Consiliul
Județean Cluj
Giordano Bruno și tradiția ermetică (V)
L-am lăsat pe Giordano Bruno la Frakfurt, în vara lui 1591. În acele săptămâni petrecute în orașul de pe râul Main, filosoful și-a tipărit o operă în latină, De imaginum compositione și a început să scrie, tot în latină, De vinculis, un text cu caracter magic, care va fi reluat și rescris câteva luni după aceea. La sfârșitul verii anului 1591 Bruno decide să se-ntoarcă în Italia, la Veneția și Padova, după aproximativ cinsprezece ani petrecuți în Franța, Anglia și în Germania. Nu vom cunoaște niciodată toate rațiunile care i-au determinat alegerile. Este destul de dificil să le înțelegem și să putem stabili o prioritate în ce le privește. Probabil au fost și de natură politică, crede Saverio Ansaldi1, legate de un scenariu internațional care în acel moment vedea Republica venețiană implicată într-un subtil și dificil joc diplomatic care are ca protagoniste Spania, Franța și Sfântul Scaun. De câțiva ani o parte destul de mare a nobilimii îl susțineau în Franța pe Henri de Navarra, în așa fel încât îl recunoșteau ca rege legitim începând cu 1589. În același timp, Veneția a rămas autonomă și independentă fie de influențele economice exercitate de Papă asupra teritoriilor sale, fie de cele doctrinare, în principal acelea ce priveau aplicarea decretelor conciliare tridentine. Asemenea poziții nu puteau decât să irite puternica Spanie a lui Filip al II-lea, creând tensiuni puternice și în Palatul Dogilor venețieni.
Veneția și-a apărat imaginea de oraș cosmopolit, deschis lumii, capabil să favorizeze un continuu schimb intelectual și comercial, fără îndoială special și poate de aceea Bruno a lăsat Frakfurtul pentru a ajunge Veneția. Spera să găsească un mediu liber de constrângerile religioase, filosofice și teologice, în care era posibil să gândești și să scrii fără să te temi de urmări din partea autorităților locale, așa cum i s-a întâmplat de multe ori în viață.
Un alt motiv al întoarcerii lui în Italia este legat de figura lui Giovanni Battista Ciotti, pe care Bruno l-a cunoscut la Frankfurt în septembrie 1590. Ciotti era unul din cei mai importanți librari venețieni din acei ani. Și-a început activitatea în orașul lagunar în 1583, venind de la Siena. El era și un editor cunoscut: a publicat printre altele operele lui Tasso și Marino. El este cel care i-a tipărit poemele latine lui Bruno, De minimo și De monade, făcându-le cunoscute în mediile culturale venețiene. De minimo a fost cumpărată de Giovanni Mocenigo, un tânăr aparținând unei familii nobiliare din Veneția, care urmărea o carieră literară și politică. Besler, un tânăr studios îi promite că-l va ajuta la Padova cu o carieră universitară, prin relațiile pe care le avea. La Veneția Mocenigo s-a interesat imediat de gândirea lui Bruno și-i cere lui Ciotti, dacă-l cunoaște personal pe Bruno și dacă poate să-l pună în contact cu el. Editorul îi răspunde că-l cunoaște, și că Bruno este la Frankfurt. După câteva zile Mocenigo i-a dat lui Ciotti o scrisoare prin care l-a invitat pe Bruno la Veneția. După câteva luni Bruno va veni la Veneția. Aici va locui în casa lui Mocenigo și nu pleacă spre Padova, deoarece Besler plecase deja în Germania pentru a-și termina studiile.
Catedra de matematică a fost ocupată de Galileo Galilei în septembrie 1592, iar el a trebuit să se-ntoarcă la Veneția pentru a-l învăța pe tânărul Mocenigo arta memoriei. Aici va locui în Palatul familiei Mocenigo, lângă Canalul cel Mare unde începe să-i dea lecții private tânărului Mocenigo, care-l va introduce în clubul cel mai important al intelectualilor venețieni, Cercul lui Andrea Morosini. Clubul lui Morosini era frecventat de istoricul Paolo Sarpi, de cunoscuți profesori padovani și venețieni, de preoți și teologi și de politicieni ca Leonardo Donà și Nicolò Contarini, care după aceea vor deveni Dogi în Veneția. Aici va discuta în mod deschis despre literatură și filosofie, povestește despre viața petrecută în țările protestante, despre anii în care a ținut cursuri la Paris și la Londra și unde își expune conținutul operelor sale. Mai mult vorbește despre simpatia politică pe care o are față de Henri al IV-lea, găsind printre membrii clubului urechi atente în ce privește poziția sa politică, și afirmă că are încredere în ceea ce face Papa Clemente al VIII-lea, deoarece după el, Ponteficele era o persoană perspicace, care nu se dă în lături atunci când este nevoie să favorizeze persoane ingenioase, briliante, așa cum nu de mult i-a permis lui Francesco Patrizzi să obțină Catedra de filosofie de la Universitatea Sapienza la Roma, vechiul bastion al aristotelismului și al tomismului.
Dincolo de Cercul Morosini, Bruno, scrie S. Ansaldi, se mișcă cu atenție și circumspecție prin Veneția. Frecventează și Bisericile din oraș. Aici îl va întâlni pe fratele dominican Domenico da Nocera căruia îi destăinuie dorința de a termina o carte intitulată Despre cele șapte arte liberale. Dorea să o tipărească la Frakfurt, să se-ntoarcă după aceea în Italia și să meargă direct la Roma pentru a-l întâlni pe Papa Clemente al VIII-lea ca să-i prezinte cartea. Spera să obțină astfel o catedra universitară, pentru a putea scrie fără întreruperi și în liniște, după falimentul proiectului său padovan. Intenționa să-i ceară Papei dreptul de a purta în continuare haina clericală, chiar dacă de mult timp numai făcea parte din ordinul dominican2. În zilele următoare îi expune lui Mocenigo proiectul său de a pleca la Frankfurt. Îi explică că l-a învățat tot ceea ce era de învățat despre arta memoriei; acesta, infatuat cum era, nu acceptă sub niciun motiv plecarea lui Bruno, le dă ordine servitorilor să-l sechestreze, după care merge la Tribunalul venețian al Sfântului Birou inchizitorial pentru a depune primul denunț împotriva filosofului. Din acea zi de 23 mai 1592 va începe procesul împotriva lui Giordano Bruno. Procesul va începe cu acest denunț făcut de un tânăr inconștient, care se va încheia în în 17 februarie 1600 cu arderea pe rug a filosofului în Campo de’ Fiori. Va fi a doua crimă împotriva filosofiei, după condamnarea la moarte a lui Socrate.
O crimă la care s-au făcut părtași Inchiziția catolică, înainte de toate cea venețiană și după aceea cea romană de-a lungul a opt lungi ani.
Congregația Sfântului Birou inchizitorial era compusă în primul rând din cardinali, numiți direct de către Pontefice, căruia i se alăturau comisari, asesori, notari și procurori fiscali. Comisarii și procurorii fiscali erau figurile cele mai importante după cele ale cardinalilor inchizitori. Sfântul Birou inchizitorial era condus de un Prefect general, care se reunea de trei ori pe săptămână, luni, miercuri și joi în prezența Papei. La fiecare ședință Notarii consemnau un Proces verbal. Dar Sfântul Birou nu era singurul care lupta împotriva ereziei. În 1571, Pio al V-lea a creat Congregația pentru Cărțile interzise, cu obligația de a se alătura activității Sfântului Birou (Sant’Uffizio). Între cele două organisme de represiune se va crea imediat o tensiune care va deveni permanentă și care va produce chiar conflicte devastatoare între principalii săi reprezentanți. Asta deoarece trebuiau să fie controlate opere considerate ca eretice aparținând însăși membrilor Bisericii catolice. Pentru a înțelege cum funcționa Biserica în momentul procesului intentat lui Bruno, trebuie ținut cont de interacțiunea permanentă dintre aceste diverse organisme