Consiliul
Județean Cluj
Fragmente dintr-o țară visată
Fragmente dintr-o țară visată
mamei – la 93 de ani
Pământuri se revarsă din apele străvechi
ne priveghează stele din sufletele duse
Urcând Golgota crucii din urmă ne întrec
doar umbre fără trupuri spre Țara Ta Isuse
Învie din mormânturi Lumina mai întâie
‚n furia nopții grele, străfundurile astupă
învolburate stihii, durându-le-n vecie
lumi după lumi o-ncape nu-i chip s-o întrerupă
Aici pe când voi nu erați trăia un sat
împrejmuit de focuri de oale și ulcele
Pe drumuri neumblate soseau din Ararat
luminile împletite în garduri din nuiele
Prin geamul cât o palmă vedeam tot universul
împărăteasă casă aveam cu lut pe jos în tindă
când lacrimile mamei surpau tot înțelesul
văzut-am paradisul la lampa prinsă-n grindă
Pământuri se revarsă din apele străvechi
ne priveghează stele din sufletele duse
Urcând Golgota crucii din urmă ne întrec
doar sumbre fără trupuri spre Țara Ta Isuse
* * *
Din viață nu-i cu putință a ieși
deodată cu vârstele, de nerepetat,
cândva cucerite cu trudă. Iar ele
nu-ndură repaos
Piscuri alt’dată afunde
prind a sui-n adăposturi
temute-arătări
Pe când seminții demult ațipite
duhuri trezesc răscolind dimineți
ce le-ai știut veștejite
La focuri potrivnice firii
grai nou ființează strămoșii
și te iau în primire
nenumărații surpați la obârșii se-arată
* * *
Cu libertatea de a-mi fi părtași
la destin se-ntorc din străinătăți ai noștri copii
mult gânditori
Ne-am învoit s-aprindem lungul
drum petrecut cu urâțenia unei lumi
ce nu ne dă pace
Ei știu că în râpele valurilor
nu pot întineri
flori selenare
Iar din topitele stânci revărsate-n
lumina zăpezilor de mai an
izvorâ-va un crin
Așa cum din tulpina durerii,
din venele ei albăstrui,
în vârtejuri abrupte
Se-aburcă nisipul în ochii zilei de mâine;
ai zorilor Alcătuire de vânt
Și aproape
că sunt mințit: „e bine, tata, îi bine”
* * *
Vorbe de neluat în seamă
nici între două bețe sar puricește
(din țânțar armăsar) îngână
de-a surda
Se strunjesc în cuvinte le înțarcă înțelesurile
viul din limbă-l omoară
apoi la taclale se-îmbiu
cei de-o samă
Estimp
în preajmă se afurisesc neamuri
de la o veche gâlceavă ce nu se mai gată
La orizont sârma ghimpată e-un șarpe
Legiutorii bolesc la Casa Poporului
zgândăresc răsărituri Mobilizare
de gărzi patriotice Veteranii de pace
unul câte unul disciplinați pe tocilă
ascuțesc custuri de inox
La orizont de sârma ghimpată se spânzură
luna
* * *
Călăuză umbra mea ignifugă
mă trece în cârcă râul îndoliat
furtuna sporește până răsună tăcerea
în Ziua de Apoi
* * *
Plecăciune aduc cuneiformelor semne;
înlemnește și gândul uitându-se lung
la cățăratul stejar
pe zgârietura iscată
de fulger
alergat în prăpăstii albastre mai ieri
Priviri pârjolite
cu neputință de stins
amarnice vremuri vestesc
Trăi-le-veți oare și voi?
* * *
nepoatei mele Melodița
Dă fuga cărăruia pe-un prilaz
dincolo unda apa neagră zdiară
că malurile până-n zori
au strîns-o de grumaz aseară
Se cheamă cucul la fântână-n sat
(secat de dorul de-a mai veni la vară)
Din joacă a rămas oare a câta oară
omăt sub lună de sânge pistruiat
* * *
Înspre demulturi săgețile rândunelelor
spintecă norii. Norul cu pantaloni în zadar
mai întoarnă din drum mereu
înapoimergătoarele zile auguste
Prin Cimiturul săracilor
cucuveaua însoțește plutoane de umbre-n
vestoane kaki
iar rafale de mitraliere culcă de zor
loviții de soartă
Către mâine de-ai zice că n-ai încotro
câne cânește răzbați
Te știu păcurarii cu turmele lor
de hieroglife;
sâmbria de bine de rău
a pagubă fluieră
Le dai binețe inclusiv vrăjmașilor
Ei îți răspund cu încrucișate priviri
mirându-se tare
Ohîi Dumitru
De afli cumva de Eneșca omul de fier
de la atelierul chefere Timișoara
ori de Al. Deiac plecat într-o mină
din Baia Sprie neferoase să adauge
la patria trupului său; știu pe unul
Ion a Parascăi: întruna o notă de trecere
de la zamfirești și alți păgâni potlogari –
tot sub cinci; note abia la purtare aproape
de maxim. Încât mintenaș el a zis:
„Cu pușca lu´tata vă pun la pământ
mă zerule!” Și a´trei-patra zi
tătâne-su la temniță o fost îndrumat.
Ion a Parascăi „fugit de la ore” la gârla-însorită
în curu´ gol înota cu sarsame la care doamne
ilustre învățătoare de la țară or urbe chiar jupânese
adâncite priviri țiuiau înspre sarsame. Ion a Parascăi
m-a dus pe imaș să mă-nvețe galopul pe-ai
CAP-ului cai din satul-oraș. La șezătoare
între țâțe la muieri îndrăcite zderam. Iar tata
pe grăunțe de mălai m-a înturnat. În gerunți.
Peste o droaie de ani Ionuc întrebatu-m-a:
„Hai, Găvri, am cai buni și-s neveste
pruncele-acelea de-atunci! Așadar de oricumva
afli de misterul Nădab, șantierul Jebel, de
maistrul mecanic cel fioros; „ți s-a dus pe p.
Eminescu”, o știre-mi trimete.Am o carte
nescrisă la toți să le-o dau. Anii-mi
rămași stau la pândă. De-ai să-auzi
cumva, despre mine ceva, o veste îmi dă!