Mircea Arman propune prin Eșecul gândirii calculatoare și reafirmarea metafizicii1 o abordare curajoasă și inovatoare, un răspuns fundamentat și consistent la alunecarea spre ontologiile negative, spre fragmentarea și multiplicarea prin metaversuri a unei lumi căreia i se neagă existența. Inovarea vine de la utilizarea a doi operatori ai cunoașterii, capacitatea imaginativă poietică apriorică și imaginativul poietic rațional aprioric ca agens, creator al lumilor posibile rațional, care nu sunt dubluri virtuale ale lumii de referință ca în cazul metaversurilor. Utilizând acești operatori și trecând în revistă filosofia Antichității eline, apoi cea de Ev Mediu, sondând până la lucrările filosofice recent apărute în special în mediul cultural german, pe care le analizează în acord cu cei doi operatori, care la rândul lor sunt în consonanță cu proiectul Eseu asupra structurii imaginativului uman2 din 2020, Mircea Arman rămâne consecvent și raportează în primul rând propria perspectivă la conceptul-ordonator de capacitate imaginativă. Proaspăt publicata lucrare trebuie citită în prelungirea celei precedente, ca operând în cadrul unui sistem în articulare, în care la baza constructului stă însuși acest motor, principiu ordonator sau arhé (prelungind înțelesul termenului cu rădăcini milesiene ca „început” și „putere”), impuls, care poartă numele consacrat în precedenta lucrare și care presupune capacitatea de a crea lumi ex nihilo și de la care începând este construit, ulterior, imaginativul poietic, de asemenea construct ordonator în baza căruia pot fi rescrise istoriile mentalităților, culturilor, civilizațiilor. Cele două concepte, aplicate în raport cu alte două, „metafizica”, percepută în raport cu mutațiile de sens și cu declinul său contemporan, respectiv „gândirea calculatoare”, proiecție heideggeriană încă operativă – cele două direcții indică, de fapt, aducerea în actualitate a problematicii filosofice a lumii în raport cu reperele de interes în studiul filosofului clujean: metafizica greacă cu rădăcinile ei adânci, tratată în lucrarea omonimă, premiată de Academia Română3, respectiv filosofia lui Heidegger, asupra căreia s-a aplecat în multiple lucrări și traduceri – propun o relectură a sistemelor filosofice consacrate, în care termenii clasici încep să piardă din capacitatea lor de a opera într-un spațiu alienat și în care limitele proiective sfârșesc prin multiplicarea în oglinzile paralele în care se reflectă, împinse fiind spre acestea de științe. Nu imaginarul și conotațiile halucinatorii ale acestui concept sunt utile, deși rafturi întregi de bibliotecă îi sunt consacrate și continuă să producă deturnarea impulsului motor prim în crearea de lumi, ci capacitatea imaginativă poietică definită în precedenta lucrare, care preexistă independent de rațiunea care o identifică și motivează, care se devoalează ca apriorică, în calitate de facultate motorie: „facultate specifică omului și numai lui, de a făuri lumi posibile al căror sens rațional este atât explicit, cât și implicit” (p.18) și, nu în ultimul rând, de facultate comprehensivă, de proiecție utilă înțelegerii și interpretării lumii (readucând filosofia, prin urmare, la menirea ei primă), înțelegerii ființei nu numai ca dat, ci în complexul și continuul proces creativ la care contribuie: „Ceea ce face diferită construcția noastră prin cele două elemente fundamentale ale intelectului, capacitatea imaginativă poetică apriorică și imaginativul poietic rațional aprioric, este de domeniul esenței întrucât noi nu doar comparăm conceptele noastre în intelect pentru a vedea dacă ele sunt identice, prin urmare corespund atât interior cât și exterior, sau dacă intră în contradicție sau nu, ci arătăm modul în care aceste concepte creează realitatea și structura internă a fenomenului atât cât stă în putința capacității imaginative poietice raționale apriorice umane și astfel, prin intermediul imaginativului poietic rațional aprioric, le aducem la înțelegere” (p.22).
