Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Formele noetice ale speculațiunii

Formele noetice  ale speculațiunii

Pare curios, la prima vedere, că tocmai Speculațiunea, ca facultate (dynamis) a gândirii, despre care spunea Aristotel că ar putea fi separată ca eternul de coruptibil (khataper to aidion tou phthartou), respectiv, ca Divinul sau Sacrul de profan, n-a fost tratată ca atare, și nu i-au fost enumerate formele de bază. Dar nu pe Aristotel îl certăm, căci acesta a făcut, Slavă Domnului, destul pentru logică. Și nici pe cei care au practicat meditația și pe care, cum este și firesc, nu i-a interesat „expunerea” Revelațiilor, ci trăirea lor efectivă, ci trebuie să le aducem reproșuri celor care au făcut sisteme întregi de filosofie dialectico-speculativă, fără să ne spună cum au procedat și lăsându-ne să credem că, de fapt, lucrurile s-au petrecut așa de la sine, ei nefiind decât un fel de „povestitori”. Dar, chiar dacă lucrurile s-ar fi petrecut așa, și n-ar fi existat decât un singur sistem dialectico-speculativ, și tot ar fi trebuit să se facă ceva mai mult decât o tablă de materii suspect de triadică.
Cauza acestei situații o constituie însă maniera în care au fost concepute sistemele dialectico-speculative, și anume aceea de „personificare” a categoriilor filosofice. Originea acestei maniere poate fi găsită la Kant, dar ea este mult mai veche și apare în mod evident la Plotin care a fost amintit deja. Și trebuie spus că tocmai mecanismul speculativ, de oglindire, i-a prilejuit și justificat maniera personificării, înainte de toate a Unului, care se reproduce catoptronic pe Sine. Aristotel n-ar fi acceptat așa ceva, chiar dacă și el identifica Unul cu Ființa și vorbea despre o gândire (cea speculativă) care se gândește pe sine. Dar nici Unul și nici Ființa chiar dacă ar fi putut să se „oglindească”, nu s-ar fi apucat să „facă” Lumea, căci Aceasta, aristotelic vorbind, este eternă, deci era deja „făcută”.
La Plotin, Unul „face” Gândirea și aceasta Sufletul, ultimele două nemai fiind ale vreunui individ, dar cuprinzându-l și pe acesta. La fel se întâmplă și cu Binele, al cărui „statut” independent este garantat de conceperea lui, în spirit platonic, ca fiind în sine și pentru Sine (auto kathʼhauton), ceea ce, aristotelic vorbind, este greu de acceptat, dar și mai greu se poate admite că astfel de entități ar putea să devină „lucrative”.
Creatorii de sisteme dialectico-speculative au pornit însă de la Kant, de la Critica rațiunii pure. Titlul acesta ar fi trebuit să fie șocant, căci Rațiunea este o facultate a gândirii (a omului). Cum poate să fie criticată o facultate sau o capacitate a omului? Cum ar putea fi criticată, de exemplu, vederea, auzul sau pipăitul? Dar Kant aduce precizări că nu face o critică a cărților (nicht eine Kritik der Bücher) despre Rațiune, respectiv a opiniilor sau a concepțiilor despre Rațiune, ci chiar a facultății Rațiunii în genere (des Vernunftvermögens überhaupt), pe care înseamnă că o considera, platonic vorbind, în sine și pentru sine. Și chiar zice că Rațiunea ar avea o soartă specială (das besonderes Sichieksal) de a fi copleșită de întrebări pe care nu le poate evita și care sunt impuse de Natura însăși a Rațiunii (Natur der Vernunft) ș.a.m.d.
Aceasta înseamnă că Rațiunea este „personalizată”, adică are propria ei soartă, face și drege, produce idei, de exemplu, ca și Intelectul care produce concepte. Nu trebuie uitat că Immanuel Kant îi zice „Rațiunea pură” și „Intelect pur”, iar conceptele și ideile erau a priori, ca și formele sensibilității etc.
În cadrul sistemelor dialectico-speculative toate categoriile filosofice sunt personalizate. Adică, în loc de „oasele moarte”, cum le zice Hegel conceptelor și categoriilor din logica Rațiunii și a Intelectului, „aruncate la întâmplare unele peste altele”, cele dialectico-speculative, care sunt de fapt aceleași, sunt „trezite la viață” și, ca în filmele cu desene animate, imaginile (eikona) acestora puse, ce-i drept, într-o anumită ordine și tot repetate cu mici diferențe unele față de celelalte, lasă impresia că „se mișcă” și chiar că „se transformă” unele în altele, iar „mișcarea” aceasta n-ar fi altceva decât „Mersul Lumii”.
Pornind de la textul lui Aristotel din Metafizica despre Gândirea care se gândește pe Sine, pe care îl reproduce în limba greacă la sfârșitul Enciclopediei sale filosofice, Hegel consideră că Dumnezeu, care este Gândire (la Aristotel theoria = Gândire Speculativă), gândindu-se pe Sine, devine Natură, iar Natura devine Spirit (Das Logische wird zur Natur, und die Natur zum Geiste). Aceasta înseamnă că fiecare categorie filosofică a Logicului, a Naturii și a Spiritului, în această succesiune prestabilită devine un fel de „organ” logic, natural sau spiritual, „oglindit” sau „văzut” în trei „oglinzi” diferite, el fiind însă unul și același dar mereu altul. Strădania lui Hegel și a înaintașilor săi a fost aceea de a face ca fiecare categorie, oriunde s-ar găsi, să fie mereu alta, să nu cumva să respecte vreo schemă, căci atunci s-ar repeta pe sine, ar fi același caput mortum plimbat de ici colo. Or, ceea ce se schimbă în permanență este tocmai forma, și aceasta nu ca simplă înfățișare sau aspect (gr. morphe), ci mai ales ca structură, ca alcătuire (germ. Gestalt), dar și ca formă noetică (gr. eidos) și ideală (gr. ideea). Aceasta ar fi explicația pentru care, principial, creatorii de sisteme dialectico-speculative n-au vorbit despre formele noetice ale Speculațiunii, fiindcă acestea ar trebui să fie infinite ca și procesele din care fac parte „organele” schimbătoare de forme. Oricum însă „organele” sau „organismele” acestea care străbat procesul de autoproducere de sine, care la Hegel, începe cu Ființa, sunt în mod evident categorii filosofice. Și chiar Hegel le menționează și pe cele „plasate” (la Fichte și la Schelling) în locul Ființei: Eul, Indiferența, Identitatea etc., dar și Adevărul, Absolutul și Dumnezeu. Să ne fie însă cu iertare, dar toate „acestea” sunt „aruncate la întâmplare unele peste altele”, ceea ce n-au făcut-o nici reprezentanții Intelectului și nici ai Rațiunii.
Justificarea acestei situații, hegelian vorbind, ar fi aceea că de oriunde s-ar porni se va ajunge la același rezultat, adică la constatarea că Gândirea se opune sieși ca Natură și se recunoaște ca Spirit, iar Gândul acesta, în măsura în care va deveni Conceptul ca atare, fiind și Liberul însuși, poate să aleagă orice direcție, toate drumurile ducând la Idee, la Adevăr, la Absolut, la Dumnezeu, căci, firește, așa stau lucrurile.
Dacă însă „gândul”, oricare ar fi el, nu este altceva decât un produs al gândirii noastre și nu are libertatea de a se face pe sine, atunci trebuie considerat, în funcție de specificul fiecărei facultăți a gândirii, ca fiind corespunzător unei anumite forme noetice intelective, raționale sau speculative. Fiind vorba aici, în sistemele filosofice dialectico-speculative, de gânduri referitoare, kantian vorbind, la Lume, la Suflet și la Dumnezeu, hegelian, la Gândire, la Natură și la Spirit, cu privire la totalități infinite, la procesualități eterne, la transcendențe și la transcendentalități, gândite și exprimate prin enunțuri contradictorii, este evident că ne găsim în domeniul gândirii speculative, al facultății (Dynamis) gândirii noastre de reproducere catoptronică a acestor totalități și procesualități, și anume cu propriile sale forme noetice pe care le găsim, ce-i drept, și în tabelele de materii ale sistemelor dialectico-speculative, dar nu ca simple genuri de categorii, ci ca personaje diferite sau ca întruchipări diferite ale aceluiași personaj care se face pe sine, se opune sieși și se reunește cu sine.
Făcând abstracție de modalitatea „derulării” categoriilor, mai ales la Hegel, constatăm, datorită metodei dialectico-speculative triadice, apariția triadelor de tip Gândire-Natură-Spirit în toate domeniile, adică și în Gândire, și în Natură, și în Spirit. Ceea ce va conduce la curiozitatea discutării în logică, la partea despre concept, de exemplu, și despre opusul acestuia obiectual, cu subdiviziuni referitoare la mecanism, chimism și teleologie, după care urmează Ideea, cu subdiviziunile: viața, cunoașterea, Ideea absolută. Ceea ce conduce la numeroase amestecuri, de planuri, logico-ontice și gnoseologice: esență, existență, realitate. Dar este ușor de observat că majoritatea categoriilor utilizate în sistemele dialectico-speculative sunt de fapt concepte obișnuite, specii, genuri și genuri de categorii (calitate, cantitate), pe care le găsim în logica Rațiunii, ca și formele noetice ale acesteia: noțiune (concept), judecată și silogism, care nu au nimic în comun cu gândirea speculativă. Ele sunt doar „tratate” dialectic, adică în maniera Rațiunii Speculative, de aplicare la orice domenii a metodei dialectico-speculative (triadice).

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg