Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Giordano Bruno și tradiția ermetică (IV)

Giordano Bruno și tradiția ermetică (IV)

În lucrarea Infinitul, universul și lumile (1) Giordano Bruno reia și îmbogățește temele abordate în dialogurile precedente: necesitatea unui acord între filosofi și teologi, deoarece credința este necesară pentru popor, care trebuie să fie guvernat într-un anumit mod, dar în același timp concepțiile științifice sunt necesare pentru progredirea umanității, pentru ridicarea frunții spre înalturile cerului, spre verticalitatea spirituală și morală. Infinitatea lumii este centrul gândirii filosofice a lui Bruno, alături de unitatea sa. Totul se găsește într-o continuă mișcare, cu afirmarea unei cosmologii anti-ptolemaice și anti-aristotelice, cu refuzul autoritarismului doctrinar al bisericii și al filosofiei scolastice. Universului aristotelic finit și împărțit în sfere cerești de substanță diferită de lumea sublunară, Bruno îi opune viziunea unui univers infinit și unitar. O asemenea concepție a fost deja expusă în Despre cauză, principiu și unu, în care după ce a amintit conceptele de cauză, de principiu și pe acela de Unu, el nu numai că refuză doctrina aristotelică a celor patru cauze, reducând cauza finală și cea formală la cauza eficientă (intelectul universal care acționează în toate lucrurile), ci reduce și materia și forma la o ființă și la o rădăcină a acesteia. Forma este sufletul universal, a cărui principală caracteristică este intelectul, care mișcă materia din interior, ca un adevărat „făuritor al lumii”, care din interior produce orice lucru. El este intrinsec materiei, în așa fel că ea însăși ca putere universală să devină energia care produce și trimite spre înafară formele din propriul sine cu care se înveșmântează. Forma și materia nu sunt două substanțe, ci mai degrabă două aspecte ale unicii substanțe, natura, căreia Bruno nu încetează să-i celebreze caracterul divin. Doctrina eleatică a Unului-Tot este în mod paradoxal unită aceleia a fluxului heraclitean și al nașterilor și renașterilor lui Pitagora, în cadrul unui panteism dinamic în care sunt amestecate elemente ale platonismului renascentist și ale tradiției ermetice. Dincolo de monismul și panteismul său, găsim la Bruno și o doctrină a transcendenței: dincolo de Mintea inclusă în lucruri, care are un corp comun cu natura și de care se ocupă și filosofia, există o Minte deasupra lucrurilor, care în esența sa fuge de gândirea filosofică. În această doctrină s-au putut vedea din când în când renunțarea la dimensiunile transcendentului proprii unei gândiri religioase sau unor rămășițe ale tradiției, lipsită de omagii verbale aduse ideologiei dominante.
Universul infinit era în concepția lui Bruno ideea de unitate și de infinitate a naturii ce era la rădăcina acceptării de către el a teoriei lui Copernic și a interesului său vădit pentru descoperirile lui Ticho Brahe despre comete: astronomia modernă mergea în direcția refuzului geocentrismului ptolemeic și scolastic, al abandonării teoriei sferelor cerești și a substanțialei lor lipse de uniformitate. Teorii anterioare, indiferente la aspectele strict științifice ale cosmologiei moderne. Bruno, datorită intuiției extraordinare, a fost un curajos susținător, chiar cu riscul consecințelor pe care acestea l-au avut în plan uman, al concepției unui univers deschis, pe care el nu l-a conceput ca fiind eliocentric, ci în maniera lui Nicolaus Cusanus, ca omnicentric, „cu Centrul peste tot și circumferința nicăieri”, întrucât infinit. În acest univers infinit în mărimea lui și în același timp infinit în micimea lui coincid generarea și distrugerea lui, iubirea care unește și ura care-i desparte pe oameni: pentru Bruno, la fel ca și pentru Cusanus, în unitatea infinitului opușii coincid și trec unii în alții. Aceste teze le-a dezvoltat în Despre infinit, univers și lumi și în Despre imensitate, în care discuția despre noile doctrine astronomice este subordonată unei viziuni despre natură în infinitatea și universala sa fecunditate, viziune la care trebuie raportate studiile sale de matematică, continuate după aceea în două opere cum au fost Despre minim și cea Despre monadă.2
Așa cum putem vedea, inițiatorul conceptului modern de infinit a fost Bruno, care a făcut trimitere la neoplatonismul lui Cusanus. La el, odată cu adoptarea copernicianismului, infinitul devine fundamentul însuși al universului, întrucât lumea este pătrunsă de activitatea creatoare a lui Dumnezeu. Coincidentia oppositorum (din centru spre periferie, de la parte la întreg etc.) se transferă de la Dumnezeu la infinitatea însăși a nenumăratelor lumi. Concepția lui Bruno, tinzând spre o unificare reală sau actuală a infinitului și a finitului în fiecare ființă creată, constituie punctul de plecare în elaborările metafizice ale conceptului de infinit, care-și vor găsi după aceea cele mai tipice expresii în substanța lui Spinoza.
Contribuția lui G. Bruno a fost decisivă pentru felul în care mai târziu Galileo Galilei a privit universul. „Cu o singură construcție geometrică, Galilei a putut demonstra că ipoteza – petele solare se aflau în contact cu suprafața Soarelui și se deplasau odată cu ea – era în concordanță cu toate observațiile. Explicația sa se baza pe efectul perspectivei – pe o sferă formele apar mai subțiri și mai apropiate între ele către margine. Importanța demonstrației lui Galilei pentru fundamentarea procesului științific a fost uriașă. El a arătat că datele de observație căpătau sens ca descrieri ale realității numai atunci când erau încorporate într-o teorie matematică adecvată. Aceleași obsevații puteau conduce la interpretări ambigue, dar nu erau înțelese

