Cine examinează evoluția ideilor își dă ușor seama de la care autori și din ce cărți vin ideile noi, judecățile, dar și prejudecățile și falsurile ce se răspândesc apoi printre oameni. Nu este dificil să urmărești acest curs.
Faptul izbitor este că proliferează mai nou ceva ce părea apus odată cu stalinismul: privirea temelor gândirii libere din punctul de vedere al ideologiei curente și emiterea de păreri propagandistice cu pretenția că ar fi filosofie. Doar că în urmă cu decenii „stânga” socotea că are de partea ei mersul istoriei. Acum partea ce se autoproclamă „dreapta” recurge la procedeu. Apelul ambelor este la aceeași schemă. Odinioară erau stigmatizate opticile „burgheziei”. Acum se stigmatizează cele ale „stângii”. Mulți nu se pot sustrage acestei scheme.
Teza mea este că ar trebui ieșit din nefructuoasa controversă a vederilor clasate și ajuns la puncte de vedere mai dispuse la asumarea faptelor, la respectul metodelor și logicii și la integritate intelectuală. Mai ales că suntem departe de „războiul social mondial” al lui Ernst Nolte (Der Europäische Bürgerkrieg 1917-1945. Nationalsozialismus und Bolschevismus, F.A.Herbig, München, 1997), atât de prizat de propagandiști. În plus, distincția „stânga”-„dreapta”, care a fost, la origine, o convenție istorică, s-a împotmolit – cum a arătat detaliat cel mai calificat sociolog german al orei (Armin Nassehi, Die letzte Stunde der Wahrheit, Murmann, Hamburg, 2015). Acesta a argumentat concludent că ambele sunt excedate de complexitatea societăților de astăzi și se mențin mai mult datorită reciprocei respingeri din societățile noastre decât performanțelor lor în a prelua și rezolva probleme profunde. De fapt, „dreapta” vrea să înghesuie societatea în ceva aidoma unui „container”, iar „stânga” nu a pregătit soluții pentru societățile globalizate și digitalizate de astăzi.
Sunt de părere că, în aceste condiții, este mai fructuos să distingem genurile cu care operăm – propagandă, ideologie, jurnalistică, știință, filosofie – și să punem în lucru o metodologie actualizată de cercetare a situațiilor. Oricum, în locul expansiunii propagandei și a tentației renăscute a „luptei ideologice”, fie ea și cu semn schimbat, analiza metodică și onestă este de preferat!
O astfel de metodologie începe cu distincția genurilor. Din prima clipă este de făcut din nou diferența știință-filosofie-ideologie. Înțeleg prin știință cunoaștere verificabilă experimental, matematizabilă, cu anumită capacitate de predicție. Am putea intra în discuția despre tipurile de științe – „nomotetice”, „ideografice”, „formal-deductive”, „istorico-comprehensive”,„strategicanalitice”,„dramaturgice”,„reflexive” etc.. Dar mai important este să ne păstrăm în dreptul caracterizării inspirată de științele ajunse la cele mai multe rezultate sigure – cele „experimental-analitice”. Înțeleg prin filosofie disciplina interogativă ce pretinde mereu cunoașterea mai departe, din treaptă în treaptă, a nivelelor realității, în vederea elaborării unui tablou coerent, în stare să ofere repere de înțelepciune. Și aici am putea intra în discuția felurilor de a filosofa. Dar mai important este să ne păstrăm în dreptul unei caracterizări, apte să nu fie contrazisă factual. Înțeleg prin ideologie o organizare de distincții, noțiuni, teze de diferite proveniențe în vederea promovării unei optici ce satisface interese de grup. În vreme ce știința și filosofia evoluează sub aspirația recunoașterii generale, ideologia ține de optica de grup, inclusiv atunci când se proclamă soluție pentru toți. Putem și aici intra în diferențierile ideologiei. Dar această caracterizare este suficientă.
Nu se poate înțelege până la capăt distincția de mai sus – știință, filosofie, ideologie – fără a o însera în ceea ce formează coloana vertebrală a tradiției culturale căreia îi aparținem: unitatea dintre teorie și praxis. Tradiția europeană este a teoriei ce rezolvă chestiuni de viață ale oamenilor și a praxisului ce schimbă realitatea sub călăuzirea cunoștințelor. Luăm teoria în accepțiunea originală, greacă, drept o contemplare a realității, și luăm praxisul în aceeași accepțiune, drept acțiune. Cele două sunt în unitate, dar unitatea nu înseamnă transpunere directă (detaliat în Andrei Marga, Rațiune și voință de rațiune, Editura Academiei Române, București, 2017, pp.188-198). Nu se transpun direct nici ideologia asupra filosofiei și științei și nici filosofia și știința în ideologie, chiar dacă nu lipsesc conexiuni între ele în viața societăților.
Teza mea este aici că astăzi – la nivelul de dezvoltare, dar și de diversificare a științelor și după experiența nu numai a socialismului răsăritean în Europa, ci și a pandantului său neoliberal din deceniile recente – trebuie distinse cinci nivele implicate în unitatea dintre teorie și praxis. Se înțelege că acest context istoric constituie doar ocazia distincției. Aceasta stă pe multe alte temeiuri.
Iată aceste cinci nivele într-o descriere succintă, pentru nevoile lămurii relației din titlu.
Primul nivel implicat în unitatea dintre teorie și praxis este „elaborarea teoriei”. Nu se face teorie prin aceea că se „valorifică moștenirea culturală”, oricât de importantă este aceasta. Teoria presupune interogarea fără rețineri a realităților, curajul ieșirii din opinii curente, formularea de ipoteze plecând de la fapte, elaborarea de concepte noi, articularea lor în propoziții teoretice și teorii ce se lasă puse la probă. Teoria trebuie să dea propoziții adevărate și se măsoară în raport cu instanța adevărului.
Al doilea nivel este „desfășurarea reflecției culturale”. Prin „reflecție” am în vedere aici gândirea suficient informată de teorii, în vederea nu numai a cunoașterii, ci și a înțelegerii – adică a sesizării contextului de geneză și a contextului de aplicare legitimă a teoriilor însăși. În condițiile culturii, reflecția duce la viziuni, care cuprind realitatea împreună cu mijloacele schimbării ei, și se măsoară în raport cu instanța adecvării.
Al treilea nivel este „formarea voinței politice”. Este vorba de elaborarea scopului de atins și de adoptarea deciziei de a acționa pentru atingerea lui. Se spune, pe drept, că „de multe ori oamenii trebuie să dea răspuns mai repede decât Dumnezeu“ și că „Dumnezeu dă multe, dar nu bagă în traistă”. Problema ce trebuie învinsă în societățile moderne este înlocuirea monologului – în luarea deciziilor, în asumarea cunoștințelor teoretice, în folosirea acestora – cu comunicarea.
Al patrulea nivel este „răspândirea cunoștințelor teoretice”. El constă din a populariza cunoștințele teoretice obținute la nivelele anterioare și a le transforma în bunuri publice. Dezbaterea publică este cel mai bun cadru al transformării. Performanța răspândirii cunoștințelor teoretice este formarea de convingeri și se măsoară în obținerea adeziunii.
Al cincilea nivel implicat în relația dintre teorie și praxis este „organizarea acțiunii și acțiunea însăși”. Organizarea acțiunii se poate folosi de cunoștințe teoretice specifice, dar la acest nivel operează decizii ce au nevoie de justificare și, de fapt, ideologia. Rezultatul organizării este eficacitatea în realizarea scopului și se măsoară la instanța eficienței.
Unitatea dintre teorie și praxis presupune toate nivelele: elaborarea teoriei, desfășurarea reflecției culturale, formarea voinței politice, răspândirea cunoștințelor teoretice, organizarea acțiunii și acțiunea însăși. Fiecare este indispensabil. De aceea, nici Fichte, care socotea elaborarea teoriei ca hotărâtoare, nici Lukacs, care unifica teoria și praxisul pe terenul organizării, nici cei care susțin că nu se poate schimba nimic în societate lipsind premise culturale, nici cei care exaltă, în criteriile actuale ale cercetării științifice, simpla generare de articole pentru contabilizare, nu au dreptate. Problema nu este să rupi un nivel al unei unități de celelalte și, la nevoie, să-l opui lor, ci să surprinzi întregul, cum spunea Hegel – firește, întregul structurat și diferențiat.
Se pot da multe exemple din viața lumii actuale de privire a temelor gândirii libere din punctul de vedere al ideologiei curente și derivarea de concluzii, cu pretenția că procedeul ar fi filosofie. Mă opresc la un exemplu prototipic, din care mulți propagandiști de azi se și alimentează tacit sau explicit. Este vorba de o carte pretențioasă (Roger Scruton, L’Erreur et l’orgueil. Penseurs de la gauche moderne, L’Artilleur – Toucan, Paris, 2019) ce vrea nici mai mult și nici mai puțin decât să demoleze ceea ce autorul numește „stânga” – în care amalgamează autori totuși diverși, precum Hobsbawn, Thomson, Galbraith, Dworkin, Sartre, Foucault, Habermas, Althusser, Lacan, Deleuze, Badiu, Zizek, Sandel – și să facă loc la ceea ce consideră „dreapta” ideologică. Cartea nu ar fi de luat în seamă dacă nu ar fi fost socotită de publicații prestigioase drept „capodoperă” și dacă nu s-ar regăsi în destule exprimări din viața publică a democrațiilor actuale, ea rămânând o tratare ideologică a filosofiei, cu inerente falsuri și inexactități.
Rămânând la propagandă, Roger Scruton nu a contat nici măcar ca ideolog și contează cu atât mai puțin ca filosof. El voia însă să capteze semnificația unor filosofii cu mijloacele precare ale propagandei, spre a le reduce influența. Ceea ce poate fi de interes în cartea sa este să se vadă cum sunt construite clișeele noii „corectitudini politice”, ce vrea acum să ia sub control teritorii ale gândirii libere, cum este și filosofia. Fiind un autor din nefericire dispărut, citez cât mai strict, cu cât mai puține comentarii din cartea sa – dar o fac deoarece a indus prejudecăți și falsuri de care controversele se resimt și azi.
Roger Scruton vrea să dea a replică celor mai proeminenți gânditori ce se autocaracterizează „de stânga” în contextele lor. De la primul pas, el amestecă însă fapte cu reacții pur personale. De pildă, Ronald Dworkin și Jürgen Habermas au câștigat premii prestigioase, dar ar fi „autori de cărți indigeste, pe deasupra impecabil ortodoxe” (p.15). Ortodoxe față de ce? Eric Hobsbawm a manifestat loialitate față de partidul comunist, dar a fost decorat de regina Angliei. Pesemne că regina știa despre ce era vorba! Michael Sandel ar fi „adversar al economiei de piață”, căci a argumentat că în viață nu totul este marfă. Este un adevăr larg acceptat! Joseph Stiglitz și Thomas Piketty arată în scrierile lor că piețele actuale transferă bogățiile de la cei săraci spre cei bogați. Dar de ce ar trebui suspectați? Se poate continua cu evocarea multor asemenea aserțiuni ce nu au de a face cu analiza onestă, ci mai curând cu porniri subiective.
Forțat de situație, Roger Scruton recunoaște că „stânga” întreține două teme substanțiale în actualitate: „emanciparea” persoanei și „justiția socială”. Dar se grăbește să postuleze că acestea sunt incompatibile, precum au fost „libertatea” și „egalitatea” în Revoluția franceză (p.19), și să recomande oamenilor să trăiască cu incompatibilitatea! La un moment dat, Roger Scruton vrea să iasă din eroare postulând că ar fi mai bine să nu ne ocupăm de temă și să lăsăm lucrurile așa cum sunt.
Orice evaluare pleacă de la anumite opțiuni, care ies până la urmă la suprafața textelor. Opțiunea de bază a lui Roger Scruton este că „stângii”, care nu se poate despărți tema „justiției sociale”, i-ar fi de preferat conservatorii britanici, care au „o politică a tradiției, compromisului și indeciziei stabilite. Pentru conservatori, organizarea politică trebuie să fie considerată ca o relație: ea nu are obiectiv fundamental, ci evoluează cotidian pe măsura logicii imprevizibile a conversației” (p.20). „Dialogul curent” este socotit unul al „compromisului pașnic” și este de luat ca reper (p.29).
Fără ezitare, Roger Scruton pune în seama celor pe care-i evaluează crearea limbajului devitalizat descris de Orwel și a „limbii de lemn” acuzată de Francoise Thom (La langue de bois, Julliard, Paris, 1987), fără să se mai întrebe dacă acestea nu sunt cumva dincolo de tabere. Teorema sa este aceea că „nu este alternativă cu adevărat la capitalism decât sclavajul” (p.469), iar „tentația de a ajunge la o societate fără dominație conduce inevitabil la un nou gen de dominație, chiar mai sinistră decât cea care a fost înlocuită” (p.472). Altfel spus, dominația este de nedislocat.
Pledoaria lui Roger Scruton este pentru păstrarea distincției dintre societatea civilă și stat, pentru instituții ce nu se lasă controlate de stat, în condițiile respectului pentru persoană – evident pentru ceva apărat de cei mai mulți dintre cei vizați de el. El explică aserțiunile „stângii” prin „resentiment” (p.488), după ce consideră că intelectualii care o reprezintă ar fi doar doritori să conducă.
Cum era de așteptat, un asemenea punct de vedere își recrutează probe din istoria deja consumată. „Caracterul științific” al analizei lui Marx nu s-a confirmat (p.21), ideea „schimbărilor ireversibile” a trebuit abandonată (p.28), „stânga” disprețuiește politica (p.32) și dă „guvernări totalitare” (p.33), ea nu vrea negocieri, ci „puterea” (p.36-37) etc. Asemenea acuzații nu sunt fără suport factual și trebuiesc și lămurite. Numai că și faptele istoriei se dizolvă în clișee dacă nu sunt istorizate lucid.
Roger Scruton se refugiază în trecut și crede că se poate dezlega orice invocând fapte ale trecutului. Orbirea este atât de mare încât susține că „utopiile socialiste” s-ar fi refugiat în scrierile istoricilor preocupați de redarea realităților conform documentelor de arhivă și chiar în scrierile actualei „stângi intelectuale americane” (p.22). El tinde să vadă „utopism” aproape la oricine nu-i împărtășește opțiunile. Regula sănătosului și simplului bun simț, de care gentilețea conservatoare nu era străină, după care un vorbitor trebuie să fie în stare să-și aplice și sieși ceea ce pretinde unui interlocutor, fie și potențial, lui Roger Scruton îi rămâne străină.
Pe traseul examinării Roger Scruton lasă în urmă numeroase erori de cunoaștere sau chiar falsificări. Aproape fiecare din micromonografiile sale consacrate celor amintiți conține erori. După el, cei amintiți ar cultiva „dispreț pentru norme” (p.37), ar socoti că cine nu-i de „stânga” este automat de dreapta (p.463) și ar avea ca țintă „o societate fără instituții” (p.471). Susțineri ale lui Roger Scruton fără suport! Aproape că nu este parte a cărții L’Erreur et l’orgueil. Penseurs de la gauche moderne fără inexactități și exagerări propagandistice! Invocarea de experiențe proprii persoanei sale ca argumente (p.464) dovedește încă odată fragilitatea logică a susținerilor.
Erorile devin și mai ample, principiale. Roger Scruton îi acuză pe cei pe care îi examinează de un limbaj care ar fi în afara limbajului curent (p.467), fără să înțeleagă că dependențele vieții persoanei în societățile de azi sunt mai complicate și fac inevitabil un limbaj abstract. A constatat-o deja un adversar al „stângii”, precum Karl Popper (Open Society and Its Enemies, 1945), care a văzut în evoluția spre concepte mai abstracte un reflex, direct sau indirect, al crizei relației „face-to-face” și al expansiunii valorii de schimb și birocrației în societatea modernă.
Roger Scruton le reproșează celor din lista sa că vorbesc de capitalism, dar nu dispun de o teorie generală a acestuia (p.468-69), fără să se întrebe dacă cumva există o teorie generală a socialismului. Nu există, la drept vorbind, nici astăzi! El spune că „utopiile stângii” duc la violență (p.22), dar este de întrebat dacă cineva mai are monopolul violenței. Cei vizați ar critica „prezentul capitalist”, fără să știe viitorul (p.465) și ar impune „corectitudinea politică” (p.466). Or, se știe prea bine că indeterminarea viitorului și cultivarea „corectitudinii politice” au trecut granițele unui curent politic sau altul.
Am dat acest exemplu pentru a ilustra confuzia ce se face între ideologie, eventual propagandă, de o parte, și filosofie, gândire, pe de alta. În pofida a ceea ce credea Roger Scruton, și cred și cei care astăzi îl urmează conștient sau nu, ei rămân la nivelul unei discuții ideologice, pe alocuri doar propagandistice. Se poate, desigur, purta o asemenea discuție – și o poartă partidele ca latură vitală a acțiunilor politice. Nu aici este chestiunea. Dar până la teoriile ce reprezintă o direcție sau alta mai este un drum de parcurs, căci este vorba de diferența treptelor implicate în relația teoriei cu praxisul și apoi de diferența genurilor.
Teoriile celor pe care Roger Scruton vrea să-i stigmatizeze nu sunt nicidecum atinse de aserțiunile sale. Nu poți spune că teorii precum „generalizarea valorii de schimb”, „înstrăinarea”, „fetișismul mărfii”, „reificarea”, „birocratizarea”, „unidimensionalizarea”, „noua configurație a puterii”, „comunicarea distorsionată”, „deteriorarea condițiilor meritocrației”, „polarizarea socială”, „criza democrației” – și multe altele – sunt altceva decât teorii. Astfel de teorii nici nu mai sunt reprezentate doar la „stânga” sau la „dreapta” spectrului intelectual. În general, nu ai cum să atingi cu propagandă și ideologie teoriile câtă vreme este vorba de teorii.
Astăzi, dincoace de „stânga” și de „dreapta” este nevoie de un nou punct de vedere, ce-și apără teorii proprii, noi. Desigur, nu un punct de vedere care stă pe același plan, ci un punct de vedere alternativ, nu alături de cele două, ci mai profund și mai înalt. Este punctul de vedere al gândirii libere. Filosofic vorbind, în condițiile inflației propagandistico-ideologice din zilele noastre, „gândirea” a rămas nivelul la care se mai poate spera la adevăr și la rezolvările de care oamenii și societățile actuale au nevoie.
A spus-o deja cineva care nu a fost la „stânga” nicidecum – Martin Heidegger. Aducându-l în discuție pe celebrul filosof nu înseamnă a crea o nouă icoană într-o lume în care se atacă icoane vechi pentru a instala icoane incomparabil superficiale. Și în care nevoile propagandistice și ideologice degradează gândirea! Nici Heidegger nu are nevoie de iconizare! Nu este vorba de a-l lua pe Heidegger ca reper, cu tot ce este legat de viața și opera sa. Și în cazul său (cum am arătat pe larg în Andrei Marga, Heidegger, Creator, Brașov, 2021) o istorizare lucidă are a-și spune cuvântul. Dar Heidegger este cel care a avut cel dintâi intuiția nevoii relansării gândirii libere pentru ieșirea din simplă propagandă și din controverse ideologice și poate fi valorificat sub acest aspect.
Ce înțelege Heidegger prin „gândire”? Ce este de fapt „gândirea (Denken)”? Să ne adresăm Caietelor negre (2014-2021), mai exact volumului 98 din ediția pe care a conceput-o, Gesamtausgabe (Viittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 2019), în care se află bilanțul reflecției pe subiect.
Distanțându-se explicit de științe, ideologii, dar și de filosofie, care i se pare deja prea marcată de ingerințe exterioare, de diferite proveniențe, Heidegger scrie: „«Filosofie» gândirea mea nu este în nici un caz, ci numai: gândire (Denken). Poate că într-o bună zi vin unii în spatele ei, încât orice «filosofie» se sprijină pe această gândire” (p.253). Argumentul său aici este acela că filosofia a ajuns în situația în care nu mai are capacitatea de a-și asuma „diferența”, „deosebirea” din realitate și se oprește înaintea lor. Până și filosofia care se face are nevoie de urcarea la un nivel mai înalt și mai profund, care este cel al „gândirii”.
„Gândirea” are ca prim pas, dar și ca regulă generală, „experimentarea prăpastiei dintre asemănător (dem Gleichen) și ceea ce este la sine (dem Selben)” (p.239). Cel dintâi este „existentul”, mereu prezentul, ceea ce oferă „reprezentarea (Vorstellung)”, al doilea este însăși „esența ființei, ca ceea ce este dat în deosebire”. Primul permite să se vorbească de „identitate”, al doilea este prin natura sa „diferență”. „Gândirea” este asumarea „deosebirii”. Ea este explorare a deosebirii, a ceea ce este la sine (dem Selben), aflat istoricește în raporturi pline de tensiune cu identitatea.
Heidegger își critică contemporanii – desigur în termeni ceva mai abstracți și specifici, dar inteligibili și traductibili în limbajul curent de astăzi. Îi critică deoarece aceștia s-ar încredința, în cugetările lor, „reprezentării (Vorstellung)”a ceea ce este. Iar cine preia realitatea „numai cu reprezentări, rotunjite împreună, rămâne departe de capacitatea de a se încerca în esența unui lucru; căci acesta pretinde o perspectivă solidă, ca și curajul de a stărui în încercare și înăuntrul granițelor sale și de a vorbi de aici” (p.8). Altfel spus, contemporanii se mișcă în certitudini de fapt îndoielnice.
Se observă ușor din aceste succinte caracterizări că „gândirea”, așa cum o consideră Heidegger, este capacitate de a trece dincolo de „existent (Seiend)”, la „ființă (Seyn)”, de a înfrânge „uitarea ființei (Vergessenheit des Seyns)” și de a o prelua pe aceasta din urmă din însăși datele istoriei, adâncind desigur, până la capăt, „diferența ontologică” și rămânând mereu la „deosebire (Unterschied)”. „Gândirea” rămâne „gândire” perseverând în căutarea a ceea ce este în mod efectiv și în reflexivitate.
Nu reiau aici discutarea distincțiilor pe care Heidegger le face pe harta gândirii însăși. Ceea ce vreau să accentuez este împrejurarea că gândirea are regulile ei. Trei sunt decisive: orientarea spre „ființă”, adică spre inevitabilul și caracteristicul vieții în lume, aflat dincolo de clișee; orientarea spre altceva decât doar „reprezentarea” fatal manevrabilă a ceea ce este; reorientarea de la identitate spre „deosebirea” din lume.
Se înțelege că, fiind vorba de „gândire”, aceasta operează în mod firesc în concepte. Heidegger susține că poezia poate sprijini „gândirea”. Dar și din perspectiva sa „gândirea” rămâne în concepte chiar și în prezența inefabilului etalat de elanurile poetice.

 

 

(Din volumul Andrei Marga, Stăpânirea complexității, în curs de tipărire)