The Salt of the Earh. Un documentar realizat de Wim Wenders și Juliano Salgado despre fotograful Sebastiao Salgado. Portretul unui om, al unei viziuni despre umanitate; portretul unei familii. Un film despre echilibru, despre răul existent pe pămînt, un film despre renaștere și speranță, în același timp.
Winter Sleep, un film intens, ca o bandă a lui Moebius în care viața și raportarea înțeleaptă la viață sînt simultan aspecte organice ale existenței. Realizat de Nuri Bilge Ceylan.