 

Giordano Bruno în Germania

 

La Wittenberg, scrie F. Yates, Bruno va rămâne doi ani; între 1586-1588 îl găsim în postura de profesor universitar. Profesorii de la Wittenberg sunt apreciați de Bruno pentru atitudinea lor total diferită față de „pedanții” de la Oxford. Aceștia l-au acceptat printre ei și i-au permis să predea în școlile lor. Într-o dedicație făcută Senatului din Wittenberg, afirma că, deși nu avea niciun nume și autoritate printre profesorii din această Universitate, „el, care a fugit din Franța datorită evenimentelor petrecute în această țară, a fost acceptat în Universitatea lor, comparabilă cu o Atenă de sorginte germană.”. Aici va publica lucrarea De lampade combinatoria lulliană și De progressu et lampade logicorum. La care s-au adăugat Artificium perorandi și Liber physicorum Aristotelis, pubicată pentru prima dată în ediția Operelor latine. Nici el nu se va feri de modelul Oracolelor caldeene, opunând unei triade inferioare „Haosul, Demonul și Noaptea” o triadă superioară , compusă din Tatăl, mintea sau plenitudinea, Fiul sau Intelectul primar și Lumina, care este spiritul tuturor lucrurilor, sau Sufletul lumii (Anima mundi). Tatăl nu este reprezentat de nicio statuie, dar simbolul său este lumina infinită; o sferă infinită al cărei Centru este peste tot sau unitatea absolută. Centrul prin care face trecerea de la două dimensiuni la trei dimensiuni (statui) și la perspectiva infinitului. De o inteligență finită ca a noastră, natura Tatălui poate fi înțeleasă numai ca una reflectată într-o oglindă, așa cum în peștera platonică se priveau umbrele, și nu lumina în sine; nu speciile și ideile, ci umbrele speciilor și ideilor. Poate fi contemplat aspectul său numai prin efectele sale și în propriile sale opere.4
Teologii antici, continuă Bruno, înțeleg prin Tatăl mintea sau Mens, care generează Intelectul sau Fiul; între ei este fulgor, adică lumina sau iubirea. Totuși poate fi contemplată în Tatăl, esența esențelor; în Fiul, frumusețea și iubirea actului de generare; în fulgor, sau lumina, spiritul care pătrunde și dă viață.5 Se poate astfel imagina o triadă: „pater, mens; filium, verbum; et per verbum, universa sunt producta”6. De la mens izvorăște l’intellectus; de la intellectus izvorăște affectus sau iubirea. Mens este situată deasupra tuturor lucrurilor; intellectus vede și ordonează toate lucrurile; iubirea le face și le așează în ordinea lor. Aceasta din urmă este lumina sau fulgor, care umple toate lucrurile și este prezentă peste tot. De aceea este numită anima mundi și spiritus universorum, despre ea vorbea Virgilius, atunci când spunea „spiritus intus alit”.7
Mă gândesc că lucrurile s-au întâmplat astfel, ne spune Frances Yates, triada bruniană derivă din Corpus Hermeticum, unde se vorbește frecvent de mens, ca de Tatăl; unde este definit Filius Dei ca și Cuvântul (Logos-ul) care izvorăște din el, și unde este menționată lumina sau spiritul sau anima mundi8. Aceste concepte, interpretate de Ficino, conform autorității lui Lactantius, ca prefigurări sau profeții ale Sfintei Treimi creștine sunt nucleul central al neoplatonismului creștin al lui Ficino, a cărui terminologie a fost preluată în mare parte de Bruno. Dar acesta, întrucât era un urmaș al tradiției egiptene, a respins interpretarea creștină și s-a întors la gnosticismul ermetic.
Treizeci de statui este o operă extraordinară în care putem vedea cultul brunian al religiei egiptene, cu statuile sale magice, care au fost transferate de el în interioritatea sa, în viața sa imaginativă. Cultul său era unul interior, nu un cult exterior bazat pe rituri și manifestat în templu. Acest caracter interior sau individual al ermetismului pătrunde în toate scrierile emetice, care fac apel la aceleași stări interioare în mintea omenească făcută după imaginea Creatorului; a universului divin, care ne revelează cum filosofia unui univers infinit și a unor lumi nenumărate, pe care mai sus am definit-o, o extensiune a gnozei, elaborată de Bruno dintr-un punct de vedere ermetic. Este rodul unei reflexii ermetice, proiectată spre interioritate, așa cum se-ntâmplă cu reflexia ermetică a lumii în mintea omenească, în măsură să se transforme într-o experiență spirituală interioară, care să satisfacă nevoia sufletului omenesc de infinitate.9
Bruno și-a luat în mod afectuos la revedere de la universitatea din Wittenberg cu o Oratio valedictoria. El le-a spus profesorilor reuniți că este ca „Paris, care a ales-o pe Minerva dintre cele trei zeițe.” A o vedea pe Minerva înseamnă a deveni în același timp lipsiți de vedere, a fi înțelepți prin intermediul ei, înseamnă a-ți pierde uzul rațiunii, deoarece ea este Sofia, înțelepciunea însăși, frumoasă ca Luna, mare ca Soarele, teribilă ca trupele în poziție de atac, pură în așa măsură că nicio mizerie n-o poate atinge, demnă de toate onorurile, deoarece este imaginea însăși a bunătății, puternică, deoarece, fiind una, poate face orice cu afecțiune, pentru că este alături de popoarele care i s-au consacrat și-i face pe oameni apropiați de Dumnezeu și de profeți.

„Pe ea am iubit-o și căutat-o încă din tinerețe, am dorit să mi-o fac soție, și m-am îndrăgostit de frumusețea ei …m-am rugat …ca să vină să mă însoțească, să mă asiste în ceea ce fac, deoarece știa ceea ce-mi lipsește, lucru bine acceptat de Dumnezeu: deoarece ea mă cunoștea și mă înțelegea, și m-ar fi condus în tot ceea ce fac, ținându-mă sub oblăduirea sa.”10