În lectura prin prisma celor doi operatori ai cunoașterii, marile sisteme filosofice își prezintă limitele interpretative, în special privind prospectiv. Spre exemplu, imaginativul poietic informațional care ordonează metaversurile, nu intră în schema înțelesurilor logice ale cunoașterii raționale la Kant, iar tabelul categoriilor kantiene nu poate fi extins în această direcție cum nici sistemul filosofic al lui Leibniz, bazat pe intuițiile sensibile pure. Gândirea științifică și tehnică modernă au schimbat paradigma kantiană a cunoașterii și modelele aferente, motiv pentru care este necesară utilizarea unor operatori aplicabili nu doar în înțelegere, ci și în remodelarea sistemului de referințe, adică nu doar în acord cu facultățile intelectului pasiv, reflectând formele materiale, ci în raport cu facultățile intelectului activ, capabil să se ridice în cuprindere la nivelul universalului, pe care să nu-l tulbure prin propria măsurare. Vom reveni asupra acestei complexe problematici a măsurării nu înainte de evidenția modul în care această relectură a filosofiei, focalizată pe impulsul creator (prezent, dar nu întotdeauna conștientizat, ori înțeles la nivelul capacității sale generative) se regăsește în paginile de filozofie elină, la Protagoras și la sofiști – adevărații precursori ai imaginativului poietic științific4 și, aș adăuga, al relativizării, hibridizării și fragmentării postmoderne (aspect pe care l-am dezvoltat încă din 2005, în Postmodernitatea. Un posibil model de structurare a mozaicului a-valoric), de la care începând se instaurează atitudinea dominatoare prin homo mensura –, continuând, în cel mai amplu text din componența lucrării, „Imaginativul poietic rațional metafizic european la Aurelius Augustinus, Ioan Scotus Eriugena, Thomas de Aquino și Duns Scotus la William Ockham. Zorii apariției imaginativului poietic rațional științific”, cu accent pe gândirea (motivată platonic) a Sfântului Augustin, dar subliniind etapele unui parcurs al gândirii prin prisma operatorilor anterior menționați pe durata a o mie de ani, prin remodelări surprinzătoare și înțelegeri suplimentare ale unei filosofii orientate interpretativ cel puțin din obișnuință spre traiectoriile mainstream ale înțelegerii. Voi exemplifica prin interpretarea libertății la Duns Scotus, Doctor Subtilis, ca modus operandi al imaginativului poietic rațional-creator, ceea ce confirmă că inclusiv din perspectivă interpretativă operatorii filosofului clujean sunt utili și permit înțelegerea libertății în configurarea lumii necesare izvorâte din libertate, și nu din necesitate, în consonanță cu „structura poietică apriorică a imaginativului guvernată de înțelegerea proprie eului” (p.147): „[…] imaginativul poietic creează cu necesitate lumea construind o realitate transcendentă sieși, inteligibilă în chip necesar, în timp ce se poate afirma re-construcția necesară a lumii la nivelul imaginativului poietic rațional ca element de libertate a construcției imaginative” (pp.146-147).
Nu vom insista, așadar, pe re-parcurgerea filosofiei europene din perspectiva imaginarului poietic rațional, chiar dacă sunt tentante, în primul rând, proiecțiile lui William Ockham, ci ne vom focaliza pe esența lucrării lui Mircea Arman: înțelegerea gândirii calculatoare și a modului în care societatea contemporană a valorizat un anumit tip de cunoaștere, proclamându-i nu numai întâietatea, ci chiar singularitatea, atâta vreme cât celelalte sunt considerate a nu se putea califica la nivelul de obiectivitate pe care îl dau măsurătorile, respectiv înțelegerea locului în care a ajuns metafizica într-o societate „antimetafizică”. În fața unui progres fără precedent, societatea s-a lăsat surprinsă și dominată de un tip de gândire care nu are sens și nici posibilitatea de a cuprinde totul, care nu are o viziune asupra întregului și care este incapabilă să înțeleagă de la distanța necesară organicitatea lumii. Această cercetare, devenită suficientă sieși, rezultată din voința de cunoaștere „în sine și pentru sine”, contribuie, în esență, la slăbirea adevărului, atâta vreme cât, în acord cu perspectiva heideggeriană, „Știința modernă nu slujește un scop, care îi este oferit abia ulterior, și nici nu caută un «adevăr în sine»” (p.155). Aparatul matematic care a servit științelor pentru progresul unui mod de gândire și organizare a lumii în raport cu sensuri interpretate ulterior – aș sublinia faptul că știința modernă este incapabilă să vadă cunoașterea din perspectivă vectorială, este