Consiliul
Județean Cluj
Fluide îngândurări melancolizate
În 1978, Aurel Şorobetea scria reportajul eseu Privire de pe Cetățuie, evocând întâmplări din viața Clujului copilăriei şi adolescenței sale. În 2020, privind de pe Cetățuie, Romulus Moldovan scrie un volum de versuri simțind cum Poezia (metamorfozată în fragil „zbor de fluturi”) îl înalță „deasupra lucrurilor mărunte”. Volumul intitulat Pod de cuvinte (apărut la editura Ecou Transilvan) înscrie, într-adevăr, „un pod de cuvinte” sau un cod de cuvinte poetice peste apele translucide ale prezentului cotidian, ale Someşului şerpuitor, ale trecerii noastre prin lume. Poetul urmează „taina zborului” în lirice extrapolări, retrăind senzații din vremea inocenței când prindea „fluturi pentru insectar” (Zbor de fluturi). Mirajul copilăriei tranzitează întâmplător meditația ancorată în prezentul vorbirii. Edificii napociste, repere urbane, delicat scrijelite, transpar plastic în poezia sa colorând peisagistica versurilor din primul ciclu De pe Cetățuie: „Podul Garibaldi, noaptea”, „Pe strada Clinicilor din Cluj-Napoca/ grupuri tumultuoase de studenți”, „rățuştele sălbatice/ care înoată pe Someş/ sau pe Canalul Morii”. Se creează astfel un cadru ambiental mirobolant pentru explicitarea reveriilor şi a zborului imaginativ contras în nesecată speranță de iluminare prin cuvânt.
Celelalte secțiuni ale volumului se deschid spre un discurs cristalizat genuin, axat preponderent pe sinceritatea mărturisirii de sine, operând cu un limbaj comprehensibil în ademenirea tropilor activați de fluxul inspirației. Da, este adevărat, Romulus Moldovan scrie inspirat şi firesc, spontan şi inventiv, grăbit să surprindă fascinația clipei în sintagme de o caldă expresivitate imagistică. Ritmul versurilor sale este înregistrat de „metronomul lăuntric” nativ, subiectiv şi sentimental, care însoțeşte suita reflexivităților pe drumul desemnat drept loc referențial al poetizării: „cuvintele nerostite/ îmi sapă în suflet/ galerii ramificate/ spre miezul melancoliei” (Miezul melancoliei). Se configurează din mers, în cadrul unor îngândurări melancolizate deliberat, „ființa volatilă” a poetului arhetipal, rătăcit azi ca şi altădată, prin „întunericul plin de lumină” al existenței sale abstrase licărului mundan. De remarcat puterea oximoronului de a străpunge stânca efemerelor alcătuiri ale realului conjunctural. Sub taina cuvintelor, poetul dovedeşte că ştie ascunde realitatea infamă, protejându-şi trăirile. Jocul imagistic e adesea derutant, indicând şovăiri în structurarea ideii, lăsând loc deschis formulărilor enigmatice, insinuant echivoce: „Eu sunt întrebarea/ cu un răspuns neconvingător” (Răspunsuri). Avem un eu poetic excesiv reflexiv. „Noi/ am descoperit cuvintele/ care croiesc tunele prin realitate” spune poetul într-un poem-viziune din ultimul ciclu Ochii minții. Fără a ajunge la conceptualizarea cuprinzătoare a ideii, nici nu e de aşteptat aşa ceva pentru un temperament poetic impetuos, aproape năvalnic, demersul poetic al lui Romulus Moldovan din acest al doilea volum al său pare a fi rezultatul unor notații fugare, pline de prospețime şi sclipiri ingenios împletite în corporalitatea extrem de aerisită a poemului. Ceea ce, să recunoaştem, facilitează accesibilitatea şi dinamizează fluxul comunicării directe.
Din punct de vedere tematic, poeziile lui Romulus Moldovan cuprind motive specifice lirismului dintotdeauna, precum iubirea, meditația, jocul spiritual, melancolizarea trăirilor, evlavia şi uimirea în fața miraculosului existențial. Pentru poet, frumusețea iubitei e schițată eliptic ca un sumul de adorații infinite: „O, Doamne,/ cât de frumoasă poți fi!// Răsfăț al celor şase simțuri./ Curgerea apei./ Licărire./ Un pod./ O lacrimă./ Totul./ Aproape nimic.” (Frumusețe). Într-un elan de lirism casnic oblăduitor apar umbrele părinților, lumina fetiței Sahar, „cel mai prețios dar”, virtual „lanț al miracolelor” complinite afectiv în simbolul generic al unui Grifon domestic: „Adevărul ne va veghea/ ca un grifon domestic/ pe care îl desluşim deodată/ plutind, iluminat,/ în sinea noastră ca în depărtare.” Cu ecouri stănesciene e resuscitat motivul oaselor în versuri de o evidentă adâncime a cugetărilor despre moarte, prag al trecerii spre neființă: „Se deschide mereu/ câte o fereastră către cer/ când rând pe rând/ toate se întorc/ printre pădurile de oase” (Prin sita gândurilor).
Tonică în substanță şi ingenioasă în fibra scriiturii, poezia lui Romulus Moldovan cucereşte prin sinceritatea şi căldura mesajului ei.