În această orație găsim genealogia înțelepților pe care Bruno i-a citat mai sus; este lista cu cei care au ridicat templul germanic al înțelepciunii, orație care se termină cu un discurs laudativ în onoarea lui Martin Luther, lucru care era de altfel inevitabil, datorită faptului că universitatea din Wittenberg era universitatea sa.11
În discursul său a vorbit de asemenea despre Deus pater, despre mens, izolat într-o lumină inaccesibilă, dar vizibilă de intelectul omenesc în „umbrele” sale și în veșmântul său, în universul infinit și în lumile nenumărate; și, la sfârșit, a sugerat ideea că acolo, la Wittenberg, unde toate națiunile lumii căutau adevărul, adevărul a fost găsit.12
La începutul anului 1588 Bruno a lăsat Wittenberg-ul pentru Praga, unde a rămas cinci luni. La Praga își avea curtea sa imperială Rudolf al II-lea, care-i proteja pe astrologii și alchimiștii din toată Europa, cu scopul de a-l ajuta în melancolica sa căutare a pietrei filosofale. Bruno era un ermetic care nu practica alchimia, dar a încercat să-i facă cunoscută Împăratului arta sa, mathesis, căreia i-a dedicat o lucrare publicată la Praga, cu un titlu polemic: Articuli adversus mathematicos13, o serie de diagrame, cu un extravagant caracter geometric, cu includerea unor obiecte singulare cum ar fi șerpi sau instrumente muzicale. Unul dintre ele era denumit cu un nume egiptean, Theuti radius, decorat cu o serie de linii în zig zag și cu puncte care se aseamănă cu anumite teme reprezentând planetele. Altul, la fel de decorativ, se numește Theuti circulus. Până și diagramele care-i aparțin au un caracter mai geometric, puse în evidență cu vii desene florale și cu alte motive la fel de sugestive.14
Frances Yates a reușit să pună în evidență raportul dintre mathesis și diagrame, cu excepția primelor trei, care sunt diversificate pe tema cercurilor intersectate. Textul afirmă clar că primul din ele este o figură care reprezintă mens universală, a doua reprezintă intellectus și a treia este figura iubirii, care conciliază contrariile și unifică multiplicitatea lucrurilor în Unu.15 Aceste figuri sunt definite în funcție de multitudinea semnificației lor intrinseci, nu numai pentru geometrie, ci pentru toate științele și, în același timp, pentru contemplație și activitatea operativă. Ele reprezintă deci trinitatea ermetică, care este definită de Bruno în opera despre cele Treizeci de statui. A treia, amoris figura, conține cuvântul MAGIA pe diagramă. Aceste trei figuri sunt semnificate în text cu simbolurile următoare: Figura mentis cu un Cerc cu centrul său într-un punct, Figura Intellectus printr-o Semilună, iar Figura amoris printr-un asterisc.
Primele două semne indică Soarele și Luna, a treia este o stea cu cinci colțuri. Aceste figuri sunt reluate în text, prezente în mai multe locuri, în mijlocul discursurilor și al liniilor, al cercurilor, al sferelor, al îngerilor ș.a.m.d. Nu este deloc improbabil că această carte să fi fost scrisă cu un limbaj cifrat.
Nu știm dacă împăratul Rudolf a fost în măsură să citească mesajul ascuns din mathesis; în mod sigur sensul textului Prefeței unde există dedicația pe care i-a făcut-o Bruno este clar. În el există alternanțe de lumină și de întuneric; epoca prezentă, cufundată în întuneric, este conturbată de lupte sectare. Urmează o descriere a noii religii ermetice imaginată de Bruno: „Nerespectând jus gentium și, în consecință, ordinea instituită de adevăratul Dumnezeu, sectele slăbesc legăturile stabile din societate, împinse așa cum sunt de spirite mizantropice, miniștrii unor avânturi infernale, care pun între popoare spada discordiei, ca și cum ar fi Mercuri (zei) coborâți din Cer, cei care fac toate răutățile. Ei îi pun pe oameni unii împotriva altora, și nu respectă legea iubirii, care nu aparține la nicio sectă (sau religie neconsacrată)… , ci provine de la Dumnezeu, de la Tatăl tuturor, care-și revarsă darurile sale atât asupra celor drepți, cât și asupra celor nedrepți, care decretează o filantropie generală. Adevărata religie trebuia să fie imună în fața controverselor și a disputelor, care este o stare specială ce pleacă din suflet. Nimeni n-are dreptul să critice și să controleze opiniile altora, așa cum se-ntâmpla de obicei, ca și cum toată lumea ar fi dominată de opiniile lui Aristotel sau ale unui alt lider carismatic. Noi trebuie să ne ridicăm capul spre minunata splendoare a luminii, ascultând vocea naturii care cere să fie la rândul ei ascultată și urmărind înțelepciunea în simplitatea spiritului ei cu onestitatea unor dispoziții sufletești.”16
Mesajul pe care Nolanul l-a adesat vremii sale nu a avut o formulare mai clară decât aceasta, conținut așa cum am văzut în dedicația făcută împăratului Rudolf al II-lea. În el sunt prezente toate temele obișnuite, alternanțele de lumini și umbre, Mercurii coborâți din cer care, așa cum știm din alte contexte în care se regăsește această familiară expresie, au distrus religia Egiptenilor, religia naturală pe care același Bruno o urmărea și care nu neglijează jus gentium și legea universală a iubirii, așa cum fac sectarii fanatici, aristotelicii care doresc să le impună altora prejudecățile lor. Era o gândire ce se referă la situația politicii din Parisul acelor zile, sub opresiunea membrilor din Lega catolică, care într-o anumită măsură explică prezența la Praga a lui Fabrizio Mordente. În Anglia el i-a criticat pe intoleranții protestanți englezi. Orice persecuție religioasă, orice război condus în numele unei religii calcă în picioare orice lege a iubirii. Oricât de stranie ar fi fost religia magică a lui Bruno, pe cât de extraordinar și de uimitor era egipțianismul său, ei nu făceau abstracție de legea iubirii, așa cum fac sectarii. Acesta este aspectul nobil al filosofului „eroicelor avânturi”.
Împăratul i-a dăruit lui Bruno, conclude F. Yates, „trei sute de taleri” pentru arta sa exprimată în mathesis-ul lucrării Adversus mathematicos, dar nu i-a oferit o catedră, ca în Germania. Fapt care l-a obligat pe Bruno să plece la Helmstadt. „Iordanus Brunus Nolanus Italus” s-a înscris în Academia Iulia de Brunswick, la Helmstadt, în 13 ianuarie 1589. Iulius de Brunswick Wolfenbuttel a pus bazele acestei universități numai cu 12 ani înainte, pe baza principiilor liberale. După moartea lui Iulius tatăl, i-a urmat fiul său, Iulius Henri, care i-a permis să se adreseze profesorilor din această universitate cu Orazio consolatoria, în care și-a manifestat din nou poziția sa vădit anticatolică și antipapistă mult mai radicală decât cea susținută în Anglia. În lucrarea Alungarea bestiei triumfătoare el subliniase importanța unei restaurări a legii prin reformarea bisericii, dar interesul său cel mai mare l-a manifestat în cele două Orațiuni, în Jus gentium și în cea împotriva viciului ignoranței manifestat de liderii unei biserici care nu erau în pas cu revoluția culturală și cosmologică a vremii.
