La o primă lectură, povestea lui H. Ch. Andersen, Fetița cu chibrituri, poate lăsa impresia unei narațiuni „realiste”, cu un subiect cât se poate de simplu. În noaptea dintre ani, pe ninsoare și pe un ger puternic, o fetiță desculță încearcă fără succes să vândă chibrituri puținilor trecători. Știind că nu se poate întoarce acasă fără să fi vândut cutiile cu chibrituri, fetița se adăpostește în colțul dintre două case. Pentru a se încălzi, începe să aprindă câte un chibrit, pe urmă pe toate și la flăcările lor vede o cameră bine încălzită, apoi o masă încărcată cu bunătăți și, în final, o vede pe bunica ei moartă, care a iubit-o foarte mult și care o va lua la ea.
Nu trebuie scăpat din vedere timpul aparte al narațiunii, un timp de trecere dintre ani, dinspre o realitate consumată, epuizată, spre promisiunea alteia. Noaptea este prezentă aici (și) pentru a estompa contururile realității concrete, citadine, insensibilă și agresivă, lăsând loc unei alte realități, generată și întreținută de flacăra unui chibrit. În același timp, nu trebuie neglijat faptul că fără încălțăminte și necorespunzător îmbrăcată, fetița este de-a dreptul devorată de această realitate: „Era un ger grozav; ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiță cu capul gol, şi cu picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, când o avea şi el unul”. Mai mult, nici casa nu-i poate asigura protecția dorită: „Tatăl său are s-o bată; şi afară de asta, şi acasă nu era tot aşa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperiş şi vântul sufla in voie, cu toate ca fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu trențe vechi”.
Intenția fetiței este, fără îndoială, aceea de a se încălzi:„Mânuțele ei erau aproape înghețate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar îndrăzni să scoată unul, numai unul din cutie, sa-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degetele! Scoase unul: hârşti!”. Este de reținut felul în care se aprinde chibritul, care o uimește pe fetiță: „Cum mai trosni, și cum se aprinse!”. In egală măsură atrage atenția flacăra chibritului, prin lumina ciudată pe care aceasta o răspândește, dar și prin comparația cu lumânarea: „Chibritul ardea ca o lumânărică, ținu mânuța deasupra flăcării. Ce lumină ciudată”. Lumânarea este socotită „simbol al luminii, al sintezei materiei și spiritului: ceara și fitilul reprezintă materia din care se naște flacăra” ( Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Editura Vox, 2007, p. 233). Flacăra lumânării trimite spre ideea de verticalitate și spre înalt.
In eseul său Flacăra unei lumânări, Gaston Bachelard scria că flacăra „este o verticalitate locuită”, o „verticală vitează și fragilă”. Este adevărat, menționa filosoful francez, că o adiere „tulbură flacăra, dar ea renaște, căci forța ascensională îi restabilește prestigiul”( Gaston Bachelard, Flacăra unei lumânări., Traducere Marina Baconsky, București, Anstasia, 1994, p.71).
In Fetița cu chibrituri nu este vorba însă de flacăra unei lumânări, ci de flacăra unui chibrit. De obicei, în lumea basmelor se întâlnesc, asociate focului, amnarul, cremenea și iasca. În povestea lui H. Ch. Andersen chibritul aparține unui timp relativ modern, cu mediul său citadin. Modesta flacără a chibritului nu stimulează reveria,cum scria Bachelard referindu-se la flacăra unei lumânări, ci creează universuri compensatoare. În întunericul, prielnic creației, biruit temporar de lumină, flacăra chibritului generează imagini care corespund dorințelor copilului. La început i se oferă iluzia („i se păru”) unei camere încălzite, de care trupul său este dornic: „I se păru fetiței că sta lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntru ardea focul şi era aşa de cald; dar ce-i oare asta? Fetița îşi întindea acum picioruşele ca să şi le încălzească şi pe ele; flacăra se stinse şi soba pieri; fetița rămase stând cu rămăşița de chibrit în mână”. Cu flacăra celui de-al doilea chibrit, deși este prezentă dorita hrană, se reține puterea flăcării de a inlocui realitatea agresivă și brutală, concretizată prin prezența zidului, cu aceeași proiecție a dorinței: „Hârşâi un altul, care se aprinse, străluci, şi zidul în care bătea lumina se făcu străveziu ca o pânză subțire. Fetița putu vedea până-ntr-o odaie unde era o masă acoperită c-o față albă, pe care sclipeau porțelanuri subțiri; în mijloc era o gâscă friptă umplută cu prune şi cu mere ce răspândeau un miros plăcut; şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masa, şi veni cu furculița şi cuțitul în spinare până la biata fetiță. Chibritul se stinse, şi nu mai avu în fața ei decât zidul rece şi gros”. În sfârșit, cu celelalte chibrite, elementele din realitatea cotidiană încep să conteze doar ca prezențe discrete. Imaginea bradul de Crăciun persistă, de reținut, și după ce se stinge flacăra chibritului, iar concretele sale lumânări se metamorfozează, contând în alt plan: „Deodată se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun; e mai mare şi mai împodobit decât a văzut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile verzi, şi poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc. Fetița ridică amândouă mâinile; chibritul se stinse: toate lumânărelele din pom se înălțau tot mai sus, tot mai sus, şi ea văzu deodată că luminițele acelea erau stele. Una din ele căzu şi trase o dunga mare de foc pe cer.