instituționale: autoritatea papală, căreia i se alătura contribuția esențială a Maestrului Sacrului Palat, Sfântul Birou inchizitorial și Congregația cărților interzise. În mai 1592 aceste patru instituții romane erau reprezentate în ordine de Clemente al VIII-lea, de Bartolomeo de Miranda, de cardinalul Giulio Antonio Santori și de teologul domenican Francisco Pena. Tribunalul venețian, unde tânărul Mocenigo l-a denunțat pe Bruno, avea însă o oarecare independență față de cel roman; de fapt la Serenissima, încă din 1547, a încercat să limiteze acțiunile inchizitorilor prin intermediul constituirii unui unui organism compus din „Trei înțelepți (savi) deasupra ereziei”, cu misiunea de a supraveghea asupra acțiunii inchizitorilor ecleziastici. Este vorba de un aspect important, deoarece ne demonstrează voința republicii de a evita condamnări foarte grele față de posibilii eretici, a căror vinovăție nu era pe deplin demonstrată de inchizitori. Să ne amintim cum un tribunal al cărui membri era total în afara problematicii metafisice propuse de Bruno, și-a permis în acele vremi să-l judece pe Bruno care era un scriitor prolific, fie în italiană cât și în latină. În italiană a scris dialogurile cosmologice și o comedie, în latină tratatele despre arta memoriei, comentariile la Aristotel, poemele filosofice și operele magice. S-a confruntat cu toate domeniile științei vremii lui, reușind de fiecare dată să elaboreze soluții originale și inovative. A luptat tot timpul împotriva acelora pe care-i numea pedanți și asini sau (măgari), adică acei teologi, deseori protestanți, care în lumina credinței renunțau la studiu și la greaua încercare de a citi operele filosofilor clasici sau a Părinților Bisericii sau a filosofilor scolastici, care nu erau capabili să gândească înt-un mod fără limite și granițe, într-un univers infinit, în ultimă instanță. Gândirea lui Bruno se rotește în jurul noțiunii de univers fără limite în spațiu. Și acest univers, compus dintr-o materie care trăiește și se transformă continuu, conform unor cauze și principii speculative fundamentale. Căutarea acestor cauze și principii reprezenta tema dominantă a celebrelor Dialoguri italiene, pe care Bruno le-a scris la Londra între 1583 și 1585.
Inchizitorii n-aveau cum să înțeleagă dimensiunea scrierilor metafisice ale lui Bruno. Linia de apărare în fața ignoranților era clară: nu a scris și n-a predat nimic împotriva religiei catolice și creștine. A reafirmat că frecventarea protestanților nu i-a schimbat opinia în ceea ce privește transsubstanțierea și sacrificiul prezent în eucaristie. De asemenea, spune Bruno, nu este nicio opoziție între o credință intimă și sinceră și elogiul filosofic al valorii operelor de înfăptuit pentru mântuirea sufletului. Nu poate exista nicio umbră de erezie nici în viața sa, nici în scrierile sale. Este vorba mai de grabă de ignoranța acuzatorilor și de incapacitatea lor de a vedea schimbarea pe care lumea modernă o propune celor care cu atâta înverșunare i se opun. N-a împărtășit tezele susținute de Reforma protestantă, care reprezintă „sfârșitul tuturor religiilor”, deoarece „popoarele barbare devin tot mai barbare, iar cei care sunt buni prin natura lor devin răi cu adevărat”. Aceste afirmații sunt o reluare a temelor filosofice dezvoltate în dialogurile italiene din perioada londoneză, pe care Bruno le-a folosit pentru a se demarca de orice conviețuire cu doctrina lui Luther și Calvin. Își afirmă de aceea încă o dată atașamentul său față de operele Sfântului Toma din Aquino, pe care le-a ținut totdeauna aproape de el, considerându-le foarte importante pentru propria sa devenire filosofică. În ce privește transmigrația sufletelor și adevărul în ce privește această doctrină, Bruno a răspuns invocând o diferență între adevărul teologic și ipoteza filosofică: dacă este adevărat că sufletele sunt nemuritoare și că, „vorbind din punct de vedere catolic, nu trec de la un corp la altul, putem însă susține, spune Bruno, că urmărind anumite rațiuni filosofice, sufletele transmigrează de la un corp la altul, pentru cele înzestrate de harul divin. Este vorba deci de posibilitatea acestei transmigrări, așa cum a fost afirmată de Pitagora”3.
Implicarea politicii în Procesul intentat lui Bruno ni se pare evidentă; atunci când inchizitorul îl întreabă pe Bruno „dacă a avut vre-o conversație cu Regele de Navarra?” aceasta, scrie S. Ansaldi este fără niciun dubiu întrebarea cea mai importantă a întregului interogatoriu din 3 iunie 1592 și care în săptămânile următoare va fi poate decisivă pentru întreg procesul. Republica venețiană nu era ostilă politicii lui Henri de Navarra și același Papă Clemente al VIII-lea a dat semne de disponibilitate pentru dialogul cu suveranul francez. Cu totul diferită era poziția Sfântului Birou inchizitorial, care sub conducerea cardinalului Santori a urmat tot timpul o politică favorabilă Spaniei și Ligii familiei Guisa. Gabrielle da Saluzzo dorea deci să înțeleagă dacă Bruno, dincolo de a fi un eretic, este și un agent în serviciul Franței, în lumina perioadei petrecute la Paris și a sejurului său londonez în ambasada franceză. Răspunsul lui Bruno va fi prudent și calculat. Cunoștea perfect echilibrul politic existent în interiorul Tribunalului venețian și a încercat să profite de el. A declarat că nu-l cunoaște pe Henri din Navarra, nici pe miniștrii lui, și mai ales că nu-l consideră pe rege un eretic calvinist. Reține faptul că el ar fi un Suveran abil și perspicace și care prin necesitatea sa de a domni, a decis să pacifice Franța și că astfel ar reprezenta un model și pentru alți suverani europeni, deoarece conclude Bruno, lumea are nevoie de multe reforme. Acest răspuns i-a dat deocamdată posibilitatea de a îndepărta ideea că ar face parte dintr-o fracțiune filonavarristă, apărând astfel ca un filosof atent la inițiativele suveranilor în scopul depășirii conflictelor ce provoacă războaiele religioase.
Un fapt extrem de grav pentru situația în care se afla Bruno este implicarea unui frate franciscan, Fratele Celestino da Verona, cu dorința liderilor Inchiziției romane de a-l pune în celulă alături de Bruno. Ipoteza cea mai probabilă și mai verosimilă este că acest călugăr ar fi fost un informator al al Inchiziției romane și al cardinalului Santori. După procesul în care a fost acuzat de erezie din 1586, i-a fost făcută propunerea, în schimbul vieții, de a se pune la dispoziția Inchiziției în caz că va fi nevoie de serviciile sale. De aceea judecătorii vor face apel la Celestino, în mod sigur după sfaturile lui Santori. Ei se temeau de faptul că Bruno odată liber l-ar fi putut întâlni pe Papă și să susțină la Vatican o linie favorabilă curentului filonavarrist. Bruno intră astfel într-un joc politic care în acele luni opune Sfântul Birou inchizitorial condus de Santori Papatului condus de Clemente al VIII-lea, care era atent la ceea ce se petrecea la curtea franceză. Pentru cardinalul Santori, Bruno nu trebuia în niciun fel să fie pus în libertate, deoarece o eventuală prezență a sa la Roma ar putea fi extrem de neoportună proiectelor politice pe care Santori le avea în minte.
Intrarea în scenă a lui Celestino da Verona dobândește astfel o semnificație politică precisă, care-i va da procesului o turnură în care argumentele filosofice s-au combinat cu bătăliile politice la nivelele cele mai înalte ale puterii ecleziastice romane. Un alt eveniment care vine în susținerea acestei ipoteze este eliberarea în 2 septembrie 1592 a lui Celestino da Verona de către Sfântul Birou inchizitorial, sub conducerea lui Santori. Ei aveau nevoie să-l interogheze în mod direct pe frate pentru strategia procesuală care va avea consecințe foarte grave pentru Giordano Bruno4.
Extrădarea la Roma.