Situația era cu totul schimbată față de cea exprimată în Alungarea bestiei, deoarece Lega catolică, prin propaganda sa violentă și acțiunile sale violente și-a asigurat controlul total asupra Parisului în 1588; regele Henri al III-lea a fost asasinat în 1589, iar tot în acel an a avut loc asediul Parisului, condus de Navarra. Reforma pe care o gândise Bruno intenționa să-l pună pe Henri al III-lea în fruntea mișcării, dar odată schimbate condițiile istorice, orientarea sa spre ducele Iulius de Brunswick a fost pusă pe același plan cu „diva Elisabeta”; Iulius Henri era unul din principii eretici pe care Bruno i-a exaltat, atitudine care mai târziu va deveni un cap de acuzare pe care Inchiziția îl va folosi împotriva lui Bruno.
Urmărind în continuare textul din Tradiția ermetică scris de Frances Yates după o îndelungă documentare, studioasa engleză ne relatează faptul că fiului ducelui, Henri Iulius, care era catolic, Bruno i-a dedicat poemele latine, la care a lucrat mai mulți ani. Chiar dacă aceste poeme nu le-a publicat la Helmstadt, ci la Frankfurt, dedicațiile erau la fel, amintindu-i Ducelui că în vremea lui Hermes Trismegistul demnitarii erau regi și preoți, așa cum trebuie să fie și el. În perioada permanenței la Helmstadt, Bruno a scris diverse opere despre magie, cuprinzând și lucrarea De magia, în care sunt examinate metodele pentru a obține acele „legături” cu demonii buni și în care el proiecta o psihologie magică a imaginației, iar în De vinculus in genere găsim texte dedicate acelorași legături. Tot la Helmstadt se pare că au fost transcrise de către Besler17, pentru Bruno, textele din Agrippa, Tritemius și alte opere magice.18
Poemele lui Bruno sunt imitații ale lui Lucretius. În De Immenso expune din nou într-o formă matură filosofia universului infinit și a multitudinii lumilor pe care Bruno le-a derivat tot de la Lucretius, făcând-o din nou să capete viață prin motivul unei mișcări universale a unei filosofii magice, folosind-o, conform metodei ermetice, ca reflexie în minte a universului în forma lui extinsă, pentru a putea astfel să absoarbă în el însuși divinitatea infinită. Ne amintim textul cu comentariul poemului și cu trimitere la Asclepius: „magnum miraculum est homo” ce este extins până la lucrarea Treizeci de statui, cu reflexia lor în interioritatea sa, modalitate de a face ca infinitul să fie el însuși nevoit să se contemple pe sine în sufletul omului.
În De imenso sunt aspru criticați cei care au distrus religia egipteană, faptul că este „sepulta est lux”, datorită căruia cruzimile, schismele, obiceiurile perverse, disprețul pentru lege s-au răspândit în lume.19 La sfârșit ni se clarifică faptul că acele stranii diagrame pe care le găsim în operele lui Bruno sunt numite de el „mathesis”. Ne amintim că în opera Treizeci de sigilii el ne spune că cei patru maeștri ai religiei sunt Iubirea, Magia, Arta și Mathesis. Despre artă credem că el intenționa să vorbească de arta lui Ramon Llull. Pentru a a defini mathesis-ul, ne amintește că Pitagora și Platon știau să cerceteze argumentele profunde și dificile datorită metodelor matematice. Atunci, cu adevărat Dumnezeu este un matematician, iar ignoranța n-are de-a face cu matematica.

 

 

Note
1 Giordano Bruno, De linfinito, universo e mondi, În G.B. Dialoghi filosofici italiani, a cura di Michele Ciliberto, Mondadori, Milano, 2009, pp. 335-336
2 Cf. Mario Monti, în Enciclopedia Garzanti de Filosofie, Garzanti Editore, Milano, 1997, pp.136-137
3 Mario Livio, Este Dumnezeu matematician? , Humanitas, București 2017, pp. 87-88
4 Cf. G: Bruno, Op. Latine pp. 3743
5 Ibid. p. 44
6 Ibid. pp. 51-2
7 Ibid. pp. 53-4; 60.
8 Cfr mai sus , pp. 20 și urm.
9 Ibid. F. Yates, op. cit. p. 338
10 G. Bruno , Opere lat. p. 12
11 Ibid. Op. lat. , pp. 20 și urm. Despre această analogie a înțelepților și despre includerea lui Lucretius și a lui Palingenius în ea. Așa cum am văzut mai sus.
12 Acesta este interpretarea studioasei engleze F. Yates, care a văzut în aceste cuvinte exprimarea mulțumirii pentru Universitatea din Wittenberg, care i-a făcut posibil discursul său ermetic.
13 A publicat după aceea și o operă luliană.
14 În Op. lat. I (III), ed. îngrijită de Tocco și Vitelli.
15 Ibid. pp. 20-1
16 Ibid. ,pp. 3-7
17 Hieronymus Besler, pe care Bruno l-a cunoscut la Universitatea din Wittenberg, unde a frecventat facultatea de medicină. Tânărul student german s-a interesat imediat de gândirea filosofului italian, căruia i-a devenit asistent. Bruno i-a încredințat transcrierea cursurilor sale și sarcina de copist a lucrărilor sale. Îi datorăm lui Besler redactarea principalelor manuscrise ale operelor magice pe care filosoful le-a scris în acei ani. În 1591, Besler după ce s-a mutat la Padova l-a informat pe Bruno că o Catedră de matematică de la Universitate este liberă și poate fi deci o optimă ocazie pentru filosof de a-și găsi un post stabil în învățământul academic.
18 Cf. Op. lat., III, Introducere ,pp. XXVII-XXIX
19 Op. lat. , I III, pp. 171 -172

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg