Cine a fost Frida Kahlo? Este imposibil să găsim un răspuns exact. Personalitatea acestei femei a fost atât de contradictorie și de multiplă încât se poate spune că au existat mai multe Frida. Și poate că nici una dintre ele nu a fost cea care ea ar fi dorit să fie. (Alejandro Gómez Arias)

Din iulie în noiembrie 2018, publicul maghiar a avut ocazia să vizioneze capodoperele artistei mexicane Frida Kahlo aduse de la Muzeul Dolores Olmedo din Mexico City. Cunoscută la nivel mondial și datorită peliculei americane Frida (2002, cu Salma Hayek și Alfred Molina), artista mexicană se impune în arta plastică printr-o sensibilitate aparte născută dintr-o profundă suferință. Pictura sa denotă autenticitate, iar artista se definește ca un personaj feminin iconic al artei plastice din sec. al XX-lea.
Expoziția care a avut loc la Muzeul de Arte Frumoase – Galeria Națională Maghiară din Budapesta, a reunit o selecție de treizeci de lucrări ale artistei care invită vizitatorul să arunce o privire în universul ei interior, o realitate mitică ivită dintr-un psihic chinuit: de la prima pictură din 1927, la autoportrete distincte și evocatoare și lucrări care relatează evenimente din viața sa.
Frida Kahlo (1907-1954) a moștenit entuziasmul și dragostea pentru artă și literatură de la tatăl său, Guillermo Kahlo, care s-a stabilit în Mexic la 19 ani și a lucrat ca fotograf, fiind printre primii care au documentat monumentele din Mexic, la începutul sec. al XX-lea. Extrem de interesată de originea familiei sale, către sfârșitul vieții Frida a insistat asupra ideii că bunicii săi provin din Arad: Bunicii mei paterni, care erau maghiari, s-au născut în Arad, Ungaria, și s-au mutat în Germania după căsătorie. La Baden-Baden s-au născut tatăl meu și ceilalți copii ai familiei. Deși Frida a „săpat” intens pentru a obține această informație pe care a făcut-o publică în anii ’50, biografii ei, Gaby Franger și Rainer Huhle, susțin că familia Fridei era atestată în provinciile germane încă de la jumătatea sec. al XVIII-lea.
Inițial, Frida a dorit să devină medic, probabil datorită poliomielitei de care a suferit la 6 ani și care i-a cauzat o malformație la piciorul drept. Adolescentă fiind, Frida a fost implicată într-un teribil accident de autobuz: coloana vertebrală i s-a frânt, un umăr i s-a dislocat, piciorul drept i-a fost rupt în bucăți, iar laba piciorului i-a fost zdrobită. Cu siguranță că, la vremea aceea, „reconstrucția” Fridei a însemnat o „revoluție” pentru medicină, iar supraviețuirea ei s-a datorat unei imense voințe de a trăi. Multiplele fracturi de pelvis și de coloană au facut-o să stea la pat mai multe luni, provocându-i dureri greu de suportat. Doar în pictură a găsit calea de a scăpa de suferință, iar izvorul artei sale l-a găsit interiorul ei: Nu sunt bolnavă. Sunt ruptă. Dar sunt fericită că trăiesc atâta timp cât pot să pictez, obișnuia să spună Frida. Acest lucru se poate vedea în autoportretele sale rigide și hieratice, în care artista se reprezintă din față sau din semi-profil, ca în lucrarea Coloana frântă din 1944.
Durerea și suferința sunt subiecte constante în lucrările Fridei, exprimându-le într-un mod simplu și, adesea, terifiant: în lucrarea Coloana frântă, corpul ei este secționat ca pământul după un cutremur, de la coapse spre bărbie șira spinării a fost înlocuită cu o coloană frântă, gata să se prăbușească, iar corpul îi este susținut doar de un corset și piroane îi sfâșie carnea sugerând durerea cumplită suferită de ea. Dacă în primele autoportrete se reprezenta goală, în lucrările din perioada de maturitate artistică își acoperă corpul cu un cearșaf, adesea pătat de sânge. Cu toate acestea, în locul imaginii unui om distrus, avem în fața ochilor o femeie frumoasă, puternică, și energică afișând o atitudine trufașă și demnă, gata să se confrunte cu lumea. Cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, cu privirea îndreptată fix spre privitor, îl provoacă pe acesta să fie părtaș la condiția ei. Întreaga lucrare denotă o simplitate și o sinceritate unice.
Pasiunea pentru pictură o aduce în calea lui Diego Rivera (1886-1957), pictor mexican de renume cu care se căsătorește la 22 de ani, în ciuda diferenței de 20 de ani care era între ei. Relația Fridei cu Diego a fost tumultuoasă, cu urcușuri și coborâșuri, ca într-un carusel. Firi vulcanice, cei doi nu se stăpâneau de la „mici” infidelități: Diego avea episoade de revenire la fostele soții sau amante, având o relație și cu sora mai mică a Fridei, Cristina, în timp ce Frida experimenta relații cu femei (Josephine Baker) sau cu alți bărbați (sculptorul Isamu Noguchi, comunistul Leon Trotsky sau fotograful de origine maghiară Nickolas Muray). Astfel, Frida și Diego divorțează în 1939 și se recăsătoresc în 1940, rămânând împreună până la moartea Fridei. Referitor la relația ei cu Diego, Frida declara: În viața mea au avut loc două accidente teribile… Diego a fost de departe cel mai rău! În acelați timp, Diego o vedea acidă și tandră, tare ca oțelul și delicată ca aripa unui fluture, drăgăstoasă ca un zâmbet frumos și la fel de profundă și crudă ca amărăciunea vieții.
În plastica ei, Frida Kahlo este fidelă stilului clasic (cu elemente preluate din arta lui Boticelli, Bronzino, Leonardo da Vinci, Lucas Cranach și Pieter Bruegel cel Bătrân), hrănit din belșug cu elemente preluate din cultura populară mexicană, mai ales cu simboluri etnografice ale Mexicului de dinainte de cucerirea spaniolă. De aceea, organizatorii au presărat parcursul expozițional cu obiecte istorice, arheologice și etnografice mexicane, provenite din colecția Muzeului Dolores Olmedo. Acest muzeu înființat de femeia de afaceri și filantropista Dolores Olmedo în Mexico City deține un patrimoniu impresionant de artă mexicană din perioada pre-hispanică, colonială, modernă și contemporană (donate de colecționară), precum și cea mai mare colecție de lucrări realizate de Frida Kahlo (25 picturi), Diego Rivera (145 picturi) și Angelina Beloff (1879-1969).
Lucrările expuse la Muzeul de Arte Frumoase – Galeria Națională Maghiară din Budapesta reliefează uniunea intrinsecă și organică dintre viața și arta Fridei Kahlo. O operă și un destin zbuciumate trăite la intensitate maximă. Sper ca plecarea mea din această lume să se facă cu bucurie – și sper să nu mă mai întorc niciodată, declara Frida către sfârșitul vieții.