Cînd este timp frumos, îmi place să urc pe Cetățuie. Dar și cînd plouă mai molcuț, fără agresivitate, aproape monoton, fac o plimbare pînă sus la Belvedere, beau acolo o cafea încercînd să nu mă gîndesc la nimic. Doar la ploaia de afară. Acum e soare, cerul e de-o amețitoare seninătate și parcă te cheamă la o ascensiune spre nesfîrșitul său imperiu.
M-am gîndit, într-o primă fază, să o sun pe Bi, lady Bi cum o alint eu, să mă însoțească. Luăm o cafea la purtător și o bem pe-ndelete așezați pe o bancă deasupra orașului. Să-i arăt fostul internat al „greierașilor”, fostul liceu de muzică, parcul lui nenea Iancu și multe alte locații unde se petrece acțiunea romanului Mierla neagră. Să ne imaginăm că-n jurul nostru roiesc sute de cărăbuși cu aripi aurite în timp ce eu îi povestesc, în șoaptă la ureche despre pasiunile Irenei… Dar Bi cunoaște toate astea, s-ar putea plictisi. De fapt, acum vreau să scriu despre ea.
A publicat două cărți de proză și nu are de gînd să se oprească aici. Cărțile sînt semnate Bianca Tămaș și… nu este un pseudonim, este chiar adevăratul ei nume. Primul volum poartă un titlu pseudo-apocaliptic, zic eu, și anume Cînd cerul era pe sfîrșite! (Ed. Limes). Păi, dacă cerul se sfîrșește, atunci și lumea întreagă își va da duhul, nu? Al doilea volum „coboară” cu picioarele pe pămînt: Bere și pantofi cu toc (Ed. Eikon). Prozele din primul se apropie mai multe de ceea ce putem numi texte poematice. Ori poeme în proză. Bi se joacă de-a rîsu-plînsu într-un fermecător de dezarmant stil adolescentin în care, însă, se pot întrezări urmele unei personalități literare distincte. Ba iubește, ba nu iubește, ba suferă, ba explodează de fericire, cu sau fără motiv. Uneori, îngrămădirea de metafore (care „o mușcă de glezne…”), de efuziuni lirice ori licențe poetice e destul de mare pe centimetri liniari, aproape sufocînd intențiile, ideile autoarei. Însă, în cele din urmă, Bi iese elegant din impas: „Și dacă m-aș dărui ție printre rîndurile unei cărți, m-ai iubi mai mult?”, „Romanțe plictisite alunecau printre cerceafuri, tînjind după o briză…” Al doilea volum, cel cu bere și pantofi cu toc, e un pas înainte făcut de autoare. E mai „limpede”, mai aerisit și poate tocmai de aceea mai convingător. Experiența lui Bi s-a îmbogățit, experiența aceea pe care o numim, aproape banal, de viață. Printre rîndurile sale se strecoară ironia și autoironia, un cîștig clar pentru orice scriitor. „Am început să te scot din mine, zi de zi cîte puțin iar bucăți din tine le ascund… sub pat. Deja te-am scos din mine cu o scobitoare. […] Scria zeci de pagini goale zilnic, doar pentru a-și demonstra că umbra ei are un rol…”
Textele lui Bi, pre numele ei real Bianca Tămaș, sînt pline de arome și culoare, precum o minunată salată exotică gătită într-un decor… mioritic. Și ea este o fire a contrastelor. Cînd, directă rostindu-și părerile fără menajamente și fără fariseism, cînd sentimentală, izbucnind în plîns la o simplă pal(m)ă de vînt, cînd ghiduș teatrală (pentru simplul motiv că iubește teatrul, cu pasiune), folosindu-se, uneori, de „armele” unei actrițe ca să „joace” diverse „roluri”, în funcție de situație, cînd exaltată, cînd calculată, cînd duioasă, cînd hotărîtă să înfrunte chiar și un uragan de nesimțiri.
Nu știu ce drumuri va urma lady Bi în viață. Nu fac pronosticuri, nu sînt clarvăzător, (chiar dacă cu Harra Carmenița am fost coleg de scenă pe vremea cînd habar nu avea că va ajunge clarvăzătoare mondială intergalactică rostind cele mai halucinante gogomănii pe posturile tv…), dar sînt convins că Bi nu se va lăsa de scris, și bine va face. Pasiunea aceasta îi curge prin vene. „Am să îmi scriu toți îngerii și toți demonii, toate zîmbetele și toate îndoielile. Pe o băncuță, într-o stație în care autobuzele au uitat de mult să mai oprească, voi ucide zeci, sute de coli ale căror linii au fost așezate cu mîna stîngă. […] Nu-mi voi scrie iubirile, fiindcă n-au fost. În schimb, îmi voi scrie furia pînă voi rămîne goală de cuvinte, pînă voi ști cu siguranță că nu mă mai pot întoarce din drum.”
Orașul pulsează la picioarele mele, sub cupola strălucitoare a cerului. Închid ochii. Aud un zumzet ușor, muzical, de aripi care frămîntă aerul cald ce îmi mîngîie, senzual, chipul. Nu pot fi cărăbușii, încă mai este pînă-n luna mai. Nu deschid ochii pentru a nu distruge vraja. O vrajă ca o tandră amăgeală.