„A murit cineva”, îşi zise micuța; căci bunica ei, care fusese foarte bună pentru dânsa şi care acum nu mai trăia, îi spusese adesea: „Când cade o stea, un suflet se înalță la Dumnezeu”.
Pomul acesta de Crăciun se conturează în mod deosebit ca o „coloană a cerului”, ca sugestie a ascensiunii sufletului prin moarte. Poate că nu este deloc întâmplător că la vederea pomului fetița „ridică amândouă mîinile”, iar lumânările, la rândul lor „se înălțau tot mai sus, tot mai sus”. Pomul de Crăciun devine imaginea concretă și promisiunea celuilalt pom, edenic, dar și calea de acces la acesta. Într-un admirabil volum de eseuri, Ion Mureșan, scrie despre invierea cu ajutorul unei crenguțe de măr. Iată cum este interpretată prezența mărului în procedura de înviere: „mărul este arborele primordial al conștiinței binelui și răului, arborele mândriei și al rușinii. Sufletul recunoaște de departe mirosul mărului. După același miros s-a mai ghidat o dată, demult, când a străbătut drumul de la paradis la pământ”.
Deosebit de semnificativă este ultima prezență a flăcării. De data aceasta fetița nu se mai vede pe sine în spațiul concret, ci trece efectiv intr-un univers prin excelența al luminii și al strălucirii ce învinge noaptea citadină. Prin moartea intr-o lume a frigului și a întunericului, fetița redobândește iubirea pierdută (a bunicii) ajungând la Dumnezeu, acolo unde nu este nici frig, nici foame, ci doar lumină pură: „Mai trase încă un chibrit pe zid: şi se făcu o lumină mare, în mijlocul căreia era bunica ei in picioare, şi era aşa de strălucitoare, o privea blând şi duios!
― Bunică, strigă fetița, ia-mă cu tine. Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din fața ochilor mei, ca şi soba de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun. Şi aprinse repede toate chibriturile ce-i mai rămăseseră în cutie, căci voia să vadă mereu pe bunicuța ei. Se făcu o lumină ca ziua. Niciodată bunica nu fusese aşa de frumoasă, aşa de mare. Ea luă pe fetiță în brațele ei, şi amândouă zburară vesele în strălucirea aceea, aşa sus, aşa sus, şi nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu”.
În finalul narațiunii, cititorul este readus in realitatea concretă, în care moartea fetiței nu-și poate dezvălui adevăratele semnificații: „Dar în colțul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetița, cu obrajii roşii, cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului. Ziua Anului nou o găsi acolo zgribulită cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă.
«A vrut să se încălzească»! zise cineva. Nimeni nu ştiu ce frumuseți văzuse fața, şi-n ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului nou”.
Spuneam că flacăra unui chibrit nu este, totuși, flacăra unei lumânări, cu toate că ele au în comun verticalitatea și ideea de ascensiune. Cum prozaicul și utilul chibrit este produsul unei perioade moderne, prin propria sa ardere el pare să lase impresia că pune în paranteză această perioadă cu agresivitatea ei, deschizându-i copilului calea spre o altă lume.