Se dedică domnului profesor Miron Trif.

 

 

În Țara de dincolo de negură, Mihail Sadoveanu propune drumul dinspre reprezentare spre obiectul acesteia, dinspre carte spre natură, pentru a descoperi condiția omului ce trăiește în deplină consubstanțialitate cu întregul. Scriitorul caută ceea ce este primitiv, înlăturând tot prisosul pe care modernitatea l-a adăugat naturii: „Uitați paginile de antologie ieftină, discursurile de lirism și prezumție, căci nouă nu ni se datorește nimic din ce-i frumos pe acest pământ românesc. Nu ni se datorește nici măcar păstrarea a tot ce-i primitiv, căci, unde s-a putut, sondele au spart scoarța pământului, fierăstraiele au ucis pădurile” (s.n.).
Modern ca scriere, textul sadovenian devine expresia unui demers recuperator și a încercării naratorului de a redobândi/retrăi, prin experiența literaturii și a narațiunii în special, timpul auroral, al minunilor, după cum autorul însuși afirmă: „Cătră minunile primitive nu sunt drumuri, în preajma lor nu se află locuri de popas, omul trecător n-a cheltuit pentru ele nici dragoste, nici inteligență”. Pentru Sadoveanu, mai mult decât o călătorie inițiatică, întoarcerea la natură este o călătorie de ispășire pentru păcatul ruperii de natural.
Țara pe care o caută naratorul sadovenian (și pe care își propune să o recupereze prin forța și rostirea magică a povestirii) se află dincolo de o negură ce nu-și refuză sensurile simbolice. Într-un binecunoscut dicționar de simboluri, ceața este considerată „simbol al nedeterminatului, al unui stadiu evolutiv în care vechile forme, pe cale să dispară, nu sunt încă înlocuite de forme noi, precise”. Expresie a opacității, ceața se opune privirii și, până la urmă, descoperirilor revelatoare. Nu este mai puțin adevărat însă că ceața provoacă spiritul, care tinde permanent dincolo de aparența și inconsistența ei, în cazul lui Sadoveanu, spre o țară pură ca un tărâm ce garantează vârsta trăirilor autentice.
Aventura recuperatoare propusă de Sadoveanu se consumă sub semnul unei necesare rătăciri, sugestie că individul se abandonează unui spațiu lipsit de drumuri/poteci ca semne certe ale actului civilizator, într-o realitate impusă ca „altă viață” ori ca un basm (specie sugestivă în acest caz): „Am rătăcit amândoi multe zile, prin cotloanele necunoscute ale stuhului ș-ale fluviului. (…). Cum am ieșit în lungul Dunării, printre luncile cele mari de sălcii, care se înclinau lin la suflarea vântului, am înțeles că intrăm în altă viață ori într-un basm.” (s.n.). Intrând în această lume, omul sadovenian trebuie să aibă certitudinea că a rupt orice legătură cu lumea modernității și a civilizației acesteia: „Toate legăturile cu lumea dispăruseră. Cărțile de școală și profesorii, fierberea impură a târgușorului de provincie căzuseră în întuneric (sfera negurii și a opacității, n.n.), ca păpușile în cutia lor”. Aici, omul modern are ocazia întâlnirii semnificative cu celălalt, în orizontul unei autentice și depline libertăți: „Din adâncurile subconștientului un fior necontenit tremura către suprafață. Toată ființa lui era liberă și atentă. Atentă vânătorește – deși expediția aceasta era întâia, deși ochii lui nu văzuseră încă vânatul viu”.
Un text deosebit de incitant și emblematic pentru întrgul volum rămâne Gâşte sălbatice – adică numere incomensurabile, în care intrarea în țara de dincolo de negură este sinonimă descoperiririi de către omul modern, în propria ființă a omului de demult: „Căci a rămas la mal, la ţărmul lumii oamenilor, o parte din fiinţa mea, -ceea ce mă face să fiu omul de toate zilele al obştii ş-al veacului. Şi celălalt, omul cel depărtat şi de demult, cufundat şi stăpânit subt întuneric, s-a eliberat, şi pentru el pulsează inima altfel şi-mi zvâcneşte sângele-n ochi. Acest om nu trăieşte decât clipele de faţă, c-un singur scop. Şi pentru asta aşteaptă sălbatic şi grav gâştele care plutesc găgăind peste pana stuhului”. O eliberare semnificativă de modernitate presupune o altă întâlnire cu naturalul și o cu totul altă înțelegere a acestuia:„Vin şi trec în fiecare noapte mii de mii, aici şi pretutindeni, pe tot emisferul nordic. În fiecare noapte umplu cerul, plutind pe aripile lor puternice şi neostenite. Când, într-un târziu, încercăm a aborda cătră o margine de grind, văzduhul se cutremură de aripile şi clamoarea lor, ca de vijelie. Mulţimea lor trece de numerele minţii omului şi întunecă cerul. Aşa plutesc pe văzduh, poposesc şi trec pe toată aria unei jumătăţi de pământ. Oamenii au foarte vagă cunoştinţă despre aceste popoare ale aerului ş-ale apelor. Ei trăiesc în târgurile lor şi se socotesc mulţi şi puternici. Pe când paserile necunoscute şi fără număr, stăpânitoare a tuturor elementelor, umplu singurătăţile de o viaţă aparte, tainică şi formidabilă. Omul, vulpea şi hultanul pun în viaţa lor episoade cu totul neînsemnate. Stăteam uimit, privindu-le cu spaimă mulţimea de pe grind. Acestea, şi altele, şi altele, în nopţi şi nopţi, fără întrerupere şi răgaz, pe senin şi furtună, trec spre mările cele libere de la miazănoapte. Acolo sunt marile singurătăţi albastre pe tărâmul celălalt, unde nu răzbesc oamenii. Acolo, subt soarele oblic, se întâlnesc şi petrec gâliţile egiptene şi gâştele cele mari care trec pe-aici, gâştele cele negre, cele cu aripile violete şi gâştele albe ca zăpada, gâştele gotce şi cele cu pinteni la aripi, şi toate gâştele celor o mie de soiuri. Se amestecă cu ele alte o mie de soiuri de raţe şi alte mii de soiuri de paseri de apă; şi pinguinii îmbrăcaţi în frac, autohtoni binevoitori, le primesc cu discursuri, privindu-le cu bunăvoinţă. Iar la echinocţiul de toamnă se întorc pe drumurile pe care de sute de mii de ani generaţiile lor le străbat fără încetare”.
Trecerea dincolo de neguri accentuează sentimentul prezenței celuilalt, cu care modernul nu se poate identifica, fiindcă această intrarea în lumea naturalului nu înseamnă și aventura scufundării depline în adâncurile propriei ființe. Malul/țărmul rămâne o prezență autoritară:„Da, fără îndoială că omul din veacuri râdea, un râs împietrit şi crispat, care samănă cu masca morţilor. Când se petrecuse toată întâmplarea? A avut loc dintr-odată, pe neaşteptate şi brusc, într-o clipă din veşnicie. Fără pricină şi fără scop; căci cel care-şi reia de la ţărm personalitatea abandonată nu obişnueşte să mănânce vânatul, ca strămoşii al căror râs îl are pe obraz”. Ceea ce nu înseamnă că în momentul de grație, omul modern nu simte în adâncul ființei sale, prin prezența gâștelor, zbuciumul celuilalt :„Aud încă o clipă şoaptele gâştelor, fără să le văd. În fundul cotului de baltă joacă raţe, în stropi. Ştiu că mai am o clipă şi voi fi văzut. Mi se zbate o reţea fumurie pe ochi şi am în mine acelaşi zbucium al celuilalt. Două găgăiri prelungi şi simultane tresar în dreapta mea, subt zidul stuhului. Cu gâturi lungi şi zboruri greoaie paserile sălbatice se înalţă; şi-n acelaşi timp, în fluturări de stropi, şi grabnic, au zvâcnit spre văzduh şi raţele din fund”(s.n.). Chemarea gâștelor devine ademenitoare, aceasta este receptată fără scop și fără noimă, înlesnind o profundă înțelegere a lumii:.„Rămân, privind sombru. Aud altă pocnitură depărtată de la tovarăşii mei. Ascult fără nici un scop şi fără noimă găgăitul gâştelor care au scăpat şi se depărtează; când, împletindu-se cu chemările lor tot mai slabe, alte chemări nouă, în creştere, îmi lămuresc înţelegerea şi-mi chiamă atenţia şovăitoare”(s.n.).
Revin la titlul povestirii. Gâștele sălbatice au fost socotite „mesageri între cer și pământ” sau, în general, un „mesaj”, spre deosebire de gâștele domestice, un simbol al fidelității conjugale. În egală măsură, gâsca sălbatică este acceptată ca un simbol al inițiatului și al inițierii, aspect confirmat de textul sadovenian. Să nu uităm însă că omul modern trebuie să adapteze lumea capacității sale de înțelegere. Gâștele sunt numere( cu tot ceea ce implică aceasta). Pentru un Joseph de Maistre numărul era „barieră evidentă între brută şi noi”, ceea ce-l determină să afirme că „nu cred decât în număr… e pretutindeni…“ . Amintesc de asemenea că pentru Baudelaire „Totul e număr. Numărul e în tot. Numărul e în individ. Beţia e un număr”. Gâștele sunt așadar numere însă numere incomensurabile, ce nu pot fi măsurate, arghezian ”drămuite”. Același om modern nu poate urma chemarea păsărilor( care au împărăția „pe tărâmul celălalt”), cât timp el nu se poate sustrage condiției sale degradate:„- Neculai, zic eu tovarăşului meu; să ştii că sălbăticiunile acestea au vieţuit pe pământ înaintea noastră, ş-au să vieţuiască şi când noi n-om mai fi de mult. / – Care noi, cucoane? întreabă cu oarecare nedumerire Neculai. / – Noi, oamenii. Să ştii că degeaba le puşcăm. Lor nici nu le pasă şi se duc în împărăţia lor, pe tărâmul celălalt. / – Oare, cucoane, aşa să fie? Este o împărăţie a lor, pe tărâmul celălalt? / – Este. Şi noi acolo nu ne putem duce, pentru că suntem nemernici şi legaţi de pământ…(s.n.).
Omul sadovenian trece dincolo de negură și are chiar o semnificativă înțelegere a lumii și a propriei condiții însă nu poate urma pînă la capăt simbolicele gâște. Tiparele ultime nu-i sunt îngăduite și el nu poate ajunge în tainicul loc vag numit acolo. Fiindcă el nu este doar un păcătos, ci și supus vremii și malului care-l recuperează inexorabil: – Se poate…, grăieşte Neculai privindu-mă lung şi semnificativ. Eu cred, cucoane, că ceilalţi boieri n-au făcut ispravă mai bună decât noi. Am mers bine ş-am prins câteva sălbăticiuni. Ar fi vremea să ne întoarcem la mal.(s.n.).