Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Firul roșu

Firul roșu

Pe vremea când eram tânăr și dădeam cu căciula-n câini, făcea tata-socru de la Baia Mare țuică fiartă, o pălincă dublu rafinată de aia de-ți sărea cușma mai sus-numită din cap, pe urmă pregătea cârnați trandafir, cum învățase să facă el în Oltenia, pe când era milițian și l-au dat afară după aceea, în ’56, la „iepurare”, așa zicea, niște cârnați făcuți din carne de porc, numai but, tăiată pe butuc cu barda în cubulețe, soldăței le zicea în Oltenia la Băbeni-Oltețu, și înfigeai soldățeii cu deștu’ în maț la care adăugam toate mirodeniile pământului, și vereș cu sânge de porc, un cârnat numit prin alte părți sângerete; și când tăia el feliuțele de cârnat, unele roșii vișină putredă (sângeretele), celelalte roșii vișină coaptă (trandafirii), fiindcă erau îndestulați cu ceapă roșie, pe urmă le așeza rânduri-rânduri pe un fund de lemn de paltin cumpărat de la țiganii lingurari din piață, feritu-l-a sfântu’ să folosească fund de plastic, neinfestabil, să i se spurce casa a porcării chinezești, ci un fund de paltin, dom’le, rotund și tare, un fund pe cinste, mai ceva ca al lui Cur-de-Fier de la Băița, zicea, că era una… eu înghițeam în sec în timpul ăsta, făcându-mi-se poftă numai privindu-l cum pregătește bunătățile și cum taie cu cuțitul câteva felii dintr-o pâine mare, ardelenească, cât roata carului, ținută rezemată la piept cum ține Maica Domnului Pruncul Sfânt, iar eu salivam, cum ziceam, ca un Saint Bernard uitând de butoiașul de cognac franțuzesc de la gât, lăsând rănitul în nămeți și repezindu-se după o halcă de carne; numai că nu mă obișnuiam cu palinca fiartă, că-mi ieșea foc pe nări ca la un leu-paraleu după ce o beam, că-mi zicea socru’: bine-bine, văd că sufli ca o locomotivă cu cazanul spart, dar cu cârnatul ce ai? iar eu suflam în continuare ca o locomotivă, da’ una din aia lansată pe piață când era bunicul virgin, însă mă și fandoseam, o făceam pe-a civilizatu’ lu’ pește prăjit, de se mira bietul socruț, Dumnezeu să-l ierte: nu ești bun la țuică înțeleg, da’ nici la cârnat? Iar eu încercam să schimb vorba și Măria mea era roșie toată la față, învârtea la aragaz niște jumări într-o tigaie, așa că înghițeam hulpav dumicații de cârnați gata-gata să fiu înghițit în groapa cu țuică ca jăraticul precum lupul din poveste.
Că poftele nu le poți astâmpăra cu una cu două, cum a pățit Romica Puceanu când a cântat Ceaușeștilor, masa era plină cu de toate, lui nea Nicu îi plăceau sarmalele, friptura, puiul la ceaun, piftia, adică răciturile cum se zice pe la noi, salata de boeuf, mă rog, tot ce neamul lui de nehaliți n-apucase, mental se poticnise la mâncările tradiționale ale „popo’ului român”, n-avea acces la finețuri, câinii lui nea Nicu, Corbul și Sarona, se dedulceau la astea – budincă de brânză cu spagheti, legată cu zece ouă, carne de vită cu zarzavat, le pregătea tanti Irina bucătăreasa, pentru Prim Olteanul țării prazul umplut cu carne era culmea-culmilor, ce n-a văzut Parisul și ce nu vedeau cei din Tătărăii lui decât la praznice, iar țuica de prună o bea fiartă și îndulcită, ptiu! însă pe masă de sărbători, că era Anul Nou, am uitat să zic, erau și pastrame, șunculițe afumate, brânză de burduf, vârzobi adică păstrăv afumat împachetat în cetină de brad cu plase de răchită, cârnați condimentați, trimise la pachet din țară, că erau destui papleașcă care credeau că Tovarășul merită ce e mai bun, na! cum e popa așa și parohia; iar Romica sărmana cânta și i se făcuse o poftă de crăpa, că țiganca era gravidă, gata să răstoarne carul, și avea pofte, cum e feleșagul gravidelor, privirea ei se fixase pe un cârnat de pe masă și îi lăsa gura apă, dar ți-ai găsit ca sparții ăia de la masă să priceapă ceva și să-i spună: ia, poftim! cu toate că Romica se uita cu ochii holbați la cârnatul ăla și vedea roșu înaintea ochilor, și îi zice lui Fărămiță Lambru, care era cu scripca în spatele ei: mă, Firimiță, neică, nu mai poci dă poftă, cad dân picere, dar el: rabdă și tu, ce să-ți fac? rabd-rabd, da’ mor, mă, face Romica, dar Fărămiță de colo: așea-ți trebuie, Romico, dacă îți plăcu cârnatu’, ce, te-a forțat nea Ion? pă dracu’ m-a forțat, că io am luat perna în brațe și am luat-o înainte spre dormitor, da’ am lăsat ușa dășchisă, dracului! ei, vezi, zice Fărămiță, cârnat ai vrut – de cârnat mori, că era glumeț țiganul, dar ea: să fie al dracu’ dracului cine-o mai vrea cârnat de-acuma încolo! ah! mititică guristă Romica cu glasul tău inimitabil, pătrunzător, ce n-a văzut Parisul, cu rezerva ta inexhaustibilă de cântece ale mahalalelor!
La fel ca cealaltă mititică – Cesaria Evora, desculța din Cabo Verde, miss Perfumado, două mititelele pătimite și încercate într-un showbiz despre care nu știați că există – voi cântați! de ce v-am îndrăgit, mititelelor, pe voi, ca și pe mititica mea Mărie? voi mi-ați umplut viața, mititelelor, mi-ați călăuzit-o, ursitoarelor, muzelor, mi-ați rupt inima și mi-o coaseți viața întreagă cu fir roșu de mătase, că mi se rupea inima când mergeam după ore în Pușkin și aruncam cu pietricica în fereastra de la cămin, iar Maria mea, prevenită de fetele binevoitoare, scotea capul și zâmbea în lumina piezișă a apusului aprinzându-și vâlvătaia dincolo de arborii din Grădina Copou, în melancolia celor dintâi umbre așternute pe alei, și stăteam „la balenă” ori sub uriașul arbore gingko din părculeț, ne colțuream pe la pupa, cum se spunea în șmechereasca studențească, adică ne pupam pe la colțurile Universității, mototolindu-i rochița roșie în carouri, pe care peste ani voia s-o arunce, fiindcă se uzase, dar eu îi spuneam s-o păstreze, ne plimbam prin Copou, pe sub teii despre care Emil Brumaru a scris nişte versuri care te lasă pradă smintirii ca în fața unei iubite, ne plimbam, ne ţineam de mână şi ne despărţeam când vedeam vreo profesoară, pe doamna Cotorcea sau pe domnişoara Bălănescu, că aşa era pe atunci, și pe urmă, când am făcut practică pe la școli, am fost repartizați în grupe diferite, dar eu m-am dus în grupa ei fără să întreb pe nimeni, iar doamna Stratulat de la practică s-a supărat și mă trimetea la grupa mea, însă a intervenit doamna Rusu, o rusoaică cu un suflet ca pâinea caldă, căreia noi îi ziceam „Două fete pe-o carțielă” (cu intonația rusească a ei – „carțielă”), fiindcă pusese o vorbă bună la doamnă Stratulat pentru două fete care mâncau pe aceeași cartelă, iar buna rusoaică, cum sunt personajele feminine din literatură clasică rusă, în care și prostituatele sunt hăruite de o putere susă, a băgat o vorbă și pentru mine și astfel eu și Maria nu ne-am despărțit, da, nu
ne-am despărțit, cum zicea domnul Tacu că a luat în brațe o fată care s-a împiedicat când a coborât din tramvai și a ținut-o în brațe după aceea patruzeci de ani, asta am înțeles și eu când într-un sfârșit de săptămână i-am spus Mariei că am să stau acasă, ca să scriu o lucrare, nu mai țin minte ce prostie de lucrare, și stau eu acasă sâmbătă şi duminică, mă frământ ca un peşte pe uscat, nu pot să scriu nimic şi atunci mi-am dat seama că-s îndrăgostit lulea, uite așa, cum de se întâmplă ce se întâmplă? merg luni la cămin, dau de Letiţia, colega de cameră a Mariei, care-mi spune că Maria a plâns toată duminica.
Doamne, mi-am zis, gata, m-ai prins cu firul roșu de mătase! cum a prins-o pe Romica la vremea ei, cum a prins-o pe cealaltă mititică, Cesaria, dar nu s-au prins bărbații de ea, toate iubirile ei s-au stins ca o țigară în răpăiala ploii tropicale, și a început să cânte morna, esența lamento-ului capverdian, să fumeze crâncen și să bea whiskey fără să se teamă de insolência clienților simandicoși, apoi încă un whiskey, măcar să aibă ce bârfi, sau ginginghy, rachiul de cireșe, ori mendronha, și Juan, garçõm în cafeneaua tapițată în roșu stins îi spune: Senhora Cesaria, să vă fac niște porco a Alentejana? nu, Juanito, nu! așa cum vă place dumneavoastră, înăbușit în vinho da casa, cu multă-multă ceapă și coriandru, ș-am să pun și garnitură de conchas, dar Senhora Cesaria trage însetată din țigară: nu mi-e foame, eu tenho dor de coração, mă doare inima, coração partido, inima mi-e rănită, avem conchas cu cochilii ca sideful, Senhora, aduse de la Sâo Vicente, le fac înăbușite în ulei de măsline, cu ardei gras, cu ceapă, cu roșii, chiar nici conchas, Senhora? nici, Juanito băiatule, nici, obrigado, dă-mi un figa, rachiu de smochine! apoi Senhora Cesaria bea, după care se îndreaptă, cu picioarele ei groase, butucănoase, cărnoase, erodate de viață, spre scenă, să cânte de saudade pentru sufletele naufragiate ale marinarilor triști veniți din porturile lumii, de seara calmă și violetă ca un fado, de insulele verzi, pline de miresme amărui, veșnic dăruite luminii, să cânte ausênsia pentru pescarii veniți din larg, doritori să-și încălzească mațele cu un păhărel de bagaca, rachiul de tescovină al săracului, cu bănuții câștigați de la senhoras bogătașe și zgârcite pentru bacalhau sau fructe de mare, să cânte de amor și dolor pentru toți desculții din Cabo Verde, pentru toți năpăstuiții lumii, pentru toți plânșii, pentru toți cu inimile rupte, pe care le prinde cu firul roșu și mătăsos al cântecului, fiindcă roșul, vermelho, al catifelei din cafenea, roșul trandafirilor socrului, al rochiței roșii cu bretele de școlăriță a Mariei, al pământului roșu și fertil african, de care era fascinat Jung când a fost în Tanzania, este culoarea vieții, căci lutul roșu, adamah în ebraică, din care Dumnezeu l-a făcut pe Adam înseamnă viața, iar stânca pământie de carne numită Cesaria Evora, picioarele-i-butuci, înfipte în solul roșu-întunecat, alcătuiesc temelia lumii, pe care Parcele mele o susțin.
Doamne, țintuiește-mi picioarele pe pământ tare!
Crăișorul nost’
– dintr-o poveste pentru nepoți și nepoții nepoților –

No! Se ridică Avram Iancu și adună oamenii la Cîmpeni sau nu știu unde în Apuseni, că eu nu știu așa bine istorie. Știi cum îi răspunde Ștefan a Petrei Ciubotariul din Humulești soției lui, Smaranda, cînd aceasta îl tolocănea la cap cu cele sfinte și cu faptul că el merge din an în Paște la biserică? „Ian taci, măi femeie, că biserica-i în inima omului”, zice numitul Ștefan a Petrei, tatăl copilului universal Nică. Cu istoria e cam la fel. Istoria națională este și ea în inima omului. Dacă nu e acolo, degeaba o știi și degeaba mai faci umbră pămîntului românesc. Istoricii stabilesc doar amănuntele istoriei, fiecare dîndu-se după degetul ideologiei sale.
Bun! Se ridică deci Avrămuț, Craiul Moților, și adună oamenii undeva cîndva în Apuseni, somewhere in time sau once upon a time – să zicem în engleza de serviciu global și pentru românii din America și de pretutindeni. Vine Avrămuț… Că așa-l alintau moții – Avrămuț. Ca pe copilul lor. Era și foarte tînăr pe atunci, avea douăzeci și patru de ani. Tînăr, dar respectat. Pentru mai multe motive îl respectau, dar aveau și respectul pe care-l purta pe vremea aceea țăranul pentru oamenii cu carte. Iar Avrămuț învățase la școli
înalte, terminase Dreptul la Cluj. Acuma oamenii nu mai au așa respect pentru cei cu carte. Acuma, chipurile, învățămîntul s-a generalizat, toți au carte pînă la genunchiul broaștei, ca să-l citez pe același Humuleștean, au școli înalte, masterate, doctorate sau plagiate, cum le-o mai fi chemînd. Așa că este mult mai greu azi să respecți pe oamenii „cu carte”, cînd orice prostovan cu computer și tastatură, fiu sau nepot de bine îndoctrinat cu „rolul conducător al clasei muncitoare”, țac-țac! poate încropi pe dată o sumă de înjurături semnate anonim, cu nickname-uri de Gîgă, la adresa lui Pleșu sau Cărtărescu, de o pildă. Democrație, deh, corectitudine politică, cioclopedică, care vasăzică.
În fine! Vine Avrămuț, Crăișorul nost’ sau Crăișorul Munților, cum i-au mai zis moții, care-l simțeau ca pe inima lor, cînd bate de dragoste și suferință. Și care moți s-au zguduit de plîns cînd diamantul minții Iancului a plesnit sub apăsarea uriașă a neîmplinirii dreptății neamului. Și sufletul lui s-a scufundat în mîhnire și melancolie fără leac. Căci în Iancu era nădejdea! El era soarele!
Pe dealul Feleacului
Merg carăle Iancului
Nu merg cum merg carăle
Strălucesc ca soarele.
Carul merge’mpiedecat,
Iancu merge supărat.
Boii-s cu coarne de ceară,
Om ca Iancu nu-i în ţară;
Boii-s cu coarne de spume,
Om ca Iancu nu-i în lume
Boii-s cu coarnele verzi
Om ca Iancu nu mai vezi!
Și mintea lor nu putea pricepe mai apoi că Iancu a murit! Nu, nu, Iancu nu putea să moară, nu putea să-l lase Dumnezeu să nu mai fie pe pămînt; că Dumnezeu nu e ungur, cum le-a zis chiar Iancu. Crăișorul nost’ doar s-a retras undeva în munții lui dragi, la Vidra, la Poiana Vadului, la Zlatna sau undeva în Țara Zarandului. Se va întoarce el cîndva… e musai să se întoarcă. Unii îl auzeau ici și colo, cîntînd din fluier la asfințitul soarelui. Alții îi și zăreau cușma brumărie, aceea din tabloul binecunoscut al lui Barbu Iscovescu (poate că nu era brumărie, dar așa o văd eu – brumărie). Îi zăreau cușma, zic, ba pe-o zare, ba într-o pîclă pe-o stîncă, ba pe după o stînă; tot așa cum Vitoria Lipan întrezărea în lumina ochilor ei căprii căciula brumărie a lui Nichifor al ei: ba aici, ba dincolo, la Suha, la Sabasa, la Dorna, după cum îi arăta visul din ochii ei. Iar femeile din Apuseni, cu alte visuri în ochi, dar în fapt cu același vis al sacrificiului și al învierii, îi duceau Iancului de-ale gurii în munți. Asta la mulți ani după urcarea lui la Ceruri. Lăsau acolo, la umbra cetinii
vreunui brad chipeș, cu șuier adînc, demîncarea: niște pită, ceva groscior, o glajă cu răchie. Că mult suferă Crăișorul nost’. Pentru noi suferă!
Și pășește Iancu zdupeș înaintea oamenilor, urmat de căpitanii lui, toți tineri ca și el, copii și nepoți de-ai celor adunați acolo, în valea aceea dintre munți, unde va fi fost. Iar miile de mîini se strîng pe furci și pe topoare, pe flintele ruginite, care ce-a găsit. Iar mii și mii de ochi strălucesc, cum lucesc pîlpîitor de Paști miile de luminițe în întuneric, înainte de a bate clopotul cel mare în pieptul bisericii și de a anunța popa: „Veniți de luați lumină!” Așa așteptau ei: Să ia lumină de la Iancu, de la Avrămuț al nost’. Se lăsase o tăcere mare, cum spun cei care le-au trăit că se lasă înaintea marilor hotărîri și a marilor bătălii. Toți așteptau cu sufletul la gură să răsară vorbele de pe buzele Iancului. Orice moș surd toacă adăsta cu mîna pe barda-halebarda lui și cu inima urcată în gît să soarbă cuvintele luminătoare.
Nu-i vorbă, știau ei prea bine pentru ce s-au adunat acolo în valea aceea dintre munții sîlhui sau în poiana aceea dintre codri merei. Mințile lor nu erau procesate în abatoarele-televizoare, ca să amestece ca într-o papară binele și răul la un loc. Îi adunase chinul și amarul, sărăcia și asuprirea grofilor. Tare ar fi voit acuma să-și frăgezească opincile scorțoșate în ciubarele cu untură ale grofilor. Tare ar fi voit să audă o țîră cum zuruie a frică pintenii ungurești… Așa că știau, dar parcă ar fi vrut să asculte din gura Iancului un discurs politic, cum am zice noi astăzi.
Așadar, vine cuminte Iancu și așezat, cu tovarășii săi în același pas. Era mic de statură, dar parcă părea mai mare ca toți – se uitau moții în sus la el. Calcă apăsat pe mohorul răscolit de vînt și se pune în fața mulțimii, petrecîndu-și degetele în chimirul lat, pe care moții îl numesc șerpar. Va fi avînd cușma aceea brumărie sau ce culoare va fi fiind ea, din portretul pe care-l știm, nu va fi avînd?! Nu știm. Va fi avînd sumanul, adică țundra aceea impresionantă din tablou? Iarăși nu știm, Și zice Iancu tare, pipăind pistolul cu degete nervoase:
– Adunatu-v-ați?
Iară oamenii răspund:
– No, că…
– Păi…
– Apăi…
– On’ptic.
– Dară că!
– Așe, no!
– Că așe!
Și tot mormăie moții cu vorbele acestea ale ambiguității, de care e plină limba noastră. Calcă pe loc încurcați, își dau cușmele pe ceafă, se scarpină în cap, uitîndu-se în toate părțile. Ar fi stupit de stînjeneală, dar nu era loc, că nu aveai unde să arunci un ac de atîta omenet.
Atunci Iancu, Crăișorul nost’, a rostit cel mai scurt discurs politic pe care l-a cunoscut plaiul românesc:
– No, hai ș-om mere!

*
Asta-i povestea, nepoate. Somn ușor și vise legănate, ușurel purtate, în carăle Iancului, pe dealul Feleacului.

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg