Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Frizer, frizer, da’ băiet galant !”

„Frizer, frizer, da’ băiet galant !”

Nu despre „alegaţiile” deloc elegante ale capuchehaiei Americii la Chişinău avem a zice. Omul spune ce ştie, şi adevărul este că în fosta RSS Moldovinească românaşi se declară vreo pa’su’ di mii, restul de câteva patru milionuri sunt moldovani, başca ruşi, ucrainieni, găgăuzi. Ştiu încă de la bietul Vieru. Să nu le mai plângem de mila deportării, că ştim cum s-au comportat la 1940, când cu evacuarea administraţiei româneşti. Care şi aia, „aministraţia cu fonciirea” ce bravuri a mai făcut, nu mai spunem, dar mai cu seamă după ’41. Şi-acum, au luatără cetăţenia datorită idiotului de Băsău şi pleacă odată cu ea „la Italia sau la Spania”. Mai trimit şi cozi de topor pe aici, precum Jupuian Chiflu, Neghinea, Tumac Amăruiu, Infelix Târtaru ca să ne învrăjbească din nou cu alde Ivan. Am propus şi propun mereu – în zadar, fireşte – retragerea cetăţeniei române unor astfel de păduchi exantematici!
Sigur că dacă eşti funcţionărete americanoid în Moldova este un fel de muncă de jos, de exil. Imperiul te ia, dar te trimite conform pregătirii, gata ştampilat „bun pentru colonii”, cum au făcut şi cu enşpe inşi de-ai noştri trimişi la Pişinău de la radiourile alea finanţate de CIA. De-un paregzamplu cum a fost aruncat şi Jegu Djuvete, în Niger, aproape un sfert de veac, să scoaţă petrol, să facă şi el ceva serios pentru metropolă. Asta este crunta şi cruda Realitate! La margine de imperii, mereu am fost aşa. Imperii care nici nu s-au sinchisit de noi. Napoleon, ăla Primul şi Marele, nici nu a vrut să ne-asculte, turcul ne-a mai dat la schimb, că doar nu dădea de la el, austriacul la fel, măcar ăsta ne-a mai făcut hărţi şi drumeagul de la Călimăneşti la Cozia, frumos şerpuit şi pe mal de Olt. Imperii de cazemate, de cazărmi şi de cazină. Aşa am supravieţuit printre ele, şerpuind. Aşa facem şi acum. Ne dăm cu cine-i mai mare şi mai tare, copiem tot, până şi vesela şi tacâmurile ăluia, pe care le aruncăm data viitoare la lada de gunoi a Istoriei. Lada de zestre devine ladă de gunoi. Şi-o luăm de la capăt, tot aşa.
Ne autopăcălim. Şi de la noi pleacă tot oful, nu-i vina lor. Ei se documentează, vin cu planiglobul şi-l împart cu linguriţa. Aia mică, de muştar. Noi ne dăm la cap singuri, căci ăştia suntem, atât putem. „Las Fierbinţi”, că tot e în trend şi a spus un gorobete că-i place şi-i deosebit. O mizerie ordinară despre un sat de imbecili. Am prins o vorbă mare, de la un mare scriitor, că nu-i definitoriu pentru un om ce înjură, ci îndeobşte ce laudă. De înjurat ştie tot ghiolbanul, fie mai pe ocolite, fie chiar de cele sfinte. Dar de lăudat, aici e greu. Vezi câte un prost care zice că dacă s-ar surpa Pământul, ca planetă, nu numai ca element, şi ar trebui peste milioane de ani să fie cineva citat, apoi musai ăla despre care vorbeşte dumnealui trebuie să hie. Sau altul, care zice că ar trebui ca numele lui Icsulete să fie dat de pe-acuma unui bulivar, birjar! Cazuri grave, de gângăviţi mental şi de „nevoiaşi cu creierul”. Nu se poate, dom’le, să faci prefaţă lui Parascovescu şi lui Tuciurescu şi să vrei în Academie! Vă daţi seama ce complex, cât casa, şade pe capul unui astfel de popândău? Plus că se laudă singur cum că ceteşte din Caragiale, de la care fură şi sintagma „sunt vechi, domnule”. Nenea Iancu era vechi din greţime, „de la greţilii cu barcuţile”, că aici venise cu tablaua lui Caragea, după cum îi spunea lui fiu-său. Că şi ăla tot apucături de majordom avea, ca orice bastard. Salamalecuri de şantier! Dar ăşti arendaşi ai minţii nu pătrund până la Caragiale ăl bătrân, se opresc la borna Nicuţă Tănase sau Băieşu, admirabili de altfel în raport cu ei mai ales.
Încă din anul fără graţie ’90 l-am întrebat pe profesorul meu ce-i uneşte pe ăştia – că au şi catindat împreună, tuspatru, şi au obţinut vreo două sute sau hai, treacă de la noi, vreo două mii de voturi, exact cititorii şi spectatorii lor! –, că unii se dau de ceasul morţii ca boiernaşi ai minţii iar alţii ca ficiori de ciobani legionari, lăcătuşi şi vânzătoare de alimentară? „Simplu, Nichi, îmi spunea el: mahalaua”. Ţoape, bre, ţoape de ultimă speţă, dar cu ştaif şi cu breton. Ţoape de Olteniţa, de Caracal, de Jalomiţa şi din Bulgaria lui Bai Ganiu. De Aleko Constantinov. Nu despre mahala vorbea un alt bastard inapt mai acum ceva vreme? Complexul le sare pe nas, le iese pe urechi, nu şi-l pot ascunde. Ridicoli până în plăsele. Orice-ar face, oriunde s-ar duce, oricâte librete ar încerca, tot în nămol intră, ca godacul. Numa’ pe-ăsta că-i cald!
Aş putea termina aici şi aşa ar fi şi de dorit, conform legii textuale. Dar mai este ceva de adăugat. Cioflingarii ăştia au vrut totul, ministere, bani, maşini la scară – nu vedeţi prostul ăla care este născut în Caracal, dar se dă din Vâlcea cum îşi laudă „nemţoaica”? Era pe timpuri un colonel de miliţie, autor normal de literatură policier şi care se lăuda, pe bună dreptate, că nu erau multe maşini pe uliţele de până în 1980, cu „suedeza” lui, un Saab. Raritate pe vremea aceea, când singurele turisme de la blocul nostru erau un Renault Gordini, o Dacie 1 100, un Renault 10 Major, un Wartburg, o Skoda S 100 şi un IMS. Am mai spus-o deseori, mai poposise Pârcălab cu un Ford Capri. Ăştia aveau înainte Trabant sau bicicletă şi se prezentau plini de umilinţă la cerşit sejur la mare, la Neptun. Erau în permanenţă refuzaţi, nu de mine, eu le înregistram cererile scrise dezordonat, ci de comisia care repartiza nasulia pe motiv că nu-s scriitori. Ceea ce au şi rămas, căci nu sunt decât oarecum gazetari, de slabă factură tehnică. Că nu se comparezează cu cei din generaţia noastră este de natura evidenţei, dar sunt mult mai slabi decât mulţi bloggări de-ăştia de ultimă promoţie şi apariţie. Unul dintre ăştia şi-a trimis maculatura, mă rog, cărţile, spre cântărirea unei secţii a Academiei (asta nu le-a ieşit şi cât şi-o doresc!). Eseistică mediocră, vorba cuiva „ăsta e capabil să vorbească o oră despre un tablou, dar nu e în stare să spuie dacă e bun sau rău”.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg