Fest(in) pe Bulevard

Și la ultima sa ediție, festivalul Teatrului „Nottara” a avut o dinamică și o amploare remarcabile. Marinela Țepuș și redutabila sa echipă au organizat un eveniment cu durata de 12 zile, cu șase secțiuni și zeci de spectacole și evenimente conexe. O să comentez, din păcate, doar câteva producții pe care vi le recomand.
Mălina Andrei (în dublă ipostază de coregrafă și regizoare) a reușit să construiască în Eterna musica un reușit, agreabil, bine articulat spectacol de dans și muzică, o poveste de dragoste punctată în episoadele sale semnificative, de la flirt la sincope și făgașul iubirii mature. De o cumințenie ce nu urmărește deloc să epateze – ferit așadar și de snobismul romanțios, și de ostentația militantă –, spectacolul are farmec prin firescul narațiunii dialogice-coregrafice-muzicale. Ilinca Kiss, Filip Ristovski, Roman Manoleanu, Irina Strungăreanu și Marian Chirazi – actori și dansatori, cu toții interpretând partituri mai complexe decât „specialitatea” fiecăruia – au complinit cu grație și aparent fără nici un efort intenția regizorală. Eterna musica a fost exact ce se dorea: un moment de bucurie artistică.
În cu totul alt registru a evoluat Somnambulism de Iaroslava Pulinovici, producția Teatrului „Nottara” care a primit și Premiul pentru cel mai bun spectacol. Un premiu deloc „de politețe”, pentru că montarea lui Alexandru Mâzgăreanu are o forță de expresie cu totul specială, aducând formula teatrului psihologic într-o inspirată modernitate.
Povestea ziaristului Slava, măcinat de culpa unui adulter care nu-l ajută să se rupă de căsnicie, apoi traumatizat de moartea soției și prins în spirala unei teribile derive existențiale, capătă treptat o sesizabilă tensiune. Eroul nu e doar autodistructiv, ci și nociv pentru cei din jur, de la colegii de serviciu la amanta deznădăjduită, care nu știe cum să-l ajute, și până la fiul său adolescent, refugiat în bulimie pentru a-și depăși propria traumă, accentuată de abulia tatălui. Slava parcurge un proces cathartic, de auto-purificare, chiar prin intermediul fiului său, pentru care experiența aceasta este un prag al maturizării.
Mâzgăreanu a transpus cu fler, ingeniozitate și o lectură acut-empatică textul foarte reușit al Iaroslavei Pulinovici, într-un spectacol plin de nerv, cu echilibre bine dozate și sprijinul unei echipe notabile. În scenografia sublimată – dar colorată și contorsionată precum fantasmele psihotice, acele tulburi pulsiuni interioare – a Rodicăi Der, actorii de la „Nottara” au compus roluri memorabile. De la Ion Grosu (Slava), care a interiorizat și exteriorizat cu precizie și pregnanță sincopele personajului, la Crenguța Hariton, care a construit în amanta Alla un personaj imatur emoțional, dezechilibrat și derutat, pus în fața unei provocări pe care n-o poate gestiona, și până la liceanul Iulian Mihai Cristea, care l-a întruchipat pe fiul Maksim cu o uimitoare maturitate și un control special al rolului, dincolo de evidentele emoții – echipa completată cu har de Sorin Cociș, Karl Baker și Diana Roman (fiecare cu amprenta sa semnificativă pentru derularea acțiunii) a edificat un spectacol care nu doar dă de gândit, ci și de simțit, cu asupra de măsură…
Despre relațiile dintre părinți și copii, dar cu o perspectivă cumva elegiac-amuzantă, detașată și totuși încărcată și aici de o emoție ce climaxează la final s-a vorbit și în Homemade, un spectacol-devised al Teatrului Maghiar din Cluj, în regia Martei Várgyasi și dramaturgia lui Réka Biró și Katalin Deák. O montare secvențială, bazată într-o oarecare măsură pe improvizație – ceea ce-i dă o suprinzătoare și cuceritoare autenticitate – ce evocă în variile sale episoade confesiuni de viață – unele amuzante, altele mai traumatice, altele emoționante până la lacrimi. Un spectacol tulburător, dar solar, totuși, interpretat cu profesionism, calm, onestitate și bună priză la publicul bucureștean de Csilla Albert, Áron Dimény, Andrea Kali, Melinda Kántor, Csaba Marosán, Rudolf Molnár, Júlia Laczó, Gizella Kicsid, Ágnes Szucher, Dorottya Balogh/Tímea Jerovszky.
Provocatoarea temă a secțiunii competiționale de la Fest(in) a fost ilustrată și de un provocator – și foarte reușit, după opinia mea – one man show din Argentina: I have a doll în my closet de Maria Ines Falconi, regia Carlos de Urquiza (Grupo de Teatro Buenos Aires). Din nou o confesiune, de o dezarmantă și empatizantă sinceritate, despre un băiat care-și descoperă identitatea homosexuală, printre puseuri de juvenil-sportivă masculinitate și secrete vulnerabile precum păpușa din dulap.
În decorul domestic întruchipat de un dulap dintr-o cameră de copil, Julian Sierra a construit un monolog plurivocal de o livrare afectivă frisonantă. Nu am avut de-a face doar cu o evocare rememorativă a adultului ce-și povestește viața, ci chiar cu bulversarea interioară a adolescentului confruntat cu propriile temeri și cu mefiența socială – toate, voci și stări redate minunat de actorul argentinian.
I have a doll in my closet face parte din acea specie de produse artistice care pretind o necondiționată empatie. Nu știu câți spectatori și-au depășit barierele și au rezonat la el, dar cei care au făcut-o au câștigat, cu siguranță, ceva: o mai bună cunoaștere a altfelității…
În schimb, un alt spectacol străin – coreean, de data asta – a avut un ritm foarte percutant, infantil-belicos, redând ciocnirile personalităților în consolidare dintr-o clasă de liceeni pasionați de percuție. Heartbeat de Kim Doo-hwan (r. Bae Eun-wook, Donghwa Tree Theatre, Seul redă un subiect comunitar foarte acut: violența în școli (extremizată în bulying, uneori, așa cum surprinde spectacolul), și nevoia de solidaritate și toleranță reciprocă induse de maturitate. Sub aparența degajat-extravertit-spectaculoasă a secvențelor de percuție și a cântecelor, actorii coreeni (Jeong Do-hun, Kim Jae-woo, Han Hye-lin, Cha Geun-su și Yu Ji-su) au tentat, de fapt, un demers pedagogic – spectacolul lor e adresat cu precădere școlarilor –, un demers, din câte am aflat, de succes. Dincolo de codificarea specific extrem-orientală – cam sacadat-nefirească pentru noi – Heartbeat e un spectacol extrem de accesibil tocmai prin ritmul său.
Un impresionant rol de de-compoziție, ca să zic așa, al Virginiei Mirea, mi-a atras atenția asupra delicatului – ca un basm cu tristeți și zâmbete – spectacol Kimberly de David Lindsay-Abaire, montat de Andreea Vulpe la Teatrul de Comedie. Povestea fetiței care, din cauza unei boli rare, îmbătrânește pe zi ce trece, dar care nu-și pierde niciodată optimismul vital, đeși are o familie ciudată, iar prietenul de la școală îi e izgonit, este narată regizoral, scenografic și actoricește cu un halou special de copilărie matură, în care cei mici au soluții pe care cei mari, blazați și înrăiți, sunt incapabili să le găsească. Aerul ăsta de basm este dat nu doar de jocul încântător al Virginiei Mirea – care face un personaj perfect verosimil din Kimberly, lipsit de orice șarjă sau stridență –, al lui Vlad Bîrzanu – impecabil în rolul prietenului fetei, Jeff, al Mihaelei Teleoacă, Laurei Creț și al lui Ioan Coman – bine integrați contrapunctic; aerul de basm e dat și de splendida scenografie a Cristinei Mile – o dubiță care poate fi și casă, și biblioteca școlii etc., ceea ce dă spectacolului o versatilitate dinamică foarte izbutită. De remarcat finețea lecturii regizorale a Andreei Vulpe, atentă la detalii și atmosferă.
În fine, mai merită să remarc din programul festivalului versiunea pitorească, neortodoxă, curajoasă, plastică și foarte shakespeariană a lui Cristian Pepino după Visul unei nopți de vară (Teatrul Țăndărică).
Cu formidabila sa capacitate de esențializare, fără să piardă nimic din multele dimensiuni ale textului originar, Pepino reușește din nou un mare spectacol pe un spațiu minuscul, în care păpușile și oamenii coexistă, ca și stările lor, de la emfază la sinceritate și de la umor gros la poezie pură. Perfectă – fluentă, exactă și fluidă – mânuire a marionetelor, dar și lăudabil joc de scenă al actorilor: Mihai Dumitrescu, Simina Constantin, Florin Mititelu, Cristina Țane, Andreea Ionescu, Roxana Vișan, Leonard Dodan și Robert Trifan.