incapabilă să utilizeze etalonul scalar în raport cu o serie de vectori (predefiniți, care presupun definirea sau identificarea originii, direcției și sensului) căutând, mai degrabă, să explice ulterior funcționalitatea – este insuficient pentru a face posibil ca lumea transformată în cifre să funcționeze. Independent de Mircea Arman, utilizând un alt instrumentar, profesorul Mihai Nadin anunța o criză de viziune a lumii (CoVID) bazată pe incapacitatea trecerii de la teologia lui Descartes, deterministă și reactivă, la proiecția anticipativă, la înțelegerea organică a lumii, la înțelegerea a ceea ce Heisenberg enunțase cu aproape o sută de ani în urmă, și anume că „a măsura înseamnă a tulbura” și că „descrierile matematice reprezintă doar o submulțime a felului în care oamenii descriu realitatea. Semiotica este disciplina care exemplifică felul în care sunt generate reprezentările”5. Cele două perspective sunt consonante și propun o revigorare în planul gândirii în raport cu un sistem care este tributar reacției și punerii accentului fără noimă pe imaginativul poietic științific. Pentru filosoful clujean, „Matematica nu este știință, ci doar metodă, întrucât dacă ar fi știință ar avea putința independentă a cercetării naturii” (p.155) și, prin urmare, „Orice modalitate de calcul disipează ceea ce este numărat și îl subordonează numărătorii” (p.156). Această lume cantitativă insuficientă propriei funcționări este cea mai bună dovadă a insuficienței unui mod predilect de a gândi și dovada faptului că imaginativul poietic științific nu poate fi superior metafizicii, gândirii integratoare. Știința eșuează în a avea o viziune integratoare asupra lumii atâta vreme cât nu există o înțelegere vectorială a lumii cunoașterii și nu există o dirijare spre scopuri care să servească umanitatea. Din această perspectivă, odată luată în considerare orice alunecare, cum este cea a ontologiei negative a lui Markus Gabriel, care readaptează realismul lui Ockham și îl reformulează în termenii unui „nou realism”, care aplică prin simplificarea specifică „briciului lui Ockham (Occam)” în raport cu neregularitățile și excepțiile viului, incapabile a se plia pe explicațiile versiunilor simple ale interpretării cantitative, Mircea Arman propune lepădarea de formele nocive de negare a lumii, avertizând asupra posibilității ca metalumile să înlocuiască lumile posibile atâta vreme cât negarea duce la aneantizare. Soluția rămâne abandonarea secvențializării, fragmentării cunoașterii (și lumii) propuse de „gândirea calculatoare”, reducerii ei la suma de elemente scalare, și întoarcerea la complexitatea înțelegerii vectoriale, în principal a sensului care poate salva lumea de la alienarea spre care o îndreaptă secvențierea. Soluția este metafizică, prin metafizică. „Metafizica are menirea de a aduna aceste cioburi ale conceptului de lume, om și uman și a le pune într-un sens care să-i dea unitate” (p.194). Viziunea integratoare, vectorială, este cea care poate salva umanitatea de teologia postumanului în zorii instaurării imaginativului poietic postmuan. Mircea Arman propune, așadar, raportarea la lume prin capacitatea naturală a omului de a (se) reflecta în/prin propria conștiință, prin metafizica în care prefixul semnifică o ordine de succesiune în procesul cunoașterii și nu una a ponderii sau valorii, a cantitativului, în care cei doi operatori proprii devin nu numai utili, ci absolut necesari în
înțelegerea și cunoașterea prin recreare.

 

Note
1 Mircea Arman. (2022). Eșecul gândirii calculatoare și reafirmarea metafizicii. Cluj-Napoca: Editura Tribuna. 230p.
2 Mircea Arman. (2020). Eseu asupra structurii imaginativului uman. Cluj-Napoca: Editura Tribuna. 323p.
3 Mircea Arman. (2013). Metafizica greacă. București: Editura Academiei Române; Cluj-Napoca: Editura Tribuna. 519p.
4 „[…] prea puțini iau în serios și analizează rolul imens al sofisticii în definirea gândirii europene, a imaginativului poietic rațional aprioric al acesteia. Cine ar putea spune astăzi, în măsura în care este serios și de bună credință, că încă de la Thoma de Aquino încoace, și apoi cu deosebită pregnanță în ultimele două sau trei secole, gândirea de tip sofistic, care face casă bună cu gândirea calculatoare așa cum a fost descrisă ea încă de Heidegger, nu a câștigat lupta cu „filosofia serioasă?”, notează Mircea Arman (p.62)
5 Mihai Nadin. (2022). Cumpăna științei. Viitorul contează. Traducere din limba engleză de Luana Stoica. București: Editura Spandugino. p.40.