Semnificațiile simbolice ale trenului sunt consemnate aproape în toate dicționarele de simboluri. O amintesc aici doar pe Nadia Julien care, în al său Dictonnaire des symbolles, consideră trenul un „simbol al evoluției și al fatalității”. În ceea ce mă privește, îi dau crezare lui Tudor Arghezi, pentru care mașina, deci și trenul, este, metaforic, o viață și un om de fier: „Cel ce gândeşte singur şi scormone lumina/ A dat o viaţă nouă şi-um om de fier, maşina,/ Fiinţă zămislită cu gândul şi visarea,/ Neînchipuit mai tare ca braţul şi spinarea”.
Un drumul îngust de fier însoțea valea Zendei, coborând de la izvorul ei, din Moneasa, până la Sebiș, unde apa blândă, în care nu s-a înecat nimeni vreodată, se pierdea în Crișul Alb. De-o parte sau de alta a drumului de fier, în dreptul fiecărui sat, răsărea câte un canton, mai degrabă adăpost pentru călătorii care puteau cumpăra bilete doar în tren, de la conductori. Pentru aceeași Nadia Julien, conductorul sau controlorul reprezintă „justiția internă” a trenului, fiind cel care trebuie să restabilească ordinea. Mie mi-au rămas în minte doi conductori ai „trenuțului” (zendanii nu spuneau „mocănița”, ci, simplu, „trenuțu”, cu un fel de afecțiune părintească) copilăriei mele. Unul era Miculaie din Buhani, celălalt, mai scund și mereu asudat, era „domnu” Șerban, cine știe de unde venit și cum a ajuns slujbaș respectat al trenului. Amândoi aveau uniforme de „cheferiști” (cu toate că locomotiva și vagoanele aveau sigla C.F.F, Căile Ferate Forestiere), nicidecum C.F.R, ca la trenul „mare” cu care, de la Sebiș, mergeai la Arad ori la Brad. Fiecare conductor avea o tașcă de piele neagră pe umăr și nelipsitul „clește” cu care perfora biletele călătorilor.
Gări eau doar trei pe linia noastră, la Sebiș, la Moneasa, cu feredeiele ei unde groful de la Viena venea de se lecuia de reumă, și, firește, la Zenda.
Întorcând, prin poziția ei, spatele caselor din sat pentru a privi doar spre Izoi și Cetate, gara din Zenda era totuși o clădire impunătoare. Un pridvor larg precum o îmbrățișare sinceră lăsa călătorul să intre în sala de așteptare încălzită bine la vreme de iarnă ori în biroul domnului „șef” Pali Pugna, respectat de zendanii care știau că în tinerețe el a fost mare luptător pentru Unire și s-a dus chiar la Bălgrad, lucruri despre care, nu se știe de ce, domnul Pugna nu prea povestea. Domnul șef a lăsat însă cu limbă de moarte ca să i se cânte la mormânt Tricolorul, lucru cât se poate de primejdios pentru anii cincizeci, când puteai face închisoare chiar și pentru o vorbă necugetată. Corul bisericii din Sebiș i-a respectat dorința și la înmormântare a cântat, din cântecul drag tuturor și pe care nu le era îngăduit să-l cînte, doar o strofă: „Iar când fraților m-oi duce/ De la voi și-o fi să mor/ Pe mormântul meu să-mi puneți/ Sfântul nostru Tricolor”.
Primăria nu conta prea mult pentru zendani, importante erau biserica și gara. Duminica, după ce ieșeau de la slujbă, sătenii se abăteau pe la gară, nu pentru că ar fi așteptat pe cineva. Ei nu voiau să recunoască, dar așteptau pur și simplu „trenuțul”, care își anunța sosirea cu trei fluierători încă din dreptul morii lui Haviar. Zendanii rămâneau în gară cât stătea și trenul, apoi, după ce domnul „șef” dădea drumul trenului, se îndreptau și ei tăcuți spre casele lor.
Atunci când își aducea aminte de anii primului mare război al lumii, Rozalia Costea pomenea gara, fiindcă retrăia dureros clipa în care bărbatul ei a plecat la război, pentru a pieri undeva prin Dalmația, cum au murit și alți zendani.
Omul ei era un bărbat harnic și se îmbrăca iute, dar în dimineața aceea Rozalia vedea bine că bărbatul ei nu se grăbește, lungind fiecare gest, ca și cum acesta ar fi căpătat pe neașteptate un înțeles nou. Pe ea a mângâiat-o pe obraz, dar pe Mărioara, care dormea îmbujorată în pătuțul ei de sub fereastra prin care se vedeau casa lui Teodor Plisca și dâmbul lui Muzaricu (unde iarna se adunau la sanie copiii din Zenda, dar și tinerii ori bătrânii încurajați de neobositul popa Tol), pe Mărioara a sărutat-o pe frunte. El văzut apoi că și femeia lui se îmbrăcase: „Nu fi bolundă, Rozalie! Cu mine nu vii tu la gară!”
Dar ea a ieșit în urma lui și, în loc să meargă la gară pe calea cunoscută de lângă casa finului Leontin Lupșa și să treacă pârleazul peste gardul de nuiele, a scurtat calea prin grădina cumnatului Pavel Horga, care o ținea pe Mărioara, sora ei după tată.
A rămas în spatele gării și de acolo, în lumina afumată a zorilor, îi vedea bine pe toți, dar mai ales pe omul ei, care stătea lângă fratele lui, Rentu. Tăceau amândoi, poate gândindu-se la ce nu își vor fi spus și trebuie să-și spună în clipele de până la venirea trenului. Tăceau, asta va ține minte bine Rozalia și va povesti mai târziu, tăceau amândoi și se uitau undeva departe spre vârful Izoiului, ca și cum niciunul dintre ei nu ar mai fi văzut dealul acela care, blând sau zburlit, le spunea dimineața zendanilor dacă ziua va fi bună sau rea.
În fața gării mici cu acoperișul de tablă ruginită se adunaseră aproape toți zendanii, fiindcă fiecare trebuia să petreacă pe cineva. Ca joia, când e târg la Borosebeș, s-a gândit Rozalia Costea, de acolo, din spatele gării, când zendanii pleacă de dimineață devreme, întorcându-se la amiază cu coșările de nuiele pline de cumpărături ori cu sacii de bucate așezați pe platformele trenuțului ce nu se grăbea niciodată, făcând în ciudă văii Zendei, grăbită să se piardă în Criș. Gândindu-se, acum, la acele dimineți răcoroase de vară, Rozaliei i-a venit să plângă, știind că acum nu e joi, nu e nici duminică, știe Dumnezeu ce zi o fi, oricum în gară era liniște ca într-o fotografie și liniștea aceasta sporea răcoarea dimineții de toamnă. Rozaliei Costea i s-a făcut frig, cu toate că-și pusese pe umeri cârpa groasă de lînă, adusă de Teodor tocmai de la un târg din Pâncota. A început să tremure și și-a pus mîna pe gură ca nu cumva cei din fața gării să-i audă clănțănitul dinților. Dar ei toți erau încremeniți, nu vorbeau unul cu ceilalți, parcă erau morți, s-a gîndit ea, apoi și-a făcut cruce, Doamne ferește la ce se poate gândi ea acum, când oamenii ăștia se duc unde i-or duce și cine știe când s-or mai întoarce.
Lazăr Coșa își strângea la piept muierea și pruncii, legănându-i ușor și privind undeva departe, dar nu spre Ramna, de unde trebuia să vină trenul, ci spre Borosebeș, ca și cum trenul acela ar fi trecut de multă vreme, și de data aceasta lor nu le-ar fi părut rău că au pierdut trenul și că se pot întoarce la casele lor. Rozalia nu-l auzea, dar mai târziu domnul șef de gară avea să povestească impresionat că Lazăr Coșa murmura un cântec pentru el și pentru ai săi, crezând că poate i-l aude și Dumnezeu: „Pruncii mei, muierea mea,/ Ai, Doamne, grijă de ea,/ Că îi las în voia ta!”
Apoi Rozalia a auzit țivletul trenului. Gâtuit de dealurile dintre Ramna și Zenda, țivletul a scăpat spre Izoi, de unde s-a năpustit nemilos asupra celor din gară. Abia atunci liniștea aceea de fotografie s-a spart. Trenul ce intra în gară acoperea țipetele muierilor și ale pruncilor, iar ea le vedea fețele schimonosite și lacrimile și mâinile întinse spre vagoanele trenului ce se punea în mișcare. Atunci a început și ea să plîngă acolo în spatele gării, singură, dar plânsul ei nu-l auzea nimeni, căci nimeni nu mai auzea plânsul celuilalt. Trenul, care îi ducea în fiecare dimineață pe bărbați la lucru și tot el îi aducea seara la casele lor, cu câte o pită neagră de la pădure, trenul acela care le aducea de sărbători neamuri de la Borosebeș ori de la Arad, „trenuțu” pe care duminica la amiază se strângeau să-l aștepte cu drag în gara cu acoperișul de tablă, tocmai trenul acela se dovedea acum nepăsător la durerea lor.
…Pe la sfârșitul anilor șaizeci cineva de sus a hotărât că trenul de la Sebiș la Moneasa nu-și mai are rostul. Începea vremea camioanelor și a autobuzelor. Zendan, poetul Ilie Măduța va scrie niște versuri care nu cred să fi fost publicate: „Gara aceea a trecut în uitare/ Șinele s-au topit în pământ,/ Azi camioane albastre și roșii/ Trec insultate de vânt”.
Repede au început pregătirile pentru scoaterea șinelor și demolarea terasamentului. Autoritățile nu au putut ține însă ascunsă ziua în care trenul va face ultimul lui drum, trecând prin Zenda. Zendanii au aflat și la ceasul potrivit s-au adunat în fața gării așteptând trenul, așa cum o făceau de fiecare dată duminicile și în zile de sărbătoare.
Nu am fost acolo, dar îmi place să cred că atunci când trenul venind dinspre Moneasa a oprit în gara cu acoperiș de tablă, atunci toate glasurile au amuțit. Cu cloapele în mâini, oamenii se uitau tăcuți la mașinăria aceea de fier care până acum făcuse parte din viața lor. Noul șef de gară ezita să dea semnul de plecare, dar fluierul conductorului a spart tăcerea. Trenul a scos atunci un suierat prelung, căruia ecoul dinspre Izoi și pădurile Zendei i-a dat răspunsul lui de bocet.

 

 

(Din volumul în lucru Oameni de dincolo. Adevăr romantic și minciună… românească)