Prima exigență ce-l întâmpină pe un autor de cărți este să fie clar în exprimare, după ce s-a lămurit asupra realității și a circumscris propria contribuție. Iar dacă exprimarea lui este pe o suprafață de probleme diverse, exigența ce urmează este să facă cât mai sesizabile conexiunile dintre rezolvările sale. Când este vorba de filosofie, nu doar conexiunile au importanță, ci și sistemul conturat.
Mulți cititori solicită explicitări mai directe în legătură cu sistematizarea pe care am pus-o sub numele de „pragmatism reflexiv“. Caut, ca urmare, să satisfac, într-un spațiu rezonabil, exigențele amintite printr-o autoprezentare ce indică problemele majore pe care le-am abordat, soluțiile proprii și încadrarea printre curentele existente.
Filosofarea mea pleacă de la observația că astăzi pe scena culturii sunt în concurență mai multe modele de raționalitate – le numesc experimental-analitică, strategic-analitică, istorico-hermeneutică, comunicativ-argumentativă, individual-reprezentativă, reflexiv-critică. Ele provin din diferite domenii ale vieții – tehnologie, economie, organizări eficiente, aplicarea deciziei, conștiința istorică, morala, afirmarea de sine, emanciparea, contemplarea. Se gândește adesea luând în brațe un model și căutând derivarea celorlalte. Se vrea, bunăoară, inovație tehnologică unde este doar contemplație, știință cu ajutorul lirismului, organizare eficientă cu cunoștințe de istorie, democrație fără dezbatere, literatură generată de algoritmi și altele. Sunt de părere că fiecare model are legitimitatea sa, dar folosirea legitimă a fiecăruia este o problemă deschisă. În orice caz, derivarea „raționalităților” una din alta, în orice direcție, nu se susține din punct de vedere istoric și nu dă rezultate. Oamenii trăiesc de fapt precum le asumă împreună.
Teza mea este că aici este o chestiune de sens. Consider sensul drept categorie primordială a cunoașterii, acțiunii și reflecției și construiesc plecând de la sens răspunsul la întrebarea asupra rațiunii și tipurilor de raționalitate. Sensul îl identific pe terenul acțiunilor presupuse de reproducerea culturală și umană a vieții. Volumele de construcție filosofică pe care le-am publicat – Raționalitate, comunicare, argumentare (Dacia, Cluj-Napoca, 1991, 328 pagini, retipărită de Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009); Întoarcerea la sens. Filosofia pragmatismului reflexiv (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2015, 294 p.); Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică (Editura Compania, București, 2016, 354 p.); Philosophy in a Changing Europe (Editura Academiei Române, București, 2017, 306 p.); Rațiune și voință de rațiune (Editura Academiei Române, București, 2017, 324 p.) – desfășoară în termeni de filosofie contemporană această perspectivă ce leagă sensul, rațiunea și raționalitățile și le lămurește într-un mod nou.
Filosofia pe care am angajat-o se opune manifest relativismului în numele posibilității valorilor sigure (Relativism and Its Consequences. Relativismul și consecințele sale, Presa Universitară Clujeană, 2007, 350 p., ediția a doua), pe care le și identifică. Stabilirea sensului legitim al „raționalităților” diverse, ca manifestări ale rațiunii pe care oamenii o imprimă, sau nu, în desfășurarea vieții lor, este nucleul acestei filosofări.
Ca orice pragmatism, filosofia pe care o reprezint semnifică conceptele, propozițiile, teoriile luând în seamă consecințele lor în viața oamenilor. „Pragmatismul reflexiv” extinde, însă, lista acțiunilor ale căror consecințe compun semnificația conceptelor – care nu se reduc la cele monologice, ci sunt mai mult comunicative, și nici la cele asupra obiectelor, ci le cuprind și pe cele din spații precum viața în comunitate, organizarea aducătoare de succes a eforturilor, emanciparea de forțe exterioare, dobândirea demnității proprii, afirmarea de sine și altele. Această filosofie delimitează până la capăt sensul de semnificație și pune acțiunile presupuse de reproducerea culturală și umană a vieții sub controlul reflexivității. Viața în formele ei dezvoltate este fenomenalizare a reflecției.
În raport cu gândirea dizolvată într-o mulțime de teme ocazionale sau în predarea istoriei disciplinei revin explicit la sistematizare filosofică. Spre deosebire de orice dogmatism consider că acțiunile noastre ca oameni presupun alegeri între alternative mereu deschise, într-o istorie fără „sfârșit”. În raport cu postmodernismul – răspândit astăzi ca trăirism, ludism și convenționalism – socotesc aceste alegeri capabile de justificare rațională. Mă desprind de orice istorism operând o reconstrucție ce pleacă de la date precise, dar ridică pretenții de universalitate. În ea își au locul individul și comunitatea, interioritatea și cursul lumii, soarta persoanei și imperativele istoriei, datele schimbătoare și constantele lumii.
Pun continuu ceea ce este în dependență de acțiuni, consider că acțiunile stau sub cupola reflecției raționale, iar rațiunea, cum spune Fichte, este una cu voința de rațiune. Mult clamata „criză a filosofiei” poate fi depășită doar elaborând filosofia timpului căruia îi aparținem. Iar filosofia la nivelul de astăzi nu mai este posibilă decât în forma reconstrucției, în dublu înțeles al cuvântului: ca reconstrucție (deci, identificare) a asumpțiilor tacite pe care le angajăm gândind și acționând și ca reconstrucție (așadar, „desfacere” și „reclădire”) a moștenirilor filosofice, oricare ar fi ele, din perspectiva soluțiilor mai bune. Nici o filosofie din trecut nu mai face față vieții în lumea actuală fără trecere prin reconstrucție.
Filosofia „pragmatismului reflexiv” am consolidat-o cu studii de istoria filosofiei. Am elaborat o întinsă panoramă a filosofiei contemporane (Introducere în filosofia contemporană, Editura Compania, București, 2014, 656 p., ediția a treia), am monografiat filosofi de referință universală (Filosofia lui Habermas, Rao, București, 2017, 672 p., ediția a II-a; Filosofia critică a „Școlii de la Frankfurt”, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014, 380 p.) și am lămurit profilul filosofic al Americii clasice (Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, Editura Academiei Române, București, 2016, 330 p., ediție dezvoltată și definitivă). Acestea au și servit ca reazem pentru construcție.
Studiile de istoria filosofiei le-am documentat la vârf. Ele abordează filosofii din perspectiva problemelor pe care acestea și le asumă și în vederea dezlegării la nivelul nevoilor de astăzi. Socotesc formele mai dezvoltate cheie pentru a înțelege formele simple și extrag din tradițiile modernității punctele de sprijin pentru înțelegerea cuprinzătoare a lumii. Teoria modernizării este, de aceea, crucială în sistematica mea filosofică.
Orice filosofie are nevoie de lămurirea metodologiei, căci orice adevăr contează împreună cu calea pe care s-a obținut. Această nevoie am satisfăcut-o promovând la nivelul actual ideea unei constelații de metode ce permit accesul la întreg, controlate de exigențele argumentării raționale, pe cât posibil factuale, a propozițiilor (Introducere în metodologia și argumentarea filosofică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, 194 p.). Metodologia folosită mi-a permis să arunc o privire în teritoriul ce intră încă anevoie în conștiința culturală – cel al postglobalizării (După globalizare, Meteor, București, 2018). Propozițiile teoretice rămân condiționate de metodologie, chiar dacă sunt mai mult decât precipitatul acesteia.
Orice filosofie are de satisfăcut întrebarea privind natura structurii logice a gândirii. Apăr ideea emergenței acțional-comunicative a structurii logice. Recuperez pe această bază logica în calitate de abordare a întemeierii propozițiilor – o privesc, adică, nu numai ca teorie a demonstrației, ci și ca teorie a argumentării, cu toate implicațiile ce decurg pe planul relațiilor dintre disciplinele ce examinează gândirea (Argumentarea, Editura Academiei Române, București, 2010, 303 p., ediția a doua). Am făcut din logică, în declinul cultural actual, un sprijin pentru restabilirea ierarhiei valorilor și din etica argumentării punctul de plecare al moralei.
Nu este filosofie realistă fără diagnoza societății existente și o teorie măcar schițată a societății în general. Filosoful poate face abstracție de societatea în care trăiește, printr-o recluziune mai mult sau mai puțin deliberată, dar datele și orizonturile acesteia i se impun, fie și inconștient. Ține de filosofare, ca încercare de a capta în termeni întregul, ca ele să fie explicitate pe cât posibil.
Am abordat criza societății moderne (Crizele modernității târzii, Editura Academiei Române, București, 2012, 226 p.; Criza şi după criză. Schimbarea lumii, Editura Eikon, Cluj, 2012, 342 p. a treia ediție) și „cotitura culturală” a modernității (Die kulturelle Wende. Philosophische Konsequenzen der Transformation, Presa Universitară Clujeană, 2004, 610 p.) și am examinat diagnozele date societăților actuale (Explorări în actualitate, Editura Apostrof, Cluj, 1995, 187 p.; Diagnoze: articole și eseuri, Editura Eikon, Cluj, 2008, 550 p.). Am înaintat spre schița unei teorii proprii a societății (Metanarativii actuali. Modernizare, dezvoltare, globalizare, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2015, 352 p) pentru a lămuri procese istorice ce afectează viețile oamenilor și acum. Analizez frecvent fenomene istorice ca rezultat al interacțiunii dintre economie, politică, putere, cultură, într-o geometrie mereu reconfigurată de contexte istorice. Diagnoza proprie a societății existente (Societatea nesigură, Editura Niculescu, București, 2016, 374 p.) am elaborat-o în materia dezbaterilor contemporane.
Generația căreia îi aparțin a fost chemată să elucideze situația și perspectivele Europei și să se pronunțe asupra unificării europene. Am acoperit această tematică (Filosofia unificării europene, EFES, Cluj- Napoca, 2003, 436 p., a treia ediție; Philosophie der europäischen Einigung, Presa Universitară Clujeană, 2009, 412 p.; The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2011,496 p.; Riflessioni italiane, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011, 182 p.) în orizontul unificării europene în condițiile democratizării continue. Tehnocratismul, plutocrația în orice formă, dar și aventurile globaliste, naționalist-tradiționale, de orice culoare, le-am supus unei critici adâncite în favoarea unei democrații înțeleasă nu numai ca tehnică de alegere periodică a reprezentanților, ci și ca „formă de viață”. Însăși dificultăților întâmpinate astăzi de democrație – reducerea dezbaterii publice la reclamă, ieșirea de sub control cetățenesc a deciziilor, slaba calificare a reprezentanților, ruperea democrației de meritocrație – le-am consacrat analize (Guvernanță și guvernare. Un viraj al democrației?, Editura Compania, București, 2014, 220 p.). Sunt pentru revenirea la democrație ancorată în principii.
Sursele istorice ale culturii europene le-am abordat în volume (Emancipare, asimilare, disimilare, Editura Hasefer, București, 2016, 440 p,) în care am pledat pentru a recunoaște în moștenirea de la Ierusalim nu doar sursa istorică a Europei, ci și o componentă a identității ei permanente. În triunghiul Ierusalim-Atena-Roma văd – spre deosebire de tentațiile recurente de a reduce unul sau altul dintre acești termeni la ceilalți doi – șansa unei înțelegeri profunde și fecunde a culturii europene. Istoria, dar și dificultățile regăsirii de sine și crizele Europei actuale, alimentează din plin, cu argumente, această optică.
Nu numai epoca actuală – cea a resurgenței religiei – ci și ponderea culturală dintotdeauna a religiei fac din religie o temă imperativă pentru cel care filosofează. Am abordat-o în scrieri multiple (Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, București, 2014, 262 p., ediția a treia; Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, Editura Meteor, București, 2017, 304 p., ediția a doua; Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul, Editura Hasefer, Bucureşti,2009, 270 p.; La Sortie du Relativisme, Editura Limes, Cluj, 2008, 324 p., a doua ediție; Philosophia et Theologia Hodje, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj, 2008, 580 p.). Mi-am asumat consecințe filosofice ale revenirii religiei în avanscena vieții publice și apăr – în opoziție cu reducerea cunoașterii la științele analitico-experimentale și cu desconsiderarea acestora din urmă în favoarea trăirilor de orice fel – teza paralelității demersurilor filosofiei și teologiei. Consider că sunt imperative ale zilelor noastre revenirea la privirea cunoașterii din punctul de vedere al întrebării privind posibilitatea disciplinelor și elaborarea unui tablou sincronizat al științelor.
Apăr folosirea cercetării istorice a lui Isus pentru înțelegerea profundă a creștinismului și configurarea unei noi relații dintre creștinism și iudaism. Religia are o sursă situată dincolo de datele istoriei și ale cunoașterii – o sursă existențială. Ea a făcut posibile libertățile și drepturile omului și științele moderne și este parte indispensabilă eforturilor de a imprima un sens reflectat în reproducerea culturală a vieții.
O filosofie suficient elaborată are de răspuns la întrebarea „în ce lume trăim?”, căci orientarea în lume este misiunea dintotdeauna filosofiei. În sfera studiilor strategice am publicat cărți ce conțin analiza și caracterizarea lumii de azi (Schimbarea lumii. Geopolitică, globalizare, cultură, Editura Academiei Române, București, 2013, 256 p.; Ascensiunea globală a Chinei, Editura Niculescu, București, 2015, 262 p). Abordez „societatea mondială” din zilele noastre ca realitate controlată de o geometrie variabilă a supraputerilor și puterilor economice, politice, militare și culturale. Teza mea este că ne îndreptăm spre o ordine a lumii (Ordinea viitoare a lumii, Editura Niculescu, București, 2017, 470p.) în care, pe fondul globalizării, se petrece reafirmarea identităților – de la identitățile națiunilor, trecând prin identitățile instituțiilor, la identitățile persoanelor, cu toate implicațiile. Această viziune am argumentat-o (Identitate națională și modernitate, Libris, Brașov, 2018) printr-o investigare a dificultăților întâmpinate de procesele de unificare actuale.
Justiția este, alături de adevăr, valoare fundamentală a societăților în care trăim. În abordarea dreptului (Justiția și valorile, Ratio et Revelatio, Oradea, 2017, 230 p.) apăr ideea revenirii la considerarea dreptății ca măsură a justiției și concept conducător al acesteia, Statul de drept democratic, nu doar statul de drept, este orizontul meu de analiză. Inalienabilitatea libertăților și tripartiția puterilor statului sunt nucleul acestuia. Slăbirea normativității, ruperea legalității de legitimitate și independența justiției fără integritatea judecătorilor le-am considerat maladii ale sistemului judiciar. Pledez pentru reconstrucția acestui sistem plecând de la valoarea demnitatea umană.
Abordarea societății în care trăiește este o obligație tacită a filosofului demn de nume. Am căutat să spun lucrurilor pe nume prin analize distanțate de impresionismul și oportunismul ce însoțesc cvasipermanent dezbaterile interne (România actuală. Diagnoză, Editura Eikon, Cluj, 2011, 250 p.; Philosophy in the Eastern Transition, Editura Apostrof, Cluj. Napoca, 1995, 283 p. versiune extinsă; Explorări în prezent, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 410 p.). Șansele României sunt efective dacă se iese din modernizarea parcelară și mai mult episodică, din continua trădare a meritocrației și din tradiționala abandonare a țării de către intelectuali. Românii sunt aidoma celorlalți oameni, dar au șanse rare de a fi înțelept conduși. Soluțiile la problemele românești sunt în mâna românilor. Ele țin de un viitor ce aduce modificarea „fondului” și democratizarea.
