Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Fundul pământului

Cât de încurcate sunt căile proprietății o să se vadă în ceea ce încerc să dezvălui în continuare. Mă voi ocupa în prezentul demers doar de proprietatea funciară. (Înțelesul cuvântului proprietate: apropria/apropriare înseamnă a însuși un lucru, a adapta un lucru pentru un scop, a acomoda, a face un lucru propriu al său.)
Un trăitor de pe meleagurile patriei noastre are „un petic de ogor”. Nici nu vă închipuiți ce grea moștenire este această mică proprietate. Din momentul din care a intrat în posesia bunului, începe să se creeze și apoi să se alimenteze un nesfârșit șir de neînțelegeri, o groază de probleme care nu au fost și nu sunt speranțe de a fi rezolvate curând.
Și înainte de evenimentele din anul 1989 au fost multe neînțelesuri asupra proprietății funciare, dar după entuziasmata lege a pământului din anul 1991 (Legea nr. 18/1991) – emisă în fugă, pe suport politic, cu incompetență, incompletă, confuză – lucrurile legate de acest subiect au căpătat aspecte bizare, controversate, hilare, dar mai cu seamă tragice.
Potrivit acestei norme s-a dat slobozenie la toți foștii proprietari – sau moștenitorii acestora – să-și reconstituie dreptul de proprietate asupra terenurilor preluate abuziv de către colectiv sau prin altă formă, în timpul vechiului regim opresor. O greșită abordare, întrucât nici un teren preluat de colectiv nu a fost radiat din cartea funciară de vreun propietar; nici un colectiv nu a avut drept de proprietate asupra nici unui metru de pământ și nici asupra bunurilor pe care le folosea – era o formă de asociere „de bună voie și nesilit de nimeni”, bineînțeles. Asociere în timpul a cărei existență suprafețele s-au tot mărit, la indicația partidului, dar, în același timp, pământul era tot mai secătuit.
Dar, să ne întoarcem la momentul de mare entuziasm revoluționar. Actul normativ în cauză, legea fondului funciar din anul 1991, stipula că punerea în posesie se va face de către o comisie constituită în fiecare unitate administrativ-teritorială, formată din premarele – care atunci a fost ales prin plebiscit în fața crâșmei sau a bisericii – și din foștii proprietari sau moștenitorii acestora pe care îi va alege obștea în adunare populară care era ținută cam tot în același loc.
Din start s-au produs câteva greșeli care nu au fost recuperate nici astăzi, pentru că nu am ajuns încă la „victoria finală”. Pe inginerul agronom de la colectiv, în loc să-l păstreze să facă el măsurătorile și evidențele, ca specialist, l-au scos înafară și l-au pus să taie frunză la câinii primăriei și munca meseriei lui a fost dată pe mâna unor oameni nepregătiți, însă cu anumite intenții mai puțin ortodoxe. Astfel stabilirea averilor, care vor fi peste foarte puțin timp abandonate, a rămas la această ceată ce s-a învârtit pe lângă obiectul rudimentar de măsurat numit capră sau cobâlă sau nu mai sțiu cum i s-a spus în toată țara. Rezultatul o fost, și are efect în continuare, că pe suportul acestui procedeu de măsurare s-a produs o înșelăciune națională – în paguba (ne)fericitului recuperator de avere. În pagubă, spun, pentru că ignoranța actanților, mână în mână și cu acordul proprietarilor, a evidențiat – cu efect pentru cei din urmă – ignoranța prin care nu au priceput că iarba, plantele, dar și animalul – astfel și omul – nu cresc inclinate, aplecate, după formele de relief, ci se îndreaptă spre lumină, spre soare, vertical. Așa stând lucrurile, suprafața terenului trebuie măsurată în plan. Închipuiți-vă cum ar arăta o pantă pe care plantele și animalele (și omul, nu-i așa?) ar merge înclinați. Numai păsările au privilegiul de a zbura prin aer cum poftesc pentru că ele locuiesc în cer. Și aeronavele, dar ele zboară!
Și așa, pe baza unor astfel de hotărnicii, s-au eliberat titluri de proprietate care dovedesc că solicitanții au fost și sunt proprietari asupra unei mici scoarțe terestre, confirmate tabular și aceste titluri au fost și întabulate – multe dintre ele – în cartea funciară. Dar, într-un moment de luciditate a nu știu cărui înalt funcționar, nu s-a mai acceptat această operațiune, întăbulatul, decât pe baza unor măsurători cu aparatură modernă, măsurători ce au dat peste cap întreaga evidență întocmită până atunci, inclusiv cea înscrisă în titlu. Logic și normal, în urma acestor măsurători au ieșit peste tot mai mici suprafețe. Rezultând de aici că suprafețele înscrise în registrul agricol (înființat în anul 1950 în România), pe bază declarativă verbală, nu sunt cele reale – aceste documente întocmite la înființarea colectivului au stat la baza reconstituirii dreptului de proprietate în anul 1991 – și astfel nici cele înscrise în titlurile de proprietate. Diferențele între cele patru documente – registrul agricol, titlul de proprietate, cartea funciară și cadastru – sunt destul de mari.
Ei, acum, cinstiți boieri dumneavoastră, care credeți că este adevărul și realitatea în această încâlcitură?… Cea declarată la primărie în registrul agricol în nici un caz, cea măsurată cu capra revoluționară deasemenea, cea consemnată în cartea funciară a împărătesei austriece este îndoielnică, fiind concretuală… Ar rămâne cea stabilită de măsurătorile hotarnicilor, cu aparatură modernă. Și atunci?!… Proprietarul de drept al peticului de ogor, după care plătește darea pentru întreținerea celor care au produs această harababură?… Că până acuma, cel puțin din anul domnului 1950 încoace, a plătit dărurile pentru plantele ce s-au încumetat să crească înclinate, așa cum a avut chef, nu scoarța pământului, ci cei care o călcau zilnic în picioare. Mai mult, începând din anul „post-revoluționar” 1990, toți „lupii” de la conducerea fericitei noastre patrii au urlat pe toate maidanele țării: restitutio integrum! Mai cu seamă pentru pământul care, în mare parte, va deveni pustiu peste puuțină vreme, dar și pentru pădurile pe care au început să le părăsească din cauză că le-au desființat. Ce ironie! Să-ți distrugi propriul adăpost! Numai că pentru acești lupi nu conta pentru că s-au mutat în oraș la capră. Dar nu le-a trecut prin cap că deținătorul ogorului patriei a fost înșelat la plata impozitului și este înșelat în continuare. O precizare se impune: plata oricărei taxe și a oricărui impozit se achită pentru folosința, uzul, beneficiul după obiectul impus. În consecință, în frumoasa noastră țară se percepe impozitul pe terenuri nefolosite și pe iarba care se încăpățânează, împotriva firii, să crească înclinată, pe pajiștea ignoranței, după necesitățile financiare ale guvernanților.
În aceste condiții a rămas real și statornic doar locul de veșnică odihnă, neîntăbulat, în timp ce dijmașii și hotarnicii tot caută spre fundul pământului adevărata întindere a peticului de ogor.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg