Nu foarte multe concursuri de dramaturgie din România au drept „consecință” montarea ca spectacol a textului câștigător. De obicei un spectacol-lectură e apogeul valorificării scenice a scrierii cu pricina. Lucrurile se mai schimbă, totuși, (și) pe fundalul din ce în ce mai dinamic al dramaturgiei autohtone din ultimii ani.
Concursul Focus Drama, organizat de Asociația omonimă și Trupa „Mihai Raicu” de la Teatrul de Nord și cofinanțat de Consiliul Județean Satu Mare, a fost excepția fericită: piesa câștigătoare a devenit spectacol, iar celelalte două premiate au fost prezentate ca spectacole-lectură, într-un minifestival derulat la începutul lui decembrie.
Tema concursului a fost „Insula”, cu trimitere directă la perioada extrem-contemporană și condiționările sale sociale. Am fost uimit și încântat, trebuie să spun, ca membru al juriului (alături de regizorul Tudor Dreve și Mona Caița, secretar literar al Teatrului de Nord) de calitatea celor 44 de texte primite, cu autori deja consacrați în teatrul românesc și cu destui alții necunoscuți, dar foarte promițători. E un semn că scrisul pentru teatru a depășit acea epocă de tânguieli (uneori ipocrite) despre lipsa ofertei și că s-a ajuns la un punct de inflexiune benefic nu doar pentru dramaturgi, ci și pentru artiști. La Focus Drama câștigătoare au fost texte de Stela Giurgeanu (Anatomia unul val perfect), Crista Bilciu (Pandemic blues) și Luminița Dumitrescu (Adevărul despre sfârșit).
După o obișnuință mai veche și savuroasă a sătmărenilor, lecturile (ambele regizate de Andrei Raicu) au fost adevărate spectacole, cu joc de scenă adevărat, la un pas doar de a putea fi reprezentate ca atare.
În Pandemic blues, Crista Bilciu face o radiografie parodică și vag cinică, dar și foarte acută și cu subtext emoționant, a relațiilor sincopate de familie în perioada pandemică, care a forțat limitele conviețuirii până la brutale fracturi psihologice ori chiar drame familiale. Autoarea construiește personaje veridice, atmosfera realistă este bine controlată, dar ceva din narațiune glisează mereu spre neașteptat, spre neverosimil, spre toată gama aia de reacții cvasi-nevrotice, excesive, care ne-a bulversat pe toți în primele luni de izolare. Actorii au punctat cu poftă niște partituri ofertante, de la bunica deprimată de boală și casa „străină” (Anca Similar) la părinții care încearcă să conserve ticăit rutina vieții mic-burgheze (Alina Negrău și Sorin Oros), la cele două surori, una introvertită și reflexivă, alta invazivă și hiper-maternal-posesivă (Raluca Mara și Anca Dogaru) cu soțul lipsit de personalitate aferent (Andrei Stan) și un copil imprevizibil (Tibor Székely), ori la cei doi vecini din microcosmul domestic (Romul Moruțan și Sergiu Tăbăcaru). O dramă de familie diaboludică, la care se râde copios dar se și frisonează.
Compusă ca o comedie ingenios-intelectuală, dozată cu suspans și cu un final deconcertant, Adevărul despre sfârșit este o poveste de cuplu, în care Ea (Anca Dogaru) profită de angoasele pandemiei pentru o inedită psiho-terapie a ipohondrului soț (Tibor Székely), convins că va fi răpus de noul virus. O sondare plină de umor a limitelor pe care ni le trasăm adesea singuri și peste care ne este aproape imposibil să trecem. Cei doi protagoniști au accentuat inteligenta intrigă dramaturgică, adăugându-i un bine condimentat umor al jocului scenic. Totuși, piesa Luminiței Dumitrescu este și o fină poveste de dragoste necondiționată, dincolo de haloul său comic.
Anatomia unui val perfect s-a jucat în prezența Stelei Giurgeanu, și am fost surprins de interpretarea regizorală a lui Tudor Dreve, care a dus intriga într-o zonă simbolică și metafizică (absolut veridică, trebuie spus) la care nu mă gândisem la prima lectură a piesei. Opțiune hermeneutică foarte bine articulată scenic și în interacțiunile actoricești, care a adâncit profunzimea textului, punând cele două registre narative într-un raport și mai frust disjunct.
Piesa este o distopie poetică – iar acest orizont a fost foarte bine punctat de Dreve, într-o pledoarie care a accentuat inflexiunile militante ale dramei (ecologie, printre altele) –, dar care are și doza sa de dezvrăjire pentru generații mai mature și mai sceptice (ca a mea). Cei patru oameni refugiați pe o insulă edenică, dar săracă în resurse, duc o viață „naturală” dar neîndestulată, rutinată de aceleași ceremoniale cotidiene. Până când sunt vizitați de o sirenă dintr-un spațiu perfect, astringent, neutralizat de orice contaminare, lipsit de orice entropie, un spațiu „de plastic”. Or de aici începe de fapt autochestionarea a ceea ce înseamnă umanitate…
Foarte bine și-au calibrat actorii personajele, cu mici accente care să le sublinieze personalitatea, de la obsesia rutinei a Crinei Andriucă la optimismul ostentativ al lui Carmen Frățilă sau de la ritualul abstras al lui Bianco Erdei la nevoia de altceva a lui Andrei Gîjulete. Bun contrapunct a dat Roxana Fânață în rolul Sirenei. De remarcat scenografia lui Mihai Șarpe, simplă, utilitară și sugestivă pentru conturarea universului piesei, cu elemente de decor minimaliste și plastice. Un spectacol cu umor și poezie, care poate fi prizat în feluri foarte diferite, după vârsta privitorului…
Focus Drama a inclus și două spectacole invitate: Ale mele de Mădălina Stoica, r. Raul Coldea (Reactor, Cluj-Napoca) – o montare frisonantă, tulburătoare, despre relația de dragoste cvasi-maladivă dintre doi frați orfani de mamă (formidabili Raluca Mara și Doru Taloș) – și Limite de Mihaela Michailov, r. Radu Apostol (Centrul Replika, București), un one-woman show amuzant și acut despre metehnele școlii românești, cu Mihaela Rădescu.