Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

George Bacovia – un solitar (1881-1957)

George Bacovia – un solitar (1881-1957)

Simbolismul este introdus în literatura noastră de către Al. Macedonski, primul teoretician al acestuia, semnând mai multe articole programatice între care două de importanță majoră, în 1892 („Poezia viitorului”) și în 1899 („În pragul secolului”), având caracterul unor adevărate manifeste literare, acesta coagulând în jurul revistei Literatorul și a cenaclului său, o întreagă pleiadă de tineri scriitori care vor constitui generația simbolistă la noi. Reprezentativ pentru acest curent este însă George Bacovia, și el gravitând în jurul salonului literar al lui Macedonski, în care citește poezii, unanim apreciate, pentru ca în 1916, la apariția volumului Plumb (reprezentând debutul editorial, după ce publicase în mai multe reviste ale momentului), critica literară să aibă revelația unui nou mod de a scrie poezie, în manieră simbolistă (cu filiații în decadentismul baudelairean și mai ales în atmosfera morbidă a liricii lui Maurice Rollinat).
George Bacovia, pe adevăratul său nume George Andone Vasiliu, s-a născut la Bacău (17 septembrie 1881) în familia unui modest comerciant, Dimitrie Vasiliu. În copilărie învață limba germană și urmează Școala Primară Domnească, Gimnaziul „Ferdinand” din orașul natal, apoi Școala Militară din Iași, de la care se retrage nesuportând regimul cazon („Liceu, – cimitir/ Al tinereții mele –/ Pedanți profesori/ Și examene grele /…/ Liceu – cimitir/ Al tinereții mele –/ În lume m-ai dat/ În vâltorile grele,/ Atât de blazat…” – Liceu), pentru ca să-și ia bacalaureatul tot la Bacău; se înscrie la Facultatea de Drept din București, pe care o abandonează și urmează Facultatea de Drept din Iași, pe care o absolvă dar nu practică magistratura; va funcționa la Școala Primară din Bacău, la Călugăra, suburbie a Bacăului, copist la Prefectura Bacău, din 1913 devine ajutor contabil la aceeași prefectură dar se îmbolnăvește și demisionează. În 1914 este internat la sanatoriul Dr. Mărgăritescu din București, pentru ca întors la Bacău să devină, în 1925, primul director al revistei Ateneul cultural. E pasionat de muzică și de desen, dar colaborările cu poezii la revistele literare îl impun în conștiința publică. Îi apar volumele: Plumb, 1916, Scântei galbene, 1926, Bucăți de noapte, 1926, Poezii, 1929, Cu voi…, 1930, Poezii, prefață de Adrian Maniu, 1934, Comedii în fond, 1936. În 1932 și apoi în 1935 este distins cu Medalia Meritul Cultural pentru ca în 1934 să primescă Premiul Național de Poezie. După război publică în 1946 volumul Stanțe burgheze, pentru care este criticat de autoritățile comuniste și marginalizat, dar la mijlocul anilor ‚50 este repus în drepturi și sărbătorit ulterior de Ministerul Artelor. În 1956 i se publică volumul Poezii. Moare la 22 mai 1957 în locuința sa din București.
Fire sensibilă, de un pesimism organic, poetul resimte astfel, copleșit de tot răul secolului (mal de siècle), într-o singurătate apăsătoare, toată mizeria lumii contemporane („Întreg pământul pare un mormânt”). Provincialismul, pe care l-au văzut în poezia sa toți comentatorii și care există cu evidență, trebuie înțeles în plenitudinea metaforei acesteia: o lume marginală, bolnavă de o maculare socială generală, în condițiile unei existențe materiale precare, depresive: „De-atâtea nopți aud plouând,/ Aud materia plângând (…) Și simt cum de atâta ploaie/ Piloții grei se prăbușesc” (Lacustră). E un secol crepuscular în care totul pare veștejit, aflat în pragul mortificării, poetul însuși trăind această decădere implacabilă spre moarte: „Ce chiot, ce vaiet în toamnă (…) Pământul la dânsul ne cheamă” (Melancolie). Întreaga poezie bacoviană se află sub semnul melancoliei: o stare copleșită de tristeți funciare pe care el o poetizează asumată biografic: „Iubit-o, și iar am venit…/ Dar astăzi, de-abia mă mai port –/ Deschide clavirul și cântă-mi/ Un cântec de mort.// Și dac-am să cad pe covoare/ În tristul, tăcutul, salon –/ Tu cântă nainte, iubit-o,/ Încet, monoton” (Trudit). Monotonia e a toamnelor, atât de prezentă în primele sale volume. E un poet citadin, firește, un poet al naturii parcurilor mohorâte, al cimitirelor ca fundal peisagistic, totul văzut în culori contrastante de alb și negru, în nota specific simbolistă, realizând astfel, cu un soi de tandrețe melodică, o atmosferă frisonată de sentimentul zădărniciei: „Copacii albi, copacii negri/ Stau goi în parcul solitar:/ Decor de doliu, funerar…/ Copacii albi, copacii negri.// În parc regretele plâng iar…// Cu pene albe, pene negre/ O pasăre cu glas amar/ Străbate parcul secular…/ Cu pene albe, pene negre.// În parc fantomele apar…// Și frunze albe, frunze negre;/ Copacii albi, copacii negri;/ Și pene albe, pene negre,/ Decor de doliu, funerar…// În parc ninsoarea cade rar…” (Decor). Ninsorile își vor face prezența, cu insistență, în volumele ulterioare când, odată cu înaintarea în vârstă, glacialitatea orașului, cu elementele sale vitale (corbii, ca în poeziile lui Tradem), amorțite și ele, îl vor învălui cu grave aduceri aminte, marcându-i existența: „Un hoit, un corb, un câmp, și eu,/ Iarnă… și-ncepe a ninge –/ Ninsorea-mprejur cu cerul s-atinge…/ – O, corb!/ Ce rost mai are –un suflet orb…/ Ce vine singur în pustiu –/ Când anii trec cum nu mai știu,/ O, corb!/ Ce rost mai are-un suflet orb…/ – Chiar! (…) Târziu, și ninge, noaptea se lasă,/ Sunt singur acum…/ Iată orașul, nimeni pe drum –/ Pace, nimic, am ajuns acasă!” (De iarnă).
Sentimentalismul tandru al amorului aduce rezonanțe eminesciene. De altfel, întreaga poezie bacoviană stă sub semnul eminescianismului, filtrat printr-o psihoză morbidă, al emoțiilor intime din spații închise, izolate, căci, dacă la autorul Florii albastre, iubita apare într-o natură mirifică, solară, la autorul Plumb-ului, aceasta animă un interior bolnav căruia doar căldura afectivității sale îi dă o anume vigoare sanitară: „Te uită cum ninge decembre…/ Spre geamuri, iubito, privește –/ Mai spune s-aducă jeratic/ Și focul s-aud cum trosnește.// Și mână fotoliul spre sobă,/ La horn să ascult vijelia,/ Sau zilele mele – totuna –/ Aș vrea să le-nvăț simfonia.// Mai spune s-aducă și ceaiul,/ Și vino și tu mai aproape; –/ Citește-mi ceva de la poluri,/ Și ningă… zăpada ne-ngroape.// Ce cald e aicea la tine./ Și toate din casă mi-s sfinte; –/ Te uită cum ninge decembre…/ Nu râde… citește nainte.// E ziuă și ce întuneric…/ Mai spune s-aducă și lampa –/ Te uită, zăpada-i cât gardul,/ Și-a prins promoroacă și clampa.// Eu nu mă mai duc azi acasă…/ Potop e-napoi și nainte,/ Te uită cum ninge decembre,/ Nu râde… citește nainte” (Decembrie). Tristeți, singurătăți, atacuri de ftizie ș.a., devin motive frecvente în lirica bacoviană. Iubirile sunt pierdute (ratate, neîmplinite) și doar iluziile acestora mai susțin evocări romanțioase pe care le rostește melodic în ceasuri de reverii nocturne, autumnale: „S-a dus albastrul cer senin/ Și primăvara s-a sfârșit –/ Te-am așteptat în lung suspin,/ Tu, n-ai venit!// Și vara, cu nopțile ei,/ S-a dus, și câmpu-i veștejit –/ Te-am așteptat pe tângă tei,/ Tu, n-ai venit!// Târziu, și toamna a plecat,/ Frunzișul tot e răvășit –/ Plângând, pe drumuri, te-am chemat,/ Tu, n-ai venit!// Iar mâini, cu-al iernii trist pustiu,/ De mine-atunci nu vei mai ști –/ Nu mai veni, e prea târziu,/ Nu mai veni!” (Ecou de romanță).
Preocupări sociale par a-l revigora, compunând, în versuri protestatare, în maniera acelorași decepții existențiale, manifeste de adeziune, dar lumea muncitorilor e la fel de tristă și umilă: „Din streșini picură…/ Și-un zvon de vremuri mari –/ Să mai surâd numai o clipă –/ Sculați, ai muncii proletari!// Din zările ce se deschid/ Se duc neînțeleși ghețari –/ Sub cer cu cântece și flori –/ Sculați, ai muncii proletari!” (Spre primăvară).
Universul inspirației lui George Bacovia e cel al tristeților decadente, lăuntrice; impresionat de mediul ambiant, lovit de o maladivă descopunere („Carbonizate flori, noian de negru…/ Sicrie negre, arse, de metal,/ Vestminte funerare de mangal,/ Negru profund, noian de negru…” – Negru), resimțind peste tot plictisul ucigător al provinciei („E miros de cadavre”), își prefigurează însuși, resemnat, ținuta finală: „În veșmintele-mi funebre/ Mă închid ca și un mort” (Poem în oglindă).
De o densitate dramatică, cu accente febrile duse până la tragismul existențial, volumul Plumb este cel reprezentativ pentru originalitatea puternică a creației lui George Bacovia, impusă pe coordonatele majore ale simbolismului românesc. Următoarele volume sunt bogate variațiuni pe aceleași teme, întregul operei sale poetice adăugând cote de altitudine artistică de mare profunzime la vârful piramidei scrisului modern al veacului nostru trecut.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg