Aspectele tehnice ale artei memoriei bruniene, fac în așa fel încât la punerea ei în practică să fie nevoie de un exercițiu continuu. Dacă dispozitivele noii tehnici mnemonice sunt considerate ca fiind în legătură cu țesutul speculativ al operei De umbris idearum se înțelege că sistemul logico- mnemonic gândit de Bruno răspunde unei experiențe mai înalte și mai complexe, cu o tehnică menită să întărească amintirile: o experiență care implică sufletul filosofului și are sensul de iluminare, care ne ajută să intrăm în misterele naturii. Imaginea mnemotehnică apare astfel ca o cheie de lectură a texturii realității, ce presupune existența unor ipoteze speculative ale ontologiei și ale gnoseologiei neoplatonice, reluate de Bruno în De umbris idearum, în care este pusă în evidență corelația necesară între diversele planuri și nivele ale realității: primul este cel metafisic al arhetipurilor ideale; planul fizic sau al multiplicității lumii sensibile, care reflectă în mod imperfect ideile; planul intelectual sau al cunoașterii multitudinii lumii sensibile. Un tip de cunoaștere care se actualizează prin intermediul conceptelor intuitive ale intelectului, ce reunifică entitățile corporale care fac trimitere la esența comună a memoriei fixată în amintiri:
„Pentru a îndeplini cele mai perfecte operațiuni ale sufletului, ținând cont de conformația naturii, trebuie mai întâi să ne străduim pentru a putea acționa prin intermediul propriilor acțiuni la depășirea și integrarea multitudinii lucrurilor, la o imagine complexă asupra naturii, înțelegând astfel unitatea ei și mai ales ajungând la o stare de contemplație, care să ne aducă liniștea. Dacă vom reuși acest lucru, prin propriile noastre capacități, vom putea acționa astfel încât să putem înfăptui opere divine extraordinare, într-o raportare a finitului la infinit, cu conștiința finitudinii noastre.
Noua imagine a mnemotehnicii se fixează pe fondul unei atmosfere culturale care privilegiază diversele forme de înțelepciune esoterică, simbolizată prin scriitura ieroglifică, un model de scriitură ce răspunde tentativei de a sigila cunoașterea sau de a o transmite numai unei elite ce aparține unor adepți pregătiți să o primească. În această atmosferă, arta memoriei devine o formă de cunoaștere dintre cele mai înalte de care este capabil omul, adică aceea a proiectului divin al naturii și a structurii sale ontologice. În această prospectivă, memoria artificială este în măsură să-i dezvăluie practicantului secretele (arcanele) naturii cu ajutorul unui maestru înțelept, în măsură să guverneze mecanismul de punere în valoare a entităților universale și a unității lor ordonate.
Unu este ceea ce definește totul, scrie Frances Yates1. Unu este splendoarea și frumusețea în toate lucrurile. Unu este strălucirea din multitudinea lucrurilor. Dacă vei ști să le surprinzi, vei putea să pui între ochii tăi și lucrurile vizibile un binoclu atât de puternic că nimic nu-ți poate scăpa”2.
Viziunea bruniană comentează M. Picardi, se clarifică printr-o lectură atentă a noilor dispozitive ale artei memoriei care tind să capete forme tot mai complexe. Asemenea dispozitive ne arată cum Bruno este orientat să îmbrățișeze cu mintea realitățile universale, fixând în amintiri conceptele tuturor lucrurilor naturale și artificiale, care se leagă unele de altele într-o mișcare continuă de compunere și recompunere, despre care nu se poate spune că se va sfârși vreodată.
„Rațiunea dusă la infinit formează conținuturi noi și conform noilor căi prin care se poate acționa, prin compunere, adăugare, sustragere se pune în ordine, iar după aceea se începe de la capăt cu dizolvarea ordinii.”3
Astfel arta memoriei ne ajută, după Bruno, să depășim limitele cunoașterii umane, prin faptul că practicile nu se opresc la cunoștințele particulare și la amintirile parțiale ale realității, ci organizează conceptele și amintirile într-o viziune atotcuprinzătoare care reflectă ordinea unitară a Universului dincolo de haosul aparent și de inexorabilele vicisitudini ale realității sensibile. În linie de principiu, spune Bruno, noua mnemotehnică poate fi practicată de toți, deoarece toți suntem capabili să producem imagini și să elaborăm concepte, să creăm legături simbolice și să ne fixăm amintirile și mai ales să le evocăm. Totodată noul mecanism mnemotehnic le pare multora impracticabil, așa cum știm despre unii din foștii discipoli ai lui Bruno, care datorită propriilor limite nu se puteau ridica la performanțele Maestrului; de multe ori arta lui Bruno suscita uimire și uneori invidie, cum credem că a fost și cazul venețianului Mocenigo care l-a denunțat inchiziției, după o perioadă în care a încercat să se instruiască în arta memoriei.
Noua mnemotehnică nu putea fi practicată de toți sau oricum nu de toți în același fel, puțini erau cei în măsură să se apropie de forma perfectă. Este vorba de spirite superioare, de minți dotate cu o inteligență profundă și care au o predispoziție nativă pentru mnemonică, ca știință realizată printr-o formă specială de alegere4. „Acele puține personalități, scrie Bruno, printre care și Hermes Trismegistul și eu, care am dobândit o cunoaștere deplină a noii tehnici, fără niciun dubiu am exagerat aducându-i nu puține laude; dar cei care n-au înțeles-o n-o vor putea nici lăuda, nici contesta.”
Ideea unei noi arte a memoriei, scrie M. Picardi, care să cuprindă știința universală reintră în cadrul unei reforme proiectate să rezolve criza care traversa societatea Renașterii târzii: o criză culturală și socială de care Bruno devine conștient, începând cu perioada în care-și făcea studiile la Napoli, de mizeriile umane și de dogmatismul unor educatori dominicani. O asemenea criză s-a manifestat în perioada peregrinajului său european, ce denotă intransigența autorităților religioase, de credință catolică și reformată și a ignoranței și a stupidității academicilor care s-au opus oricăror noutăți științifice, plătită de Bruno cu propria viață. Mai mult, a fost depășită suspiciunea că el și-ar fi întărit memoria cu artele magice. O asemenea suspiciune este o oglindă a prejudecăților care au văzut opera sa în lumina comportamentului său excentric. Mnemotehnica sa n-a fost înțeleasă de academicii londonezi, ceea ce i-a determinat să-i refuze noutatea, dar mai ales concepția infinității lumii și a caracterului finit al ființei umane, ce-l făcea pe Bruno purtătorul unei adevărate revoluții culturale ce-și va dovedi finalitatea patru secole după publicarea lucrărilor lui Bruno, mai ales în lucrarea Despre infinit, univers și lumi.
Critica cunoașterii comentează M. Picardi, și misiunea renovării culturii vremii sale s-a încadrat într-o cercetare mai vastă pe care Bruno o încadra misiunii pe care o nouă religie trebuia s-o producă prin schimbarea din temelii a atitudini inovatoare față de fenomenele naturii, a înțelegerii semnificației lor, pentru care contemporanii săi încă nu erau pregătiți. Fenomenele naturale erau înțelese de Bruno în lumina înțelepciunii și magiei ermetice, o cunoaștere propagată în perioada primei Renașteri, prin descoperirea umanistică a vechii înțelepciuni.
Tezele studioasei engleze Frances A. Yates, subliniază Mariassunta Picardi, ce atribuie artei memoriei un caracter magic ne apar azi destul de problematice; în lumina noilor studii care arată cum folosirea substratului în mișcare, a imaginilor astrologice ar motiva datorită exigențelor pur tehnice, reorganizarea memoriei artificiale conform unui criteriu rațional. Recent studiile lui Mino Gabriele explică de ce imaginile astrologice ce închid în ele cinci icoane mai simple, pot fi reduse la cinci diverse tipuri de imagini care pot fi incluse în codul mnemotehnic: personajul, acțiunea, semnul caracteristic, elementele înconjurătoare și elementele prezente. Totuși, după Mino Gabriele, Bruno ne oferă un perfect exemplu de imagini care pot fi folosite pentru codicele ce conține roțile (luliene)5.
Sistemul mnemonic al lui Bruno este o mașină de o complexitate extraordinară, scrie Matteo D’Amico6, pe care chiar dacă am reuși s-o reconstruim în structura sa generală, în mare parte se sustrage unei pline și complete înțelegeri (…). Esența și în același timp baza operațiunilor magicianului, a unui mare inițiat în tradiția ermetică, constă deci în interiorizarea totalității lumii cerești, în capacitatea de a da viață unei constelații interioare care este făcută posibilă numai printr-un complex sistem al memoriei. La rândul ei, scriitura interioară își găsește chiar în imaginile astrale elementele sale constitutive. În ultimă instanță, ars memoriae bruniană nu este numai un instrument, care într-un mod independent permite să ne îmbogățim într-un mod extraordinar propria capacitate de a ne aminti; din contră, deja cu interiorizare spațiilor rotative aduce cu sine o mărire magică a propriilor capacități mnemotehnice, o întărire radicală a lor. Mărirea capacității de a ne aminti este una din consecințele cele mai vizibile, dar nu reprezintă cea mai importantă parte a mnemotehnicii lui Bruno.
Magia lui Bruno, ne sugerează Fraces Yates, are ca rezultat principal acela de a permite inițiatului să-și mărească puterea de a gândi și acționa, tocmai pentru că reprezintă în sine o abandonare încrezătoare a ordinii sacrului, a puterilor divine și a puterii ordinatorilor întregului Cosmos. Analogiile cu marile tradiții religioase sunt foarte puternice, în care tema ordinării din înalturile Cerului a propriei vieți, a cuvântului, a legii sau a intervenției lui Dumnezeu rămâne tot timpul centrală. Acest lucru, scrie Matteo D’Amico, se explică și prin faptul că Bruno însuși a adoptat în mod repetat, în toate operele sale, un ton care poate fi definit religios, sau faptul că vorbește tot timpul de propria sa activitate ca de a unui restaurator al religiei egiptene, al „religiei minții”, pentru a folosi definiția care apare în Plângerea ermetică cuprinsă în opera Alungarea bestiei triumfătoare. Egiptul, de altfel, conform întregii tradiții ermetice, era locul originar al oricărei înțelepciuni și al oricărui adevăr7. Înțelegem astfel, scrie Matteo D’Amico, de ce creștinismul fie în forma catolică, fie în cea protestantă a fost un punct de referință polemic continuu pentru Bruno, fapt pentru care Frances Yates a putut scrie următoarele:
„Cu Bruno exercițiile memoriei ermetice au devenit exerciții spirituale ale unei religii. Și este o anumită măreție în aceste eforturi care reprezintă, la culme, o mare tensiune religioasă. Religia iubirii și magia este bazată pe puterea imaginației și pe o artă a imaginarului care prin intermediul magicianului a încercat să captureze și să țină în interioritatea sa universul în toate formele sale schimbătoare, prin intermediul imaginilor care trec trec de la una la alta în complicate ordine asociative, reflectând mișcările variabile proprii Cerului, încărcate de emotivitate, cu o tendință continuă spre unificare, reflectând marea monadă a lumii în propria sa imagine, mintea omului”.8
Bruno face deci pași curajoși înainte, dincolo de limitele întregii magii a Renașterii ajunse până în acel moment. Mintea lui Bruno, scrie F. Yates, a funcționat conform direcțiilor care pentru omul modern sunt extrem de dificil de recuperat, direcții pe care le-a urmat și Ficino în opera sa De vita coelitus comparanda: adică, faptul că imaginile stelelor sunt intermediare între idei și lumea supracerească și cea subcerească a elementelor. Adaptând sau manipulând sau folosind imagini astrale și manipulând formele care sunt la un nivel cât mai apropiat de realitate, magia poate avea efect, dar nu făcând apel la obiectele lumii inferioare, care depind toate de influențele lor. Se poate acționa asupra lumii inferioare, schimbând influențele siderale care își exercită influența asupra lor, chiar dacă se cunoaște modul de adaptare și manipulare al imaginilor astrale. De fapt imaginile astrale sunt însuși „umbrele ideilor”, umbre ale realității, mai apropiate de realitățile umbrelor fizice ale lumii inferioare. Pentru un omul modern acest lucru este de neconceput, datorită mentalității total diferite. Cărțile lui Hermes l-au influențat la rândul lor pe filosoful magician, iar cartea despre umbrele ideilor concentrate pe scriitura internă (ad internam scripturam contractis), conține o culegere de imagini magice ale stelelor ce trebuiau să fie imprimate în memorie. ( …) Imprimând în memorie imaginile, „agenții superiori”, putem cunoaște din înalturi lucrurile care se găsesc aici, jos, la noi; lucrurile inferioare se vor așeza în memorie, odată ce vom așeza în ea imaginile lucrurilor mai înalte, care conțin realitățile lucrurilor inferioare într-o formă sau alta, într-o formă apropiată de realitatea ultimă.”9
Ordinea absolută a oricărui element pământean și ceresc imprimată pe roțile luliene ale memoriei, conclude M. D’Amico, îi permite minții magicianului să intre în posesia cifrei secrete a lumii, să cunoască ordinea cea mai profundă și adevărată a realității și în consecință îl face capabil să dea fiecărui element ce trebuie să și-l amintească locul cuvenit. Genialitatea lui Bruno constă înainte de toate în a fi formalizat un sistem universal de imagini, un adevărat și propriu alfabet alternativ cu infinite posibilități aplicative. Ceea ce este important de știut, ne spune M. D’Amico, este faptul că nu este vorba de imagini oarecare, ci de imagini magice, a căror forță provine de la roată internă, adevărată centralitate a energiei astrale. Sunt imaginile magice ale decanilor și a altor configurații astrologice care hrănesc cu puterea lor întregul sistem mnemotehnic brunian. Aceste imagini ale roții centrale nu sunt simboluri inerte și cauzale, ci din contră trăiesc, acționează asupra minții magicianului și pe care o structurează din interior, punând-o în contact cu spiritele și forțele ce pot fi evocate și controlate. Bruno caută memoria unui om divin, sau din contră a unui magician lipsit de puteri divine, legat de la început de guvernatorii stelelor, capabil fie să reflecteze, fie să domine universul. Mintea magicianului este pătrunsă de o energie divină, non-umană, de o minte care se hrănește prin intermediul unui neîncetat raport cu totalitatea cosmosului și a forțelor superioare care-l locuiesc10.
Oricum, tezele artei memoriei văzute ca o practică magică continuă să fie importante, deoarece însemnă în contextul studiilor bruniene o contribuție în ce privește separarea de anumite stereotipuri, menționate și de M. Picardi. Excursul nostru are în acest sens rolul de a defini în mod tot mai clar identitatea teoretică și culturală a lui Giordano Bruno. Actualitatea artei memoriei este evidentă, iar învățarea ei în școală ar face posibilă, la unii dintre învățăceii de azi, renunțarea la folosirea telefonului mobil la o simplă operație aritmetică. Timpurile moderne au adus beneficii enorme în modul nostru de trai, dar reîntoarcerea la vechile practici care aduc memoriei o îmbunătățire considerabilă ar fi benefică și salutară pentru psihicul și comportamentul uman. Cu o remarcă care nu trebuie uitată, de multe ori uitarea este la fel de benefică, iar încărcarea memoriei cu lucruri inutile este la fel de dăunătoare. A se vedea aici stilul desuet de a „învăța”, memorând lucruri inutile.
Într-un text publicat cu ocazia împlinirii a 35 de ani da la publicarea lucrării lui Ioan Petru Culianu, Eros și magie în Renaștere, Dana Jalobeanu face o analiză pertinentă a magiei, a „operațiilor fantasmatice”. Este vorba de faptul că undeva pe parcursul Renașterii, civilizația occidentală a suferit o mutație radicală la nivelul imaginarului. „Ceva care a făcut ca o serie întreagă de arte și științe premoderne, întemeiate în mod fundamental pe operarea cu imagini (Culianu le spune acestor imagini „fantasme” și ne explică că, în teoria tradițională a cunoașterii, acestea erau imprimate în oglinda spiritului, acea substanță diafană, nici materială, nici imaterială care face legătura dintre suflet și corp) să dispară, fiind gradual înlocuită cu științele operațional-simbolice ale modernității.”11
Arta memoriei, ca o știință fantasmatică, reprezintă pur și simplu o serie de tehnici și exerciții de construire și păstrare a memoriei individuale, esențială pentru câștigarea și păstrarea individualității; iar magia, o serie de tehnici și trucuri de inter-relaționare cu ceilalți în care eul operatorului reușește să se mențină „întreg” și „la suprafață” (eventual fagocitând eurile celorlalți), comentează Dana Jalobeanu, care este printre puținele studioase de la noi care s-a apropiat de opera lui Culianu, și i-a înțeles semnificațiile, asta și datorită aprofundării izvoarelor de metafisică și istoria religiilor în care Ioan Petru Culianu a fost un adevărat Maestru.
Magicianul, este după Culianu, cel care, înțelegând cum funcționează mintea umană, știe cum să opereze cu această făptură proteică și cameleonică care este omul, pentru a-i da consistența dorită. Sau măcar pentru a-i neutraliza instinctele distructive. Din punct de vedere tehnic, magia fantasmatică pornește de la recunoașterea capacității cvasinelimitate a minții de a opera cu imagini și se rezumă la a găsi tehnici de a manipula aceste imagini și, implicit, conținuturile emoționale pe care acestea le fixează. Sub formă de embleme, talismane, pictate sau reprezentate cu ajutorul cuvintelor, cu uneltele poeziei, imaginile sunt materia primă a gândirii12.
Concluzia Danei Jalobeanu este expusă clar și simplu având și caracterul de avertisment, pe care credem, în linia lui Culianu, are azi valoare de paradigmă: „transformarea despre care Culianu vorbește numind-o, oarecum neinspirat, cenzură a imaginarului, se poate mai curând imagina ca o pierdere graduală a capacității de a gândi în imagini. V-aș propune să ne imaginăm această pierdere ca pe o osificare treptată a naturii umane. Omul proteic al tuturor posibilităților, omul pentru care imaginația este principalul instrument de construcție și de apărare a sinelui se transformă, treptat, într-o creatură cu contururi mult mai bine definite, un individ autonom mult mai puțin supus influențelor exterioare sau mult mai puțin conștient de existența acestora, capabil de gândire rațional-discursivă, dar suferind de o amputare a gândirii imaginative.
Nu mai suntem creatori, conclude universitara bucureșteană în linia lui Culianu, suntem consumatori de imagini. Ceea ce pentru Ficino și Bruno era deschidere, investigare, creație – toată partea activ imaginativă a creației de fantasme – a dispărut. Imaginile care ne ajutau să gândim au devenit imaginile care ne ajută să nu mai gândim, ci să luăm de-a gata ceea ce ni se oferă. Imaginile devin șabloane. Continuăm să operăm cu ele, dar este o combinatorică a lucrurilor de-a gata. Copiii „știu” că mica sirenă trebuie să aibă părul blond.”13
Textul lui Culianu pe care-l prezintă Dana Jalobeanu, ne spune că nu simpla „funcționare a imaginației”, ci codul cultural complex al unei epoci este cel care ghidează construcția sau utilizarea de imagini. Și acest cod cultural, precum și fondul de civilizație care-l însoțea s-au schimbat radical în ultimii 400 de ani. Mulți factori, scrie D. Jalobeanu, au fost răspunzători pentru această transformare. Să ne gândim la cel mai simplu lucru posibil: cărțile scrise de Ficino, Bruno, Bacon și contemporanii lor sunt construcții sofisticate, scrise într-un limbaj care presupune o inițiere culturală și filosofică prealabilă. Ele presupun un cititor familiarizat cu codurile unei bune educații clasice, dispus să progreseze pe drumul cunoașterii, convins de puterea magică a creației poetice (și a imaginilor izvorâte di aceasta). Sunt niște cărți care n-au fost niciodată ușor de citit; cărți pe care modernitatea, – confruntată cu multiplicarea surselor, cu noutățile științifice, cu transformările suferite de mai toate disciplinele cunoașterii, precum și cu noi modele intelectuale -,a încetat pur și simplu să le citească. Iar după ce acest lucru ce s-a întâmplat, n-a mai existat cale de întoarcere. Efortul recuperării codurilor culturale ale gândirii în imagini a fost pur și simplu prea mare.14
Este tributul pe care modernitatea trebuie să-l plătească comodităților de toate felurile, pe care epoca noastră le-a dobândit în schimbul sărăcirii spirituale, o istorie a modului în care am ajuns ceea ce suntem… și a ceea ce am pierdut pe parcurs. Ioan Petru Culianu pe urmele lui Ficino și Pico atrage atenția că ființa umană este un foarte sensibil seismograf, al cărei spirit este mereu perturbat de o infinitate de influențe exterioare venind de la stele, din situarea geografică și constituția materiei înconjurătoare, sau de la cei din jur. Mecanismul acestor rețele spiritual-fantastice e mai puțin interesant decât rezultatul lor, conclude D. Jalobeanu; ce avem în Centrul universului, scrie ea, e o ființă purtată de valuri, adică într-o continuă schimbare, foarte fluidă, a cărei materie (și spirit – adică vehiculul pe jumătate material, pe jumătate spiritual al sufletului) ce este mereu supusă celor mai diverse transformări conform principiului ficinian după care superiorul dictează întotdeauna, transformând substanțele și entitățile inferioare.
În lucrarea De umbris idearum, Bruno publică așa cum am văzut, prima și fundamentala sa ars memoriae, în care vor fi ideate primele sale motive teoretice ale problematicii etice și ale filosofiei istoriei și ale cosmologiei sale, centrate pe tema umbrelor cu trimitere directă la Teologia platonică a lui Ficino, adevăratul nucleu arhimedic al întregii filosofii bruniene, fie că privește caracterele conștiinței umane, fie că consideră structura universului infinit și a raporturilor sale cu „primul principiu”, cu Dumnezeu și lumina sa absolută.

 

 

Note
1 Frances A. Yates, Arte della memoria, Einaudi, Torino 1993, p. 101.
2 Cf. comentariilor făcute de M. Picardi la Arta memoriei.
3 Ivi, p. 97.
4 Ibid. p. 23.
5 Cfr. G. Bruno, Corpus iconographicum. Le incisioni nelle opere a stampa, catalog, reconstrucții grafice și comentarii, ed îngrijită de M. Gabriele, Milano 2001, pp. 72-85.
6 Matteo D’Amico, Giordano Bruno, Aventurile și misterele marelui magician din secolul al XVI-lea, Edizioni Piemme, Milano 2000, pp. 116 128.
7 Cf. F. Yates, L’arte della memoria, p. 205.
8 Ibid. p. 241.
9 Ibid. p. 199.
10 Ibid. p. 126.
11 Cf. Dana Jalobeanu, Magie, operații fantastice și tot ceea ce am pierdut când am câștigat modernitatea: Eros și magie în Renaștere după 35 de ani, publicat în Cărțile noastre preferate (Ce mai citim ) în 2020.
12 Ivi, Dana Jalobeanu, Magie…
13 Ibid. Dana Jalobeanu, Magie …
14 Ibid. M. Jalobeanu, Magie…