Conferință la revista „Tribuna”, 16 iunie 2018

O temă atât de ramificată precum globalizarea nu poate fi adusă ușor în spațiul unei conferințe. Pe de altă parte, o conferință nu-și atinge scopul dacă nu favorizează exprimarea de îndoieli. Mai ales în cazul unei teme care nu este în muzeu, ci în viață. În sfârșit, pentru mine miza nu este să fac considerații punctuale, ci să prezint concepția pe care am articulat-o în suișul scrierilor de până acum. Din aceste motive, recurg la formularea acesteia în teze cât mai succinte – de data aceasta în 12 teze.
Teza 1 se referă la asumarea filosofiei. Cum se știe, filosofarea este o activitate şi rezultatul ei este elaborarea de concepte şi teze. Filosofia nu este posibilă fără imaginație (în definitiv, filosofia pune tacit sub semnul întrebării ceea ce conştiința curentă ia ca ceva „natural”!), dar presupune sistematizare. Marea ei tradiție o confirmă.
Precum odinioară, filosofie se întreprinde și astăzi felurit: ca analiză logică a ştiinței; ca reflecție asupra trăirilor personale; ca imagine a lumii obiective; ca lămurire a inserției subiectivității în lume; ca raționalizare; ca metafizică (Andrei Marga, Introducere în metodologia și argumentarea filosofică, Dacia, Cluj-Napoca, 1992). Îmbrățișez filosofia ca raționalizare. Teza pe care o apăr este că, istoric și sistematic, filosofia ca demers pentru raționalizare condiționează celelalte conceperi ale filosofiei. Filosofia este, în ultimă analiză, discurs despre raționalizare (Andrei Marga, Raționalitate, comunicare argumentare, Dacia, Cluj-Napoca, 1991). Între timp, ea a și devenit metafilosofie concentrată asupra raționalizării.
Această conotare a filosofiei nu este convențională.Ea are de partea ei trei argumente. Dintre începuturile posibile ale filosofării raționalizarea este anterioară oricăruia, căci ține de ceea ce angajăm odată cu simpla exprimare de propoziții. Cum observa Habermas, angajăm intenția la un consens neconstrâns. Apoi, suntem, ca ulterior născuți, moștenitorii modernității, care este un proiect de raționalizare, a cărui împlinire este mai departe discutabilă. Iar globalizarea în care trăim pune la încercare acest proiect și ne cere să găsim soluții.
Teza 2 se referă la globalizare. În jurul globalizării stăruie neclarități. Chiar și intelectuali respectabili socotesc emfatic „globalizarea asta” vinovată de toate, după ce o confundă ba cu unificarea condițiilor de viață și „satul planetar”, ba cu imperialismul, ba cu manifestarea unei forțe oculte, ba cu internaționalizarea sau pur și simplu cu un soi de neocolonialism.
Desigur, globalizarea presupune „comunitatea oamenilor”, „economia mondială (Weltwirtschaft)” și „sistemul mondial (Weltsystem)” al politicii, care erau de mult formate. Dar abia în ultimele decenii s-a intrat într-o „epocă globală (globales Zeitalter)” adică în epoca unei dependențe directe, perceptibile, nu numai a vieții marilor comunități, ci și a persoanelor de ceea ce se petrece pe glob.
Dacă este să datăm începutul globalizării, atunci sunt de considerat împreună patru evenimente: trecerea în Marea Britanie și Statele Unite, în anii optzeci, la noua politică a „liberalizării piețelor, a privatizării proprietății de stat și a scăderii impozitelor” (Jürgen Osterhammel, Niels P.Petersson, Geschichte der Globalisierung. Dimensionen, Prozesse, Epochen, 2007, p.106); adoptarea Acordului de la Helsinki (1975); dispariția lumii scindată în blocuri ideologice opuse și reorganizarea vieții internaționale pe baza drepturilor omului și cetățeanului, din jurul anului 1990; revoluția din electronică și dezvoltarea fără precedent a mijloacelor de transport. Teza mea este că globalizarea a debutat la începutul anilor nouăzeci ca politică a celei mai mari puteri economice, politice, militare și culturale a timpului nostru odată cu decizia ieșirii din protectionism și a deschiderii frontierelor pentru circulația produselor. Ea este rezultatul deciziilor unor subiecți identificabili în împrejurări anume și cu consecințe cuprinzătoare.
Teza 3 se referă la relația dintre globalizare și modernizare. Se observă lesne că globalizarea este un prag trecut de modernizare. O diferență se impune, însă, asumată, căci are efecte vaste.
Bunăoară, societatea modernă a survenit după un lung ev mediu, în care oamenii operau cu viziuni religioase, mai mult sau mai puțin elaborate teologic. Cheia a constat în modificarea raportării la Dumnezeu. Mult timp Dumnezeu a fost reprezentat ca „stăpân al lumii”, iar lumea ca ceva plin de imperfecțiuni, cu care oamenii au a se descurca, în așteptarea lumii de dincolo și a mântuirii. Această reprezentare a trebuit să cedeze, odată cu schimbarea condițiilor de viață și cu dezvoltarea spiritului critic, unei reprezentări care însemna revenirea la formula biblică a lui „Dumnezeu creator, diriguitor și izbăvitor al lumii”. Formula a antrenat revalorizarea lumii date în experiență ca „împărăție a lui Dumnezeu”, a cărei sporire este chiar datoria credinciosului, și aducerea în prim planul vieții religioase a muncii și civismului. Catolicismul orașelor de pe coasta Italiei de azi și Reforma din principatele germane ale timpului au exprimat primele această schimbare de proporții. Credincioșii și-au asumat că munca și civismul sunt chiar datorii stabilite de Dumnezeu pentru oameni (Georg Jelinek, Die Erklärung der Menschenrechte und Bürgerrechte, 1895, și Max Weber, Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus, 1905),fiind condiții ale mântuirii.
Teza pe care o apăr este că modernitatea a survenit din cauze religioase, pe fondul unor anumite situații sociale, economice, instituționale, dar globalizarea nu a survenit din astfel de cauze. Punctul ei de plecare a fost o politică economică care a folosit revoluțiile din electronică și din transporturile la mare distanță și a beneficiat de cadrul creat prin acordurile internaționale de sub cupola Organizației Națiunilor Unite.Venită din economie, globalizarea nu s-a redus însă la economie. Ea a antrenat, în virtutea unor legături lăuntrice, tot mai multe domenii. Asupra tuturor se exercită presiunea la intrarea pe piața globală și, cu aceasta, la a face din competitivitate cheia înțelegerii de sine și a vieții sociale și individuale.
Teza 4 se referă la schimbarea condițiilor filosofării. Câtă vreme schimbările din lume se lăsau înțelese ca schimbări în viziunile asupra lumii, filosofia putea opera în voie fiind oarecum suficientă sieși. Filosoful discuta mai ales filosofie și era destul. Hegel însuși, cu imensa și cuprinzătoarea lui cultură, a putut privi realitățile ca obiectivări ale spiritului.
Teza mea este că globalizarea ne pune în fața unei situații diferite: ea nu a venit în general din inițiative în sfera viziunilor asupra lumii, ci din politici mai ales economice, încât nu poți da seama de globalizare fără a plonja în analizele ce i se consacră în economie, sociologie și fără a detecta consecințele ei. Din multe rațiuni se pune o întrebare: mai rămâne filosofarea competitivă în a înțelege lumea actuală fără a lua ca bază analizele operate de științele sociale, de științe în general, și semnificându-le în raport cu întregul vieții umane? Nu cumva, Wittgenstein avea dreptate când spunea că și maladiile reflecției țin de dieta unilaterală?
