Fiecare trăitor este dator cu marea trecere, cea spre lumea umbrelor. O trecere, dar și un paradox, care ține de firescul trăirii. O trecere la care depunem fiecare un firesc și necesar prinos de amintire.
Acest moment este completat de un altul, cel reprezentat de trăirea din timpul vieții. L-am cunoscut prea puțin, în mod direct, pe Pavel Azap. Trebuie să recunosc că știu despre poeziile sau proza pe care le-a scris mai puțin decât mi-aș fi dorit. I-am cunoscut mai degrabă preocupările sale despre lumea filmului, cele care l-au și consacrat drept un reputat cinefil și cronicar de film. Însă, ceea ce știu cu siguranță este faptul că Pavel Azap a dat un sens trecerii sale dinaintea marii treceri. O trecere umplută de creație, de idei și dezbateri, împărtășite prin numeroasele sale scrieri pe care ni le-a lăsat. Iar asta mă face să cred că trecerea sa lumească a fost una trainică, răzbătând prin urmele lăsate, dincolo de acest moment al trecerii sale finale.
Fiecare plecare lasă un gol. Dar golul lăsat de el este suplinit de creația sa. Care umple acel intim spațiu al memoriei, nu doar individuale ci și colective. Pentru că Pavel ne-a lăsat, dincolo de amintirea generată de un om bun, sensibil și deosebit, un adevărat patrimoniu constituit atât din poezie, cât și din proză sau cronici de film. Iar acesta, așa cum știm, nu are cum să dispară. Și, în acest fel, putem spune că va fi în continuare alături de noi.

 

„N-am să mai scriu poemul acesta, n-are rost,
Oricum îl știu pe de rost…”

 

Este o poveste întreagă în aceste versuri. O poveste care acum s-a terminat! Dar poemul s-a scris! Și cu rost!
Dumnezeu să îl odihnească!