În filosofia educației apăr recuplarea instrucției cu formarea și revenirea la formare (Bildung) în universități (Universitatea în tranziție, Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 1996, 209 p.; University Reform Today, Presa Universitară Clujeană, 2005, 450 p., a patra ediție; Bildung und Modernisierung, Presa Universitară Clujeană, 2005, 364 p., a treia ediție). Am urmărit corectarea postmodernismului actual prin așezarea educației pe tripticul „competențe”, „abilități de bază (basics)” și „educația pentru valori” și o organizare instituțională a educației recunoscând rolul decisiv al profesorului și al autonomia lui profesională. Am promovat conceptul unei universități humboldtiene reflexive (Challenges, Values and Vision. The University of the 21st Century, Presa Universitară Clujeană, 2011, p.476) și absorbirea noii constelații a științelor și a tehnologiilor actuale de cercetare într-o concepere a universității ce-i reconfirmă angajamentul cultural și civic (Universitatea veritabilă, Editura Academiei Române, București, 2015, 222 p.). În numele unei reforme de inspirație modernă (Reforma modernă a educației, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2017, 372 p.) m-am opus elementarismului, dar și fragmentarismului pedagogic ce au asaltat continuu scena ultimelor decenii.
Am aplicat, prin forța lucrurilor, optica filosofiei proprii, „pragmatismul reflexiv”, în programe reformatoare pe care le-am pus în lucru în rolurile publice pe care le-am îndeplinit. Am înțeles, în contextul istoric dat, rolurile publice ca imperative de reformare a instituțiilor spre a le normaliza și le face competitive.
Ca rector am reconstruit o instituție – Universitatea clujeană – și am adus-o la cea mai înaltă dezvoltare din istoria ei de până acum și la nivelul competitiv al timpului. Acestea prin alimentarea din tradiții moderne de cercetare științifică și de organizare lăuntrică, pe baza libertății academice, autonomiei universitare și folosirii limbii materne în educație (Anii inovării. Reforma Universității clujene 1993-2012, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2014, 250 p.; După cincisprezece ani. Fifteen Years after 1998-2004 şi 2008-2012, Presa Universitară Cluj, 2011, 229 p.; Profilul și reforma Universității clujene. Discursuri rectorale, Presa Universitară Clujeană, 2011, 480 p., a treia ediție; Academic Reform. A Case Study, Presa Universitară Clujeană, 1997, 100 p). Soluția organizării universitare în profil multicultural, pe care am elaborat-o și aplicat-o, era o consecință.
Ca ministru al educației naționale am condus reforma de trecere de la socialismul răsăritean la educația societății deschise (Anii reformei 1997-2000, EFES, Cluj-Napoca, 2007, 570 p., a doua ediție). Această reformă a și permis, de altfel, încheierea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană deja în mai 2000. A fost primul capitol de negociere închis cu succes de România. „Reforma comprehensivă” a educației a făcut posibili pași ulteriori ai educației naționale, care rămân încă de întreprins. M-am pronunțat pentru a lua Declarația de la Bologna (1999) ca strategie, nu drept nouă concepție asupra educației, ca o cale spre compatibilizare și competitivitate, nu ca viziune. Am propus legarea celor două ținte într-una mai cuprinzătoare – sporirea impactului universității în societate.
Ca lider de partid am optat pentru valorificarea experiențelor de democratizare din istoria României, dar și pentru considerarea lucidă a schimbărilor ce au avut loc în societatea românească (Ieşirea din trecut. Documente și reflecții, Editura Alma Mater, Cluj, 2002, 264p.). Istoria poate fi bun sfătuitor, dar nu dă rezultate dacă este singurul. Nu se poate acționa cu succes în viața politică rămânând cu fața întoarsă spre trecut – oricare ar fi acesta. Părăsirii opticii ancorată în principii i-am preferat retragerea din politică.
Ca ministru al afacerilor externe am argumentat, prin apel la Constituție, pentru înlocuirea politicii externe unipersonale cu o abordare pluralistă și comunicativă. Am pledat pentru mărirea avantajelor extrase de România din apartenența la UE și NATO și pentru relansarea de cooperări cu parteneri tradiționali. Am conceput politica externă a țării pentru condițiile „lumii în schimbare” (România într-o lume în schimbare. Interviurile lui Romeo Couți cu Andrei Marga, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013, 242 p.), ale cărei semne le întâlnim pretutindeni. Am lansat tema reorganizării ministerului și a diplomației pe criterii de randament și de merit, pe baza înnoirii personalului prin concursuri desfășurate sub control public și proiectul unei infrastructuri noi.
Ca președinte de institut cultural de talie națională mi-am asumat observațiile multor concetățeni că unele activități au caracter sectar, că eficiența cheltuirii banilor este scăzută, că personalul este recrutat parte securistic, parte nepotistic, că se plătesc acțiuni pentru care alte țări nu-și cheltuie resursele. Am semnalat că, în pofida acțiunilor de până atunci, prestigiul culturii române nu a crescut semnificativ și am lărgit, pe un program nou (Sincronizarea culturii române. Un proiect, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2013, 268 p.), acțiunile în toate direcțiile: tematic – dinspre literatură spre diferite domenii ale culturii, inclusiv științele; organizatoric – deschizând oportunități pentru ca o mai mare parte a concetățenilor să beneficieze de prezentări externe; instituțional – creând un nou cadru pentru prezența externă a culturii române; și în selecția personalului specializat – trecând la concursuri supravegheate public pentru ocuparea posturilor. Am propus un „concept comprehensiv al culturii” – capabil să includă o gamă largă de activități, de la literatură, muzică, arte plastice și film, trecând prin performanțele instituțiilor și educației, la filosofie, teologie, științe și inovații tehnologice, și apt să dea seama mai cuprinzător de cultura română.
Ca cel mai ales rector român în organisme internaționale și ca membru al unor comisii, consilii, organisme de decizie, m-am îngrijit mai întâi de învățat. Asigurarea instrumentelor de comunicare – de pildă, folosirea curentă în vorbire și lecturi a limbilor germană, engleză, franceză, italiană – a avut prioritate. Am învățat, prin lecturi intense, cooperări benefice și participări la proiecte inovative, până la a putea formula o opinie și, în cele din urmă, o concepție bazată pe cunoaștere actualizată și în stare să exprime nevoi și experiențe ale instituției și țării pe care o reprezentam. În provincie ești mai liber să-ți folosești timpul, dar de provincialism, în orice formă, m-am ferit continuu, cu orice preț.
Ca profesor, am pledat constant pentru asumarea răspunderii. Lipsa răspunderii pentru ceea ce se face – și, deopotrivă, pentru ceea ce nu se face, dar poate fi și ar trebui făcut – mi s-a părut grava carență morală și civică a epocii.
Nu a fost scop să scriu mult. Obsesia nu este a operei. Ceea ce s-a adunat sub numele meu este și efectul implicării constante în dezbaterea publică a epocii și al preocupării de a afirma o abordare coerentă pe un teren ocupat de amatorism. De aici vin și retipăririle de cărți, capitole, articole, conferințe.
Ceea ce m-a preocupat a fost însă caracterul sistematic al gândirii. Am resimțit ca o răspundere articularea unei abordări filosofice cât mai rezistentă la critici. Era, de altfel, obligația mea odată cu asumarea filosofării nu numai ca interes și pasiune, ci și ca profesie.