Protagonistul romanului ce vede lumina tiparului postum, Femei albastre (Polirom, 2013, o ediție îngrijită admirabil de Carmen Mușat), semnat de regretatul prozator, eseist și profesor universitar Gheorghe Crăciun (1950-2007) este chiar naratorul-personaj fără nume, a cărui identitate are totuși relevante puncte de contact cu autorul și teoreticianul literar. Îi recunoaștem forsforescenta, versatila, proteica, profund analitica, oximoronica și culta scriitură, măestria descrierilor și a monologului îngropat, temele-obsesii ale romanelor antume, arta narativă a unui poet cu nostalgia ficțiunii (precum Mircea Ivănescu).
Iată în ce fel își definea într-un mai vechi interviu (reprodus în iluminantul studiu-prefață semnat de amintita C. M.) intențiile de a-și cuceri publicul: „În ceea ce-l privește pe cititor, important nu mi se pare să-i spui o poveste care să-l țină cu sufletul la gură – ci să-l copleșești cu intermitențele și detaliile nevăzute ale existenței, să-i arăți neobișnuitul din obișnuit, prospețimea a ceea ce pare banal, caracterul hipnotic al stărilor diurne, infinita metafizică a gesturilor și senzațiilor celor mai mărunte. Femei albastre nu se îndepărtează în niciun fel de aceste deziderate, în ciuda scenariului său epic destul de spectaculos”.
Așadar, înțelegem că romanul trebuie citit în cheie cinematografică, oricum a artelor vizuale, fiind el în fapt un colaj alert de instantanee, secvențe, dosare de existență, fișe caracterologice, conexiuni între roluri de flilm jucate, de pildă, de Nicole Kidman: Virginia Woolf în The Hours sau Ada Monroe în Cold Mountain, și roluri jucate de personajele cărții, dintre care se detașează complicata, placid-tenebroasa și totodată fermecătoarea Ada Comenschi. Celebra actriță cu ochi albaștri și carnația ivorie, deținătoare, printre altele, a unui premiu Oscar, devine treptat personaj în provocatorul roman al lui Gheorghe Crăciun, ce-i consacră pagini unice, dând o supremă probă de cinefil, cineast, cronicar de artă, portretist al senzațiilor, anatomist, fizionomist, psihanalist etc. .
Dacă frumoasa actriță ar fi informată asupra existenței ei în formă de imagine recurent- fabulatorie și punct de referință, statică sau în mișcare, suntem convinși că n-ar ezita să sponsorizeze traducerea în limba engleză și publicarea cărții prozatorului român, simultan în Statele Unite, Australia și Marea Britanie.
Femei albastre este o proustiană summa erotica de intermitențe ale inimii, ale simțurilor și limbajului (a se vedea subtitlul amfiguric, sensi blu, care poate fi tradus și prin preferințe senzoriale pentru culoarea albastru, culoarea visului și a reveriei, nu-i așa, de la Eminescu la Kandinsky, consacrată mondial de poezie, pictură, muzică etc.). Iată ce spune Ondina, prietena statornică a naratorului în această privință: „albastrul e o culoare liniștitoare, calmă, echilibrată, omogenă, profundă, imaterială […] o acumulare de vid de apă și de vid de aer, un rezultat al transparenței cristalului, o culoare rece și pură care despovărează formele, le desfoliază și le desface din chingi”
Romanul, în toate cele trei părți ale sale, transcrie necontenit ca un aparat de filmat pe mai multe planuri, interioare și exterioare, locuri, stări, etape ale vieții, întâlniri ale naratorului cu personajele conexe (Dani Carada, transfugul Roland, Marvin Leach, Dorin etc.), bărbați, dar mai ales femei, pe fundalul unei istorii maștere, a decesului României socialiste și a nașterii cu forcepsul a celei capitaliste: nu lipsește, evident, relatarea mineriadei din 13-15 iunie nouăzeci, cu silniciile, atrocitățile și chiar morții ei.
Primele scene ne familiarizeză cu viața profesională a eroului într-un cabinet privat de avocatură condus de un oarecare Alain, dar și cu relația sa cvasi maritală cu o tânără, frumoasa jurnalistă, iertător-materna Ondina. Protagonistul, un Don Juan (ce deține totuși o semnificativă transcendență morală, dublat de un Don Quijote în perpetuă expediție erotică, cum bine spune C. M.) evadase după ani de uzură și varii experiențe intelectuale, dar mai ales amoroase cu Ada, Adriana, Viky Etc., tot atâtea tentative de cunoaștere de sine și mântuire, în Austria, în localitatea Welk, spre a se documenta în biblioteca unui institut pentru teza de doctorat. Juristul nostru nu-și ascunde veleitățile de scriitor și nici autismul melancolic de care suferă și care îl ajută să decoleze în ficțiune, date fiind calitățile lui unice de senzor al istoriei intime, al unor istorii individuale, dar și al gândirii și comportamentului unor mari colectivități. Conștientizează schimbările survenite în România în plan social, sociologic, moral și psihic și nu pierde prilejul de a se autoflagela pentru pasivitatea resemnată dovedită în vremea regimului dictatorial.
Un outsider, am zice, de sorginte camilpetresciană, ce se mărturisește lumii, asumându-și ereziile și păcatele proprii, neuitând să decripteaze în cheia tranzitivității și totodată a reflexivității colegii și colegele de institut, profesorii, feluritele personaje cu care se relaționează în țară și în străinătate, un cocteil ce devine în chip alchimic o viziune despre lume și viață. După toate aparențele, eroul nostru, încă tânăr, părăsit brusc după câțiva ani de soție, se arată mereu disponibil ca amant, fie în ipostaza de vânător anxios, pervers, egoist, calin, fie în cea de estet animat de un amuzament superior, pentru episoade erotice pasagere, mai lungi sau mai scurte.
După toate aparențele, protagonistul era nu doar fascinat, ci și intrigat de misterul feminin (un veritabil palimpsest din care ieșeau la lumină simultan sau succesiv Salomeea, Dalila, Sapho, Isolda, Cătălina, Emma Bovary ș. a. m. d.). Acest mister al feminității (menit, nu-i așa, să îmbogățească înțelegerea lumii) și explorarea lui în toate detaliile și nuanțele ce includ intimitatea anatomică, psihică, etică, este performanța, dar și crucea autorului Gheorghe Crăciun. Adevărul este că romanul colcăie de erotism, de scene și episoade de voyeurism și acuplare ca sport extrem, din care nu lipsesc detaliile și semiologia seducției, de la acel tainic innamoramento la provocarea insidioasă, hormonală, de la descrierea organelor genitale, felația și cunnilingus-ul y compris, la actul sexual și ideea că erosul nu exclude crima.
Alături de protagonist, se conturează memorabil Theacher, profesorul de drept internațional, devenit consilierul firmei, bărbatul irezistibil cu aer de vedetă de care se va îndrăgosti încă din studenție Ada, ceea ce n-o împiedică, în numele aceluiași mister feminin, să se dăruiască intermitent și eroului nostru; la polul opus acestuia, caracterologic vorbind, se află zeflemistul, misoginul, sarcasticul Alain, divorțat de trei ori, suferind de singurătate, mai nou îndrăgostit fără speranță de Ada, și care se va mulțumi în cele din urmă cu Adriana pe care o va lua de soție, stabilindu-se în insula Capri. Un evazionism, am zice, al unei lumi frivole în cosumism, disimulare și fornicație ca ultimă plajă.
Fapt e că există o evoluție în comportamentul protagonistului față de femei din clipa în care a avut șansa iubirii și bucuriei calme dăruite de Ondina. În fine, actul sexual cu aceasta i se pare de o inocență și naturalețe edenică, hierogamie, ce mai! Cu toate astea naratorul nu scapă de năravul poligamiei, dar se vindecă de mania idealizării femeilor, de infantilismul cu care „ privirea mea se grăbea să împingă sub pielea lor seringi întregi de metafizică. Mereu mă temeam să nu le simplific ca ființe”. Până și Nicole Kidman, femeia de celuloid, al cărei costum de epocă în Cold Mountain are culoarea florilor de gențiană, ca și rochia Adei, devine „o femeie reală, posibilă doar în film, în veci inabordabilă”. Autoportretele ce abundă în roman lasă când și când să se vadă și figura și caracterul autorului, înainte și după decembrie optzeci și nouă, autoreferențialitatea făcând parte din recuzita postmodernismului.
În timp ce toate personajele se transformau după Revoluție, naratorul nu voia acest lucru, în schimb „voiam să mă răzbun pe mine. Voiam să mă pedepsesc. Voiam să-mi încerc puterea de rezistență. Voiam să mă gândesc în secret la Nicole Kidman. Voiam să nu-mi pese și nu reușeam. Eu trăiam totul ca pe o halucinație, ca pe un vis palpitant în care nu mai există rău și bine, azi și mâine, căldură și frig, eu priveam totul ca pe un vis monstruos, seducător și atroce, în care nu mai exiști decât tu”.
Spre deosebire de Alain, cel mult prea slobod la gură și pentru care femeile sunt niște obiecte ale dorinței, protagonistul este un estet al erosului, inclusiv al acelui body language. Autorul receptează și zugrăvește realitatea personajelor apelând când la o tehnică pointilistă, când la una constructiv-deconstructivă ce include și demontarea ideilor primite de-a gata, un exemplu din multele ce pot fi citate fiind portretul făcut lui Teacher (ca profesor la catedră, dar și în ipostazele sale oculte) personaj ce va dispărea din Bruxelles unde are un job care îi permit accesul la absobția de fonduri europene. Posibil că nu rezistase să și le treacă în conturi personale.
În privința esteticii romanului românesc, Gheorghe Crăciun refuză să devină „o piesă de muzeu ca Breban sau Buzura” (p. 153), și nu agreează „sporovăiala mioritică” încă de succes. Riscă așadar să scrie o proză fără subiecte, deci neinteresantă. Desigur, Gheorghe Crăciun a fost unul dintre scriitorii cei mai conștienți de valoarea lor, permițându-și să lanseze o nouă scriitură, un nod mod de a face roman, abordând la modul superior eseistic moravurile, climatele, personajele.
Dacă ar fi să-i găsim un termen de comparație, ne vine-n minte maghiarul Pèter Esterházy, deja o multipremiată somitate europeană, și romanul său O femeie. Ca și acesta, Gheorghe Crăciun este un designer și un investigator al universului feminin, al frumuseții femeii, nemuritoare și totodată supuse caducității; imaginile sale, tot atâtea eșantioane de opera aperta, izbutesc să reprezinte și să interpreteze esențial și infinitezmal personajele feminine (această colecție la purtător!), ca și cum ar vrea să le spulbere misterul și să se lecuiască de legendara lor provocare, fără să reușească, bineînțeles (dovadă e că naratorul proiectează ca epilog al romanului său neterminat, căsătoria lui cu Ada). Gheorghe Crăciun a revizitat un mit și un mister, în dublul limbaj al postmedenismului, al adorației și desacralizării, sporindu-i taina.