Filosofia se face plecând de la prăbușiri, fisuri, restricții, lipsuri ale realității. Nu se pleacă de la faptele însele, cum se crede, care nici nu pot fi prinse ca atare. O operație de identificare precede până și nominalizarea, după cum o întrebare premerge orice constatare. Iar filosofia, mai explicit decât restul cunoașterii, începe cu punerea de întrebări. Nu filosofează efectiv decât cine pune întrebări realității.
Mai trebuie spus, poate chiar împotriva curentului dintr-o epocă în care mulți se ocupă de istoria ideilor, că filosofia presupune elaborări proprii. Trebuie să cunoști istoria filosofiei, cu delimitările ei rafinate, pentru a putea face calificat filosofie, trebuie să cunoști destul istoria, dar filosofia este mai mult decât orice istoriografie.
Nu se face filosofie rămânând la concepte, deși gândim în ele. Nu se face nici etalând impresii sau trăiri, cu toate că în fiecare dimineață simțim mai întâi temperatura apei și a aerului de afară.
Filosofia se face plecând de la fapte stabilite cu destulă precizie. Cu cât faptele sunt mai exact circumscrise, cu atât ieșim din peștera propriei trăiri și culturii personale spre realitatea mereu mai largă decât încape în mintea fiecăruia. Când faptele le socotim în regulă, continuăm cu ideile care sunt deja formulate. Când se observă prăbușiri, fisuri, restricții, lipsuri, începem interogarea și ne punem astfel pe calea filosofării.
Citeam zilele trecute penetranta și inovativa carte a celui mai nou urcat pe scena marilor contemporaniști – noul director al deja prestigiosului Institut fur Zeitgeschichte din München-Berlin, Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989 (C.H. Beck, München, 2015). Voiam să aflu cum vede un istoric specializat ceea ce se petrece în era globalizării. Evaluarea acestuia merită redată cât mai aproape de cuvintele lui.
La întrebarea cheie „este o criză a democrației în condițiile globalizării?”, istoricul răspunde că democrația a cunoscut și altă dată dificultăți, perioade de neîncredere, de îngustare de orizont. În ultimele decenii, însă, „nou a fost, în orice caz, faptul că acele instituții care au fost edificate în trecut contra experienței complexității și a contingenței și-au pierdut la sfârșitul secolului al 20-lea, în mod definitiv, puterea lor de a lega. Cu deosebire se prăbușește – cel puțin în aparență – competența de rezolvare de probleme a statului național. Dă înapoi, de asemenea, puterea de legătură a altor instituții de mult stabilite, precum familia și bisericile, asociațiile și alte organizații subsidiare” (p. 111). Primele efecte sunt un nou „val al individualizării” și un alt „val al pluralizării”, cu „noi forme de viață privată și noi pretenții la autodeterminare”, cu „schimbări în lumea muncii și reducerea timpului de muncă”, care, toate, pun „presiune nouă pe adoptarea deciziei”. „Politica a devenit socialmente mai deschisă, în același timp mai inclusivă și, cu aceasta, mai democratică; faptul a sporit efectivul de participanți la jocul politic ale căror așteptări și pretenții trebuiau moderate. În același timp, s-a adâncit prăpastia dintre praxisul politic devenit mai complicat al actorilor aleși democratic și pretențiile, adesea mai curând simple, pe care publicul și votanții le adresează politicii democrației” (p. 112). Cu această prăpastie ne confruntăm astăzi.
Globalizarea a suplimentat dificultățile politicii democratice. Aceasta trebuie să facă față revendicărilor celor a căror bunăstare depinde de statul național, dar și să reformeze „statul social”, să înfrunte polarizarea crescândă a pierzătorilor și câștigătorilor. Politica a intrat într-un paradox: pe de o parte, ea este apelată să urmeze rețetele acceptate – stat mai puțin, privatizare, liberalizare, piață liberă – pentru combaterea crizei, pe de altă parte, ea trebuie să asigure de rezolvări în domenii ca politicile sociale, piața muncii, politica fiscală, care înseamnă noi legi și, deci, conducere de către stat.
Pe acest fundal se schimbă formele politicii democratice, care era mai de multă vreme caracterizată de un trend crescător către „informalizare”. „Aceasta înseamnă pierderea relativă în importanță a organelor constituționale clasice în favoarea procedurilor informale. Practic toate guvernele caută să înfrunte complexitatea crescută a sistemului prin mijlocirea consultării experților și discuții informale între partide și alți actori politici” (p. 113). Asistăm la o „desparlamentarizare (Entparlamentarisierung)” a vieții politice a democrației, care ajunge să depindă excesiv de guverne. Parlamentele își cam reduc rolul la legitimarea post festum a deciziilor executivelor. În plus, ca urmare a acțiunii mass media, se răspândește un limbaj gol de conținut, ce îndepărtează de problemele reale, și se creează un spectacol care generează iluzia participării politice stând la televizor. Are loc o „medializare a formării voinței politice” ca efect al faptului că cetățeanul ajunge să nu mai distingă între „politică” și „reprezentarea mediatică a politicii”. Iar pe acest fundal se petrece o „personalizare a politicii” ce aduce în prim-plan inși superficiali, care izbutesc să manipuleze electoratul. „Medializarea și personalizarea – acestea au fost forțele de impulsionare hotărâtoare în schimbarea politicii, care, împreună, au contribuit decisiv la «dezamăgirea de politică» în Europa” (p. 118). Iar de aceasta se leagă un sentiment de „neputință (Ohnmacht)” ce se răspândește în societățile de astăzi.
Această descriere este a unui istoric. Dacă ar fi a altcuiva s-ar fi putut spune că este dependentă prea puțin de constatări și prea mult de convingeri teoretice, poate chiar de opinii subiective, ale autorului. Ea semnalează prăbușirea politicii democratice, cu întreg cortegiul de consecințe instituționale, culturale, mentale.
În fața acestei prăbușiri mulți reacționează cu indiferență. Inclusiv dintre cei care își declară preocuparea pentru „uman”, cu tot ceea ce implică fenomenul uman, se recrutează indiferenții. Din comoditate, din oportunism, din incultură, din cinism, din lipsa viziunii? Fiecare caz are particularitățile lui și combină asemenea atitudini în proporții diferite.
Din capul locului, nu este însă în joc o supraevaluare a ponderii politicii, ce se invocă adesea când se vrea justificarea indiferenței. Cât mai strâns spus, aceasta, politica, nu este nicidecum totul în viața oamenilor – în viață fiind importante, uneori mult mai importante, sănătatea, bunăstarea, libertatea și multe altele. Dar nu este mai puțin adevărat că, cel puțin în democrație, viața oamenilor este dependentă de decizii politice. Poți participa la aceste decizii sau poți să le ignori dezinvolt și orgolios. Ele nu fasonează, însă, mai puțin viața la care ai acces. De aceea, prăbușirea politicii democratice, pe care o semnala Andreas Wirsching, este o problemă ce nu poate să lase indiferentă filosofia – dacă aceasta rămâne legată de proiectul dintotdeauna al elaborării tabloului condiției umane în lume!
Politica este subsistemul conducător în societățile democratice, dar nu epuizează nicidecum arhitectura și viața acestor societăți. De aceea, o filosofie care vrea să lămurească starea politicii are nevoie de cunoașterea societății ca întreg. Pentru aceasta filosofiei nu-i este îngăduit să improvizeze. Ea nu are cum proceda mai bine decât luând în sprijin teoriile societății și, în cele din urmă, cercetările având ca obiect societatea nemijlocită – acum societatea globalizată. Filosofia nu mai poate accede la fapte fără a se sprijini pe cunoștințe generate de alte discipline – aici de economie, sociologie, drept și altele. Sunt anacronici filosofii care vor să stoarcă faptele direct din concepte filosofice sau din trăiri personale.
Filosofia este, prin natura ei, legată de globalitate. Nu poți face filosofie la propriu fără a cuprinde lumea humano-socio-cosmică în întregul ei și a arunca sonde spre a o capta în termeni. Întregul, ansamblul, totalitatea sunt ceea ce vizează filosofia, inclusiv totalitatea experienței istorice. Accesul la totalitate nu este nici direct, nici facil, dar nu este filosofie propriu-zisă decât căutând întregul.
Filosofia a fost, într-un înțeles, de mult globalizată. În definitiv, se face filosofie cu pretenția valabilității extracontextuale, extralocale, transnaționale, într-un înțeles anume, universale. Vocația filosofiei, cum s-a spus de multă vreme, este universalul. Valabilitatea la care aspiră propozițiile filosofice nu se oprește la vreo frontieră, de indiferent ce natură.
Filosofia a fost între primele domenii globalizate și sub alt aspect. Înăuntrul ei s-a creat devreme o competiție ce nu s-a oprit nici ea la vreo frontieră. Curentele filosofiei nu au stat pasive, juxtapuse, unul lângă altul, ci au concurat. S-au persecutat filosofi, dar ideile și competiția ideilor nu au putut fi oprite.
Astăzi mințile multor oameni sunt cucerite de globalism. Acesta este o ideologie care ne spune că s-a găsit o soluție la orice problemă a vieții umane, ce constă în liberalizări și extinderi ale pieței la maximum, care este globul. Toate s-ar rezolva făcând ceea ce fac ceilalți! Este destul să ne încredințăm acestei ideologii, și rudei sale, neoliberalismul, care oricum, mai devreme sau mai tîrziu, vor triumfa.
Desigur, absența libertății și limitările liberalizărilor sunt cauze de suferință pentru oameni. Nimeni nu-și poate valorifica posibilitățile și, în cele din urmă, potențialul de viață, fără libertate.
Filosofia s-ar trăda însă pe sine dacă nu ar observa că globalismul este o redare ce ne ține departe de realitate. Nici o filosofie demnă de statura de apărător al rațiunii în lume și de origine a voinței de rațiune nu minimalizează libertatea ca trăsătură definitorie pentru ființa umană și aspirație legitimă. Globalismul este însă o preluare parțială a condiției umane și una în fond convențională a ceea ce este de făcut. Umanitatea presupune libertate, dar cere mai mult! Proiectul de care filosofia este legată de la origini, acela al promovării „vieții izbutite”, prin cunoaștere însoțită de înțelepciune și acțiune chibzuită, puse sub tutela reflecției, ar fi părăsit, iar filosofia ar înceta. Viața ar fi ocupată de improvizații, iar relativismul ce se instalează pe nesimțite ar masca greu insatisfacțiile și eșecul.
Nu putem păstra acest proiect fără să reluăm întrebarea asupra condițiilor necesare și suficiente ale unei reproduceri culturale a vieții și a interoga ceea ce este din punctul de vedere al sensului. Globalitatea dintotdeauna a demersurilor filosofiei se mai poate păstra doar punând această întrebare. Filosofia are de arătat ce avem de făcut în cadrul creat de recunoașterea importanței globalității ca reper de abordare a realității, în prezența unor politici noi, precum globalizarea, și în prezența unor ideologii noi, cum sunt globalismul și neoliberalismul. Dar ea poate presta această lămurire abia reluînd întrebarea asupra condițiilor reproducerii culturale a vieții și ieșind astfel din strânsoarea coordonatelor curente ale vieții actuale.
Filosofia globalizării actuale are de dus o luptă pe trei fronturi argumentative. Principale, desigur, căci noi și noi fronturi apar mereu.
Pe frontul creat ca urmare a faptului că de tematizarea condițiilor necesare și suficiente ale reproducerii culturale a vieții este legată o viziune ce se mulțumește cu captarea totalității și lasă în afara ei diferențierea inevitabilă dinăuntrul totalității! De pildă, alături de libertate, reducerea muncii ca trudă, eficiență a organizării, drepturi inalienabile, eliminarea dependenței și reducerea angoasei sunt performanțe de sine stătătoare, ce nu se lasă derivate din vreuna, oricare ar fi luată ca punct de plecare.
Pe frontul creat ca urmare a faptului că de aceeași tematizare s-au legat viziuni ce se satisfac cu captarea unei condiții sau alteia a reproducerii culturale a vieții! Adică nu se observă că acele componente ale reproducerii culturale a vieții întrețin o legătură. Pe primul front chestiunea este de a ne despărți de totalitatea nediferențiată, pe al doilea front chestiunea este de ne ridica deasupra uneia sau alteia dintre prestații, legând-o de celelalte. În fapt nici ipoteza unei totalități atotcuprinzătoare, din ampriza căreia nimic nu scapă, nici reducționismul, de orice fel (economist, tehnologic, libertarian, estetizant etc.) nu fac față lumii în care trăim.
Pe frontul creat de tendința asumării realității ca ceva implacabil, nu doar în datele ei cele mai generale, ci și în înfățișările nemijlocite! Nu se înțelege sau este mai comod să nu se caute înțelegerea faptului că societatea este controlată de instituții, iar acestea sunt în fond expresii ale autopoiezei din societate. Ceea ce filosofia clasică a exprimat sub convingerea că lumea în care oamenii trăiesc este în bună măsură opera umană este preluat astăzi adecvat de privirea societății din perspectiva autopoietică.
Abia o filosofie pragmatistă și reflexivă face față în același timp acestor fronturi. În ceea ce mă privește, sursele istorice cât și experiențele recente, pe care le-am examinat, ca și concluziile la care am ajuns, m-au făcut să creditez intuițiile unui pragmatism reflexiv, pe care am căutat să-l articulez (vezi Andrei Marga, Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, Compania, București, 2016). Opțiunea de bază a acestei filosofii este aceea că acțiunile și cunoștințele noastre au o semnificație dată de consecințele lor în viața oamenilor, că aceste consecințe trebuie privite în legătură cu nevoile unei specii ce-și reproduce viața în mod cultural și sub călăuzirea unui sens în medii diversificate inevitabil.
Aceste medii se constituie la joncțiunea încărcată de tensiuni dintre o anumită echipare anatomo-fiziologică a omului, care este caracterizată de nevoi (trebuințe), și anumite condiții ale lumii exterioare, naturale, sociale, spirituale. Mediile, mai trebuie adăugat, au ele însele o istorie și nu pot fi explicate decât cu ajutorul cercetării istorice. Fapt este că în acest domeniu sunt acumulări, inclusiv în spațiul memoriei culturale. O treaptă atinsă a succesului nu se șterge fără urme.
Pe treapta culturală pe care ne aflăm odată cu intrarea în societatea globalizată mediile sunt „munca” – pentru a satisface nevoile de hrană și confort, „interacțiunea socială” – pentru a satisface nevoile de apărare și solidaritate, „organizarea eforturilor” – pentru a satisface nevoile de eficacitate, „comunicarea” – pentru a satisface nevoia conlucrării cu alții împărtășind experiențele, „identificarea” – pentru a satisface nevoia de asumare de sine, „reflecția” – pentru a satisface nevoia eliberării în raport cu forțe limitative. Viața efectiv umană a oamenilor presupune astăzi aceste medii – fiecare dintre ele – și depinde de fiecare. Nu se poate fără muncă, fără organizare, fără comunicare, dar nici fără identificare sau reflecție – ca să dăm un exemplu sugestiv.
Nici unul dintre medii nu este simpla consecință a altuia. „Interacțiunea socială” nu rezultă din „muncă”, „organizarea eforturilor” din „interacțiunea socială”, „comunicarea” din această „organizare”, „identificarea” din „comunicare”, „reflecția” din „identificare”. Fiecare „mediu” stă pe temelie proprie, chiar dacă precedentul îl poate favoriza sau nu. Un mediu depinde de ceea ce se petrece în sfera proprie și are adesea caracterul unei autopoieze (vezi Andrei Marga, Identitate națională și modernitate, Libris, Brașov, 2018). Nu mai poți schimba nici măcar politica fără acțiunea politicienilor, dreptul în absența unei acțiuni a juriștilor, educația lăsând la o parte dascălii. Explorarea acestor temelii, pe care stau mediile amintite, se află deja pe agenda științelor sociale. Acestea și sunt, din acest motiv, mai diversificate ca oricând.
Pentru fiecare mediu sunt elaborate metode de cunoaștere adecvate. O nouă clasificare a științelor, de care este stringentă nevoie, ar avea șanse de izbândă dacă ar lua delimitarea mediilor ca fir călăuzitor. Sunt deja discipline elaborate și strategii de conceptualizare pentru fiecare.
Nu se pot aborda cu succes chestiunile legate de globalizare decât punând în lucru strategiile diversificate ale abordării mediilor diferențiate ale societății. Nu dă rezultate aplicarea strategiei unui mediu în dezlegarea problemelor celuilalt. De pildă, nu se pot rezolva chestiunile muncii, ale organizării sau politicii cu mijloacele identificării sau reflecției, dar nici nu se poate atinge necesara comunicare doar prin disciplinarea presupusă de muncă și organizare. Nu dă rezultate nici ridicarea strategiei adecvată unui mediu la rangul de strategie generală. Monismul nu este o abordare viabilă. Așteptarea generată de epoca globalizării, în forma ideologiei neoliberalismului, ca din dezvoltarea muncii, de pildă, să rezulte mai buna organizare, chiar și expansiunea comunicării, până și sporirea reflecției, nu s-a confirmat și nu se poate confirma dintr-o rațiune principială: nu există corelații ale mediilor de natură să susțină asemenea așteptare. Filosofia face față globalizării activând propria tradiție a globalității, examinând cu grijă istoria care a dus la globalizare și care o cuprinde inevitabil și străpungând orizontul globalismului cu o privire mai adâncă în condițiile reproducerii culturale a vieții și cu idei noi. Filosofia poate din nou penetra la fel de profund precum concurentele ei dintotdeauna – arta și religia – în ceea ce este, pentru a-i dezvălui posibilitățile mai bune.

(Din volumul După globalizare,
în curs de publicare)