Teza 5 se referă la universalismul instituit odată cu globalizarea. Globalizarea este, la propriu, o creştere a interdependențelor până la plafonul maxim al acestora – planeta. Ea nu se reduce însă la o extindere a interdependențelor, aidoma pânzei unui păianjen. Globalizarea afectează subiecții interacțiunii, căci schimbă mediul acțiunii lor, dar și acțiunile însăși și, în anumită măsură, subiecții.
Bine înțeleasă, globalizarea încurajează nu uniformizarea, cum se crede adesea, ci inovarea, căci pe piața globală se valorifică de predilecție produsele ce încorporează inteligență, noutate, funcționalitate. Ne amintim ușor că filosofia ne-a obișnuit cu o universalizare prin care s-a înțeles împrejurarea că viața oamenilor lasă să se constate nevoi, trăsături, posibilități ce se întâlnesc la toate ființele umane. Teza mea este că globalizarea încurajează, la rândul ei, universalismul, dar în orizontul ei intră o unitate a competitorilor, nu una a oamenilor încărcați de nevoi, griji, alegeri la fiecare pas. Universalismul cultivat de globalizare nu este al omului care suntem fiecare, ci al competitorului din noi. Universalismul nu este al vreunei ordini a valorilor, ci al suspendării treptate a acestora. Cum spun încântați adepții postmodernismului, globalizarea a deschis „lupta pentru o lume fără preambule și fără modele, fără principiu și fără scop”.
Teza 6 se referă la distincții. Sunt încă frecvente confuziile între termeni din familia celor ce vizează globul. Se crede că tot ceea ce implică raportarea la cadrul global ar ține de globalizare sau că oriunde se constată globalizarea ar fi doar o ideologie sumară. De aceea, distincția dintre un cadru de referință, care poate fi globalitatea, o politică, care este globalizarea, și o ideologie ce poate conduce acțiunea sau măcar o justifică, care este globalismul(Ulrich Beck, Was ist Globalisierung? Irrtümer des Globalismus – Antworten auf Globalisierung, 1997), trebuie făcută din primul moment.Teza pe care o apăr este că globalizarea, globalitatea și globalismul au referințe cu totul diferite și trebuie distinse. Cele trei, în orice caz, nu se implică strict unele pe altele, afară de faptul elementar că nu poți fi globalist fără a-ți asuma optica globalității sau ceva măcar din politica globalizării.
Teza 7 se referă la înțelesurile multiple ale filosofiei globalizării. Se poate vorbi de filosofia globalizării la cei care au luat decizia, în anii nouăzeci, de renunțare la protecționism în favoarea liberalizării schimburilor. În definitiv deciziile economice și politice de atunci erau într-o viziune filosofică. Dacă este să o identificăm, din compunerea ei nu lipseau filosofii precum raționalismul critic al lui Karl Popper sau neoliberalismul lui Friedrich Hayek. Se poate vorbi de filosofia globalizării la cei care privesc globalizarea ca fenomen al istoriei lumii, în raport cu scenariile consacrate de Vico, Herder, Kant, Hegel, Marx, Max Weber și, mai recent, de Niklas Luhmann sau Jürgen Habermas. Se poate vorbi de filosofia globalizării la cei care caută să elaboreze concepte filosofice capabile să străpungă orizontul globalizării.
Teza mea este că al treilea înțeles al filosofiei globalizării, ca reflecție organizată conceptual ce include în obiectul ei globalizarea, dar este în stare să o înfrunte și să o ia sub control, a devenit cheia evoluției filosofiei în zilele noastre. Aceasta nu doar în virtutea faptului că filosofia este fatal filosofie a timpului ei, ci și pentru că în dezlegarea chestiunilor puse de globalizare se află cheia multor probleme ce transcend timpurile.
Teza 8 se referă la societatea ieșită din globalizare. Nu odată oamenii și-au pierdut siguranțele existente. În definitiv, siguranța exprimată de Leibniz, că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, a fost ruinată de cutremurul de la Lisabona (1755). Siguranța iluminiștilor, că oamenii procedează fundamental rațional, a fost infirmată de primul război mondial. Siguranța că economia de piață va fi cadrul economic fără cusururi au risipit-o crizele din 1929 și 2008. Siguranța că democrațiile pacifică societățile a fost pusă la îndoială de alunecarea democrațiilor în dictatură, în perioada interbelică, și, mai nou, de alunecarea în formalism. Siguranța că oamenii iau ca limită a luptelor lor viața altor oameni și nu devin bestii a infirmat-o Auschwitz-ul. Siguranța lui Adam Smith că, odată libere, popoarele vor lua decizii înțelepte au contrazis-o tranzițiile eșuate ale erei postbelice. Siguranța că lumea în ansamblu se îndreaptă, după 1989, spre societăți ale libertăților cetățenești și ale democrației se circumstanțiază zi de zi.
Astăzi, în orice caz – aceasta este teza mea – sîntem într-o societate în care s-au adunat nesiguranțe de diferite naturi, inclusiv nesiguranțe datorate enormei dezvoltări a cunoașterii și incomparabilului progres tehnologic, democratizărilor ce au avut loc și comunicațiilor. Aparent paradoxal, cea mai extinsă cunoaștere și cel mai amplu progres tehnologic, democratizările cele mai răspîndite și comunicațiile cele mai rapide se însoțesc deocamdată cu sporirea nesiguranței. Vechi și noi nesiguranțe se reunesc acum în corpul „societății nesigure” – care este diagnoza mea a societății modernității târzii în care se trăiește acum (Andrei Marga, Societatea nesigură, Editura Niculescu, București, 2016). Ceea ce este nou astăzi nu este trecerea în față a nesiguranței, ci faptul că nesiguranța a urcat peste celelalte realități. Odinioară nesiguranța era ținută în subsidiar de forța mijloacelor noastre de acțiune, atîtea cîte erau. Acum nesiguranța devine vârful realității, iar restul este cel ținut în subsidiar.
Societatea globalizată a lărgit libertățile și oportunitățile în toate direcțiile, dar a decepționat speranțele: în locul unei economii a competiției a venit forța covîrșitoare a marilor companii; în locul construcției democratice a venit democrația condiționată a unor isme descărnate; în locul culturii cetățeanului a venit străduința de performanțe vandabile; în locul celor mai calificați la decizii au venit echipe mediocre din cercuri oculte; în locul alianțelor pentru o lume mai bună a intervenit lupta pentru sfere de influență. Nu numai că speranțele au trebuit să se refugieze în conștiințe, în fața ecrasantei puteri a faptului împlinit, dar nesinguranța, ca atmosferă, sentiment, convingere, realitate de neocolit, s-a ridicat peste toate.Lumea din afară a devenit nesigură, nu punctual, nu accidental, ci sistematic nesigură.
Teza 9 se referă la ordinea lumii. Unii cred că lumea s-a „dereglat” (Amin Maalouf, Le Dérèglement du monde, 2009). Se vorbește de „dezorganizarea lumii” (Rodolphe Durand, La desorganisation du monde, Le Bord de l-eau, Lormont, 2013), iar unele diagnose semnalează fisurile ordinii (Henri Kissinger, World Order, 2014). Nu este vorba doar de criza ordinii lumii – ni se spune și mai recent – ci de intrarea deja în „dezordine (Unordnung)” (Carlo Masala, Welt-Unordnung. Die globalen Krisen und das Versagen des Westens, 2016). Nu este„anarhie” (cum spune Robert D. Kaplan, The coming Anarchy: Shattering the dreams of the post Cold war, 2000), ci un „imperialism liberal”, la care se reacționează aproape pretutindeni.
Totuși, și în criza, dereglarea, dezorganizarea, dezordinea ce se acuză se profilează ordinea viitoare (vezi Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017). Teza mea este că ordinea viitoare a lumii este reafirmarea identităților – individuale, instituționale, naționale. Ea va marca lumea anilor ce vin, fără ca aceasta să însemne, cum se tem mulți, revenirea la autarhism. Între timp, achizițiile modernității – economie de liberă inițiativă, stat de drept democratic, cultură reflexivă- au cîștigat, încât se atinge sudura dintre identități și modernitate. Și invers!
