După 1990, critica literară din România a desfășurat o amplă acțiune de recuperare a scriitorilor din exil, a căror operă a fost prohibită în perioada dictaturii comuniste. Mult mai puțini critici au descoperit până acum literatura de limbă română care se scrie în Israel. După cum se cunoaște, originarii din România au contribuit foarte serios la întemeierea statului Israel, care a sărbătorit recent 70 de ani de la înființarea sa. Spre bucuria noastră, evreii originari din provinciile românești nu și-au uitat locurile de baștină, nu și-au uitat limba în care s-au format. În Țara Sfântă apar și acum numeroase publicații în limba română, scrise într-o impecabilă limbă românească, lipsită de barbarismele care au invadat, mai nou, limba lui Eminescu, Blaga și Arghezi.
Ființează în Israel două asociații ale scriiitorilor de limbă română, mai multe cercuri culturale, instituții care cultivă apropierea de limba și cultura țării de origine, România. Acești scriitori militează, prin scrisul și activitatea lor, pentru crearea de legături spirituale cu țara noastră. Așa se explică și faptul că una din instituțiile culturale cele mai active este Institutul Cultural Român de la Tel Aviv, unde se lansează adeseori cărți scrise în limba română de către acești scriitori originari din România. Una din cărțile care a fost lansată recent la Tel Aviv este cartea Gettei Berghoff, intitulată Caietul din sertar. Jurnal israelian (1987-2018). Volumul a apărut la editura Ofakim Itonut (2019), ce girează “Jurnalul săptămânii”, o excelentă publicație condusă de directoarea Doina Meiseles, un talentat gazetar și activist cultural, originar din România. Publicația are și un pronunțat caracter cultural, pe lângă cel pur informativ.
Autoarea Caietului din sertar, Getta Berghoff, este născută la Iași în 1935 și s-a stabilit în Israel de câteva decenii, perioadă în care a debutat cu romanul Ultima ninsoare (Editura Minimum, Tel Aviv, 2001), carte ce s-a bucurat de o bună receptare, fiind tradus în ebraică și încununat cu prestigiosul premiu Ianculovici. Romanul e de fapt o frumoasă poveste de dragoste desfășurată pe fundalul social al epocii interbelice din România, prelungită până în epoca dictaturii comuniste. Tehnica romanescă a acestei cărți de debut e apropiată de cea a jurnalului intim, mizând pe o estetică a fragmentarului. Volume de proză precum Sub zodie sumbră (1991), Pe firul de ață (2006), Comorile Arielei (2011), Femei și destine (2014) i-au creat un profil inconfundabil în proza de limbă română, actvitatea prozatoarei fiind distinsă cu prestigioase distincții precum Premiul Cultural Haim și Sara Ianculovici (2007) și Premiul Gropper (2012). După cum sublinia poetul Zoltan Terner, proza Gettei Berghoff excelează prin “abordarea analitică a comportamentului uman, observarea ascuțită a detaliilor de ordin psihologic, notarea atentă, minuțioasă a celor mai fine percepții vizuale sau auditive, de gestică, mimică sau nuanțe ale vocii…”. Volumul intitulat Caietul din sertar. Jurnal israelian (1987-2018) reconfirmă virtuțile de analist ale prozatoarei. De această dată, unghiul de observație al Gettei Berghoff se modifică. Căci așa cum nota undeva Susan Sontag, într-un jurnal autorul se exprimă pe sine însuși, fiind genul literar care e un excelentl vehicul al propriei individualități, înregistrând cu fidelitate lucruri și evenimente din viața zilnică. Dar constituind și o alternativă a vieții, jurnalul oferă autorului, susține eseista citată, sentimentul independenței emoționale și spirituale.
Încă din primele pagini ale Jurnalului israelian aflăm amănunte despre geneza cărții și despre intențiile autoarei:
“Am deschis caietul și am mângâiat prima filă, cu un gest asemenea celuia cu care îți ștergi o lacrimă, rostogolită pe obraz. Ședeam pe scaun, priveam pagina albă, nepregătită pentru confesiunile ce sar putea revărsa, în urma scrisului meu.
Fără cuvinte, gesturile de mângâiere erau rugăminți dureroase, de iertare pentru ce urma să scriu, pentru ce aveam să destăinui caietului… Dar, oricum, îmi iau libertatea să aștern în acest caiet tot ceea ce mă doare, fără sămi pese pe cine ar supăra dezvăluirile mele.
Caietul va deveni confidentul meu și, pe măsură cel voi scrie, va împlini ceea ce am ascuns o viață. Atâtea destăinuiri, atâtea poveri greu tăinuite, sau adunat înlăuntrul celor patru compartimente ale inimii, fără de legături cu rânduielile biologice.
Trăiam zile tensionate, liniște nam avut prea multă în țara noastră.”
Fără îndoială, Jurnalul israelian al Gettei Bergoff e un soi de confesional, un memorial psihologic, o oglindă în care se reflectă toate problemele unui nou venit în Israel, care e silit să se adapteze la un nou mediu social, la o nouă realitate, fără să excludă amintirile și legăturile sentimentale cu țara de origine. Jurnalul e, ca orice operă de artă, un document și o mărturie asupra timpului și societății israeliene în care prozatoarea trăiește, dar și o întoarcere asupra autorului însuși, cu o consemnare minuțioasă a mișcărilor sufletești, a sensibilității unei femei cu nenumărate probleme legate de existența cotidiană, cu intimitățile și dramele ascunse ale vieții casnice. În egală măsură, autoarea are dorința de a „reconstitui trecutul”, încercând să contrabalanseze amărăciunile prezentului cu partea mai luminoasă a trecutului. Din acest trecut, din “tolba memoriei”, fac parte deopotrivă întâmplări petrecute în viața din România, dar și din noua sa țară, Israelul. Existența autoarei nu este deloc una roză, căci Getta Berghoff are sentimentul că “lupt(ă) de una singură cu greutățile intervenite în fiecare zi”. E mai mereu “neliniștită”, dar în același timp consemnează în Caietul din sertar micile succese de scriitor. La 2 mai 1990, autoarea notează că <<“ În revista “Minimum” a apărut textul meu “Despre Independență”, o pagină despre festivitatea de la Mițpe Ramon, unde fiul meu primise gradul de ofițer”>>(p.13). Adeseori, autoarea jurnalului e silită să-și întrerupă meditațiile asupra literaturii, ca să își caute masca de gaze, fiind mereu în stare de alarmă datorită pericolelor ce pândesc statul Israel în permanență. La 10 mai 2003, de pildă, autoarea nota: “Am căutat masca de gaze și am așezato pe scaun, lângă poșeta în care miam adunat medicamente pentru trei zile. Alături e și o sticlă de apă minerală.
În caz de alarmă, nu mă voi duce în adăpost, nervii mei nu mai sunt aceiași ca în anii 1944 la Iași, când de pe prispă, urmăream avioanele care bombardau la orizont și alarma întârzia totdeauna.”
În confruntarea cu dificultățile vieții, Getta Bergoff își amintește adeseori cuvintele unuia din părinții fondatori ai statului Israel, președintele Chaim Weizmann: „Țara nu v-a fost dăruită pe o tavă de argint, ci într-o continuă luptă.” Autoarea cărții are o viață spirituală bogată, citește nenumărate cărți și reviste, jurnalul conservând adeseori note de lectură, în care își dovedește bunul gust, cultura profundă și competența de cititor avizat. Scriitoarea, o melomană împătimită, merge la concerte simfonice, vizitează librării și galerii de artă, face mai multe excursii tematice, dornică de a-și descoperi propria țară, dar și lumea cea mare. Aceste călătorii îi permit să își întâlnescă rudele ce locuiesc în alte țări și continente, pe care le consemnează cu emoție în jurnalul său. Iese din izolarea căminului propriu pentru a participa la adunările Asociației Scriitorilor Israelieni de limbă Română, observând cu atenție, cu un ochi balzacian, fizionomii și caractere, uneori cu o fină, benignă maliție: ”Eram sigură că voi auzi o polemică a celor care se scoală dimineața cu dureri de cap, dacă n-au fost cap de afiș în ziua care a trecut. Oameni serioși, trecuți de maturitate, au uneori o comportare copilăroasă”. Face portrete și schițe ale unor confrați scriitori, alcătuind o galerie numeroasă, unele dintre acestea fiind memorabile. Sunt portete realiste, cu fine nuanțe caracteriale. Dintre aceste schițe de portet amintim doar câteva, cum ar fi cele dedicate dramaturgului Al. Mirodan, scriitorilor Shaul Carmel, Zoltan Terner, Gina Sebastian-Alcalay, Maria Găitan-Mozes, Andrei Strihan, ziaristei Doina Meiseles.
De mare interes pentru istoria vieții spirituale a evreilor originari din România sunt paginile dedicate Cenaclului „Punct” al soților Mariana și Solo Juster, cenaclu mitologic, în care se întâlnesc autori de primă mărime ai scrisului românesc din Țara Sfântă. Trec prin acest loc, în care domină o atmosferă de emulație, de exigentă prietenie, numeroși critici literari, poeți și prozatori, dintre care îi amintim doar pe: Andrei Fischof, Luiza Carol, Sonia Palty, Leopold Bittman- Ruga, Zeev Ben-Chaim, Iosef Eugen Campus, Gina Sebastian Alcalay, Solo Har, Eruhim Roisman, Tania Lovinescu, Elena-Esther Tacciu.
Aceste pagini ale Caietului din sertar oferă prozatoarei nu numai un câmp generos de observație a unor psihologii și caractere, ci și o importantă latură documentară asupra vieții spirituale a evreilor originari din România. Sunt doar câteva din calitățile acestei cărți de excepție, aparținînd unui scriitor de primă mărime, pe care istoriile literare din România au datoria de a-l consemna și comenta cu toată atenția și căldura pe care talentul Gettei Berghoff îl merită cu prisosință.