Între puținii poeți de astăzi care construiesc poeme ample, pe coordonate alegorice, se numără și Mircea Măluț, cu al său topografiile umbrei (Editura Junimea, Iași, 2022), alcătuit din numeroase fragmente lirice care se ordonează într-un discurs segmentat, având însă coerență ideatică intrinsecă; poem pregnant metaforic, de rezonanță subtil religioasă și nu mai puțin morală, într-un halou insinuat istoric. Fiecare din aceste secvențe este notat aidoma pericopelor biblice, cu mențiunea versetului și a tabloului particular căruia îi aparține (9,3/ 29,7/ 5,11 ș.a.). Cronografia poemului are astfel aliura unui soi de evanghelie („ultima evanghelie”) vizionară, închipuind universul unei umanități aflată în perspectiva propriei apocalipse („cu fiecare zi aducem/ o nouă măsură infernului// noi o sumă de infirmi/ disputându-și întâietatea suspinului/ pe-un descompus câmp de bătălie/ abandonat cândva fără glorie” – chiriașul dedesubtului sunt). Un alter ego al poetului, scribul, este vocea mărturisitoare, centrală („sunt confesorul tăcut al armelor”), în jurul căruia apar și se exprimă martorul, călătorul, ucenicul și alte personaje ființiale, cărora le și inventariază prezența într-un indice de nume final. Imperiul pe care îl cartografiază astfel nu este însă unul geografic delimitat, în ciuda referirilor pe care le face la marginile acestuia, ci unul virtual, proiecție a universului uman contemporan, cu rădăcinile sale mitologic: „o viață compusă din naufragiile noastre/ în veacul acesta ce visează urât/ când lucrurile cad cu zgomot în lucruri/ când se înserează a spaimă în mit” (și s-au hotărât semințele să meargă-n exil). Imperiul este unul al decadenței lumii de obște, pe care poetul cată a-l defini în formele sale esențiale de ființate. Poezia devine astfel un soi de proorocire a unui final apocaliptic al acesteia: „de la un timp nu facem altceva/ decât să putrezim/ de la un timp ne scobesc răbdători/ scobitorii/ de la un timp păsările își lasă leneșe cântecele/ doar deasupra mlaștinilor// multe vă poate spune ucenicul/ unei glaciațiuni// cum să vă pregătiți/ cum să întâmpinați/ cum să faceți față// cum să vă deschideți larg viața/ să intre saltul cu gheare cu tot” (ucenicul unei glaciațiuni). Discursul e metaforic, încărcat de simboluri, sumbre în general căci atmosfera poemului este una apăsătoare, în care umbrele acoperă orizontul. Aici ucenicul, o altă voce a poetului, se impune ca un veritabil descriptor evocator al lumii ambientului: „stau la masă o mare de umbre/ beau cu sete întuneric din cupele negre/ pe care le umplu din când în când/ de după orizont// cântăreți orbi aduși de departe/ cântă atenți partiturile liniștii// sentinelele tăcerii/ își făceau semne/ doar martorul și călăuza știau despre ele/ din dicționarele misterelor// mirii au intrat/ într-o groapă a marginii/ beau cu sete întuneric din cupele negre/ și-așteaptă darurile uitării// e un semn în imperiu acum/ doar martorul și călăuza/ doar martorul și călăuza/ unul după altul ca doi străini/ prin somnul greu al imperiului” (prin somnul greu al imperiului). Imagistica frizează suprarealismul, absurdul rezonează cu tehnica arhitecturii ideatice: „sângele s-a oprit la trecerea pragurilor/ cele sortite să cadă în ziua impară/ să spună cine o să plătească/ pentru rodul furat al perechii// sângele s-a oprit la trecerea pragurilor/ când somnul îngenunchează-ntr-un nume/ să culeagă blestemul osului/ înserat precum nașterile de ieri// sângele s-a oprit la trecerea pragurilor/ ascultând tăcerea mamelor învinse/ când tăieturile și-au abandonat venirile/ și se aud bătăile uitatului în ușile lumii” (cele sortite să cadă în ziua impară). În poem circulă numeroase motive, tratate și dezvoltate în spiritul întregului deși fiecare în parte își are semnificația și sensul aparte. Mai pregnant este marginea, marginea imperiului care nu vrea să fie altceva decât spațiul ideatic fertil în agonia generală („vom face la marginea imperiului/ o plantație de inimi”), apoi umbrele impuse de prezența îngerilor întemeietori („pe fața ta/ se leapădă un înger de umbră”), motivul scribului domină tocmai condiția asumării acestora de a consemna istoria imperiului („toți scribii imperiului/ lucrează numai la utopii și apocalipse/ noapte și zi noapte și zi/ șlefuind îndelung utopiile și apocalipsele”), motivul frigului („un imperiu al frigului greu de descris”) ș.a. În șirul atâtor poeme cu vădit caracter programatic apar și poeme dramatice reprezentând vibrația unor trăiri individuale marcate de tocmai istoricul acestui apogeu dramatic al umanității: „aici la hotar am înțeles/ că trebuie să aștept/ fără semne prevestitoare// îmi bat vânturile exilurilor în umeri/ valurile apelor moarte/ păsări ciudate își leapădă aripile uscate/ aproapele păsării mute sunt// aici la hotarul târziei/ geme neștiutul de îmbrățișarea sângelui/ înveninatule înveninatule/ tu crezi că-i răsăritul timpului tău// parcă aud geamătul surd/ al unei religii murind” (aproapele păsării mute sunt).
Imaginea unui poet tragic se profilează din această construcție unică în lirica noastră actuală, Mircea Măluț având calitatea unui veritabil vizionar în perspectivă apocaliptică a umanității, umanitate reprezentară parabolic de acest imperiu fabulos crepuscular în care nu dispare speranța de viață: „în imperiu s-a uitat/ să se scrie scenariul/ zilei de mâine// viitorul improvizat al prăbușirilor/ îl înviem noi” (au orbit în somn balanțele lumii).