Lumea înaintează, în aceste condiții, sub o „geometrie variabilă” a supraputerilor economice (SUA, China, Uniunea Europeană), militare (SUA, Rusia, China), politice (SUA, China) și culturale (SUA, China, Uniunea Europeană), care schimbă datele oricărei reflecții. Kant a generalizat, cum știm prea bine, ceea ce a ieșit din pacea westfalică într-un proiect de pace perpetuă. Noi avem de prins astăzi în termeni ceea ce iese din actuala emergență a identităților în societatea globalizată. Și de ieșit din perspective (eurocentrism, asiatism etc.) inevitabil parohiale!
Teza 10 se referă la împrejurarea că istoria nu se sfârșește. Globalizarea nu este un stadiu final al istoriei în care toate se nivelează şi ce mai rămâne de făcut este un fel de administrare mondială a lucrurilor. Sub entuziasmul începuturilor s-a putut spune, desigur, că „lumea este plată” (Thomas L.Friedman, The World is Flat, 2006) și devine „plată (flattened)” în continuare sub acțiunea multiplelor forțe. Mai mulți indivizi decât oricând au posibilitatea să devină „autori ai propriului conținut în formă digitală”.Dar nu peste mult timp s-a replicat, pe bună dreptate, că „lumea este, totuși, curbă” (David M.Smick, The World is Curved. Hidden Dangers to the Global Economy, 2009). Realist privind lucrurile, tabloul lumii nu are cum să fie decât dual. Este o lume nouă, cu oportunități fără egal, dar o lume cu dificultăți și probleme redutabile.
Liniștitoarea imagine a „sfârșitului istoriei”, pe care Francis Fukuyama a lansat-o, este înșelătoare.Teza pe care o apăr este că istoria nu se sfârșește cu ceea ce este astăzi. Nici politica, nici organizarea societății, nici distribuția drepturilor și libertăților, fără a mai vorbi de cunoaștere, nu încetează frământările și schimbările, chiar dacă mecanismele puse în lucru și forțele motrice sunt altele. Economiștii de prim plan atrag atenția că inegalitățile au ajuns la un maximum istoric!
Teza 11 se referă la filosofia abordării lumii actuale. Cum deja Hegel spunea, filosofia se face plecând de la prăbușiri, fisuri, restricții, lipsuri ale realității. Cel mai mare filosof de până acum a explorat de fapt ruptura produsă de modernitate.
Suntem astăzi contemporanii unor prăbușiri ce bat departe. Mă refer doar la una. Nu premonițiile vreunui membru al școlii de la Frankfurt, ci istoricii de referință ai contemporaneității (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, C.H.Beck, München, 2015), de pildă, ne spun că democrația este în cauză. Aceasta a cunoscut și altă dată dificultăți, perioade de neîncredere, de îngustare de orizont. În ultimele decenii, însă, „nou a fost, în orice caz, faptul că acele instituții care au fost edificate în trecut contra experienței complexității și a contingenței și-au pierdut la sfârșitul secolului al 20-lea, în mod definitiv, puterea lor de a lega. Cu deosebire se prăbușește – cel puțin în aparență – competența de rezolvare de probleme a statului național. Dă înapoi, de asemenea, puterea de legătură a altor instituții de mult stabilite, precum familia și bisericile, asociațiile și alte organizații subsidiare” (p.111).Globalizarea suplimentează astfel dificultățile democrației. Pe fundalul ei se schimbă formele politicii democratice. „Pierderea relativă în importanță a organelor constituționale clasice în favoarea procedurilor informale”, înfruntea complexității crescute a sistemului nu atât prin dezbatere democratică, cât prin „mijlocirea consultării experților și discuții informale între partide și alți actori politici” (p.113), „desparlamentarizarea (Entparlamentarisierung)”, răspândirea prin mass media a unui „limbaj gol de conținut, ce îndepărtează de problemele reale”, crearea iluziei „participării politice stând la televizor”, reducerea politicii la mediatizare, „personalizarea” vieții publice și aducerea în prim plan a unor inși superficiali, care doar manipulează, expansiunea „dezamăgirii față de politică” , răspândirea unui sentiment de „neputință (Ohnmacht)” – caracterizează societăți de astăzi.
Are loc „prăbușirea politicii democratice” cu întreg cortegiul de consecințe instituționale, culturale, mentale.Teza mea este că antidotul la prăbușirea democrației nu este mai puțină democrație, ci democratizarea. Iar în competiția actuală a filosofiilor, filosofia capabilă să facă față expedientelor ce ocupă scena – plutocratice, tehnocratice, mai nou justițiocratice – este ceea ce numesc pragmatismul reflexiv. Alte filosofii nu duc rezolvările suficient de departe.
Pragmatismul reflexiv pleacă de la intuiția că acțiunile și cunoștințele noastre au semnificație dată de consecințele lor în viața oamenilor și de la privirea consecințelor în legătură cu nevoile unei specii ce-și reproduce viața în „medii” diversificate sub călăuzirea unui sens. „Mediile” se constituie la joncțiunea încărcată de tensiuni dintre o anumită echipare anatomo-fiziologică a omului, care este caracterizată de nevoi (trebuințe), și anumite condiții ale lumii exterioare, naturale, sociale, spirituale. Aceste „medii” au ele însele o istorie și nu pot fi explicate decât istoric.
În orice caz, pe treapta culturală pe care ne aflăm odată cu intrarea în lumea globalizată mediile sunt „munca” – pentru a satisface nevoile de hrană și confort, „interacțiunea socială” – pentru a satisface nevoile de apărare și solidaritate, „organizarea eforturilor” – pentru a satisface nevoile de eficacitate, „comunicarea” – pentru a satisface nevoia conlucrării cu alții împărtășind experiențele, „identificarea” – pentru a satisface nevoia de asumare de sine, „reflecția” – pentru a satisface nevoia eliberării în raport cu forțe limitative. Viața efectiv umană a oamenilor presupune astăzi fiecare dintre aceste „medii” și depinde de fiecare. Nu se poate fără „muncă”, fără „organizare”, fără „comunicare”, dar nici fără „identificare” sau „reflecție” – ca să dăm un exemplu. Fiecare „mediu” este susceptibil de raționalizare conform unei raționalități proprii.
Nici unul dintre „medii” nu este simpla consecință a altuia. „Interacțiunea socială” nu rezultă direct din „muncă”, „organizarea eforturilor” din „interacțiunea socială”, „comunicarea” din această „organizare”, „identificarea” din „comunicare”, „reflecția” din „identificare”. Fiecare „mediu” stă pe temelie proprie, chiar dacă precedentul îl poate favoriza sau nu. Un „mediu” depinde de ceea ce se petrece în sfera proprie și are adesea caracterul unei autopoieze, ca să folosim fecunda idee a lui Humberto Maturana.
Teza 12 se referă la succesiunea globalizării. Așa cum am mai arătat, globalizarea înseamnă extinderea la maximum a pieței pe care se valorifică produsele, prin demontarea barierelor în fața circulației libere a bunurilor, persoanelor, serviciilor.Dar dacă se atinge maximumul, mai poate surveni ceva care să nu fie ceea ce este deja? Putem depăși maximumul? Nu cumva logica ne interzice să vorbim despre ceea ce este mai mult decât cel mai mult?
Răspunsul formal este la îndemână: dincolo de cel mai mult nu este mai mult. Dar acest răspuns nu epuizează niciodată posibilitățile, căci realitatea vieții întrece formalismele.
Există, oricum, rațiuni factuale care ne îndreptățesc să gândim dincolo de globalizare. Bunăoară, în evaluare contează nu doar relația formală (mai mult decât globul nu avem la îndemână!), ci și felul în care societățile și cei care le dau viață trăiesc în condițiile date. Apoi, globalizarea extinde la maximum piața pe care se valorifică produsele, dar nu numai că nu poate împiedica intensificarea altor sfere (autonomia personală sau instituțională, viața privată, viața comunitară, viața lăuntrică, de pildă), dar și încurajează, direct sau indirect, tematizări capabile să facă trecerea dincolo de globalizare (precum tematizarea nevoilor, a stilului de viață, a moralei etc.). Sunt bune argumente pentru ideea că o globalizare ce părea să anihileze subiecții și să anonimizeze raporturile, aduce în față, neașteptat, tema Eu-lui (Renato Cristin, Apologia dell’Ego. Per una fenomenologia dell’identita, Studium, Roma, 2009). Mai departe, globalizarea este și acum prezentată predominant în termenii unei anumite viziuni asupra omului, societății și lumii, care este, în mare vorbind, cea a neoliberalismului.Indispensabila normativitate din viața socială și instituțiile aceasta le sacrifică pentru avantaje ce se anihilează adesea singure. În sfârșit, globalizarea este o opțiune legată cu alte opțiuni, unele mai circumscrise (de pildă, fiscalitatea, relația valutelor, legislația comercială, valorificarea resurselor, priorități ale industriei, asistența socială, cercetarea științifică etc.), altele mai cuprinzătoare (organizarea educației, conceperea omului, orientarea culturii etc.). Globalizarea se testează, ca sistem, împreună cu acestea.
Hegel a arătat cel mai clar că filosofia nu se mai poate construi decât folosind conceptualizările timpului. Personal iau în seamă (Andrei Marga, După globalizare, Meteor Press, 2018) propuneri – venite din partea unor economiști, sociologi, filosofi, care se mai ocupă de societate ca întreg – de corectare a direcției, precum „moralizarea piețelor”, a lui Nico Stehr, apelul lui Raymond Boudon, de revenire a cunoașterii la „bunul simț”, indicarea de condiții ale democrației de către Pierre Mannent. Înaintez apoi cu alternative conceptualizate la abordările ce rămân captive realității date – precum teoria dreptății ca „onestitate (fairness)” a lui John Rawls, plasarea „demnității umane” ca prealabil al drepturilor fundamentale, de către Ernst-Wolfgang Böckenförde, a „decenței” drept condiție a valorilor, de către Avishai Margalit, recuperarea „persoanei” ca centru al societății de către Giovanni Reale, teoria „democrației discursive” a lui Habermas. Merg mai departe considerând conceptualizări ale succesiunii globalizării – critica acelei considerări a lumii prin prisma continuității istorice, anticiparea viitorului de către Jacques Attali, afirmarea eticii bazate pe „iubire (Liebe)” de către Joseph Ratzinger–Benedict al XVI-lea, a tezei „noii viziuni orientative” (Cohen), teoria „societății empatice” a lui Joseph Rifkin, tabloul redistribuirii puterilor al lui Helmut Schmidt și George Friedman.Filosofia rămâne credincioasă misiunii ei raționalizatoare folosind de fiecare dată ceea ce îi oferă mai durabil cercetările epocii. Teza mea este că globalizarea, în conotația acceptată astăzi – ca extindere la maximum a pieței, suveranitate a regulilor competiției – va continua sub aspectul deslimitării circulației de bunuri și persoane. Ea va suferi, însă, corecturi în ceea ce privește inserarea economiei în societate, folosirea resurselor culturale și ierahizarea valorilor.Putem vorbi, astfel, justificat, de societatea ce succede globalizării. „Societatea de după globalizare” se organizează deja plecând de la dificultăți ce exced posibilitățile globalizării consacrate. Ea are nevoie de viziuni și termeni revizitați și eliberați de opticile proprii societății globalizate de până acum.