În 12 septembrie 1592 Cardinalul Santori îi scrie din nou lui Gabriele da Saluzzo prin care îi cere transferul întregului proces la Roma și trimiterea imediată a prizonierului în Cetatea eternă. În 17 septembrie Inchiziția venețiană stabilește prin decret ca imputatul să fie trimis cât de curând la Tribunalul roman al „Sfântului” Birou inchizitorial. În 27 februarie 1593, Bruno ajunge la Roma unde vine închis în închisoarea Sfântului Birou inchizitorial, chiar alături de Bazilica Sfântul Petru, în Palatul proprietate a cardinalului Pucci până în 1569 și pe care Papa Pio al V-lea l-a restructurat pentru a-l transforma în închisoare a Inchiziției. Condițiile din închisoare nu erau deloc dure, așa cum se poate vedea în procesele verbale redactate de inchizitori. Îi sunt date hârtie și unelte de scris și o copie a lucrării Summa teologica a Sfântului Toma din Aquino.
Bruno era încă convins că procesul său se va putea rezolva în scurt timp, deoarece acuzațiile care i se aduc nu erau bazate pe mărturii relevante. Procesul era într-o perioadă de așteptare. Acum reintră în joc Celestino da Verona, care la sugestia lui Santori este obligat să-l denunțe pe Bruno, conform afirmațiilor lui Bruno din vremea când erau închiși în aceeași celulă la Veneția. Fratele franciscan din ordinul capucin, după denunțul împotriva lui Bruno va fi pus în libertate. Acest act produce două efecte complementare: poziția juridică a lui Bruno s-a complicat, Santori obține o primă victorie în interiorul Biroului inchizitorial și fratele Celestino va lăsa pentru a doua oară închisoarea. Acuzațiilor lui Celestino se adaugă celor ale lui Giulio di Salò, care confirmă acuzațiile lui Celestino și cele ale lui Matteo de Silvestris, care a susținut că l-a auzit pe Bruno vorbind cu dispreț despre Biserică, deoarece era guvernată de „călugări și preoți ignoranți și măgăruși (asini)”. În alte interogatorii este întrebat dacă confirmă viziunea sa cosmologică despre existența unei pluralități a lumilor și despre eternitatea universului. Făcând trimitere la operele sale, reafirmă că pentru el lumile sunt infinite, și-l evocă pe Sfântul Toma din Aquino și pe Sfântul Vasile cel Mare pentru a demonstra validitatea propriilor afirmații. Pe baza acestor răspunsuri, judecătorii vor continua să aibă dubii serioase în ce privește concepția sa despre religia catolică, apărând în continuare marile teme filosofice pe care le-a expus în operele sale cele mai importante5. Convingerea că au de-a face cu un eretic obstinat își face tot mai mult loc în mintea inchizitorilor. Din ianuarie până în martie 1594 se va ține la Veneția „procesul repetitiv”, în cursul căruia Tribunalul Inchiziției îi ascultă din nou pe toți acuzatorii și pe toți martorii, pentru a verifica încă o dată adevărul declarațiilor, care se va avea rezultate grave pentru Bruno. Întreaga documentație va fi trimisă la Roma, iar Bruno primește o copie în iunie. În săptămânile următoare s-a verificat un alt eveniment care a complicat și mai mult condițiile imputatului.
Mocenigo a prezentat un alt denunț la Inchiziția venețiană, susținând că în una din operele sale filosofice, Cantus Circaeus, Bruno și-a bătut joc de Papă, fapt adăugat la celelalte acuzații. Interogatoriile care au continuat până în martie 1597 s-au prelungit până în decembrie, perioadă în care Bruno a fost supus și torturii. În cursul acestor interogatorii n-a încetat să-și apere tezele sale filosofice cele mai importante, convins fiind că sunt adevăruri, compatibile cu teologia creștină. După întoarcerea Papei de la Ferrara la Roma procesul se reia în decembrie 1598, fiind încredințat iezuitului Bellarmino, consultor al Congregației. Desemnarea lui Bellarmino ca membru al supremului Tribunal este proba că procedimentul trebuie să ajungă la o soluție definitivă.
În 14 ianuarie 1599 Bellarmino și comisarul general al Sfântului Birou inchizitorial, Alberto Tagliolo, redactează o listă de opt propoziții eretice extrase din cărțile filosofului și din alte sesiuni precedente ale Tribunalului. Ca răspuns la aceste propoziții, Bruno redactează un text pe care-l citește în 25 ianuarie în fața Tribunalului. Declară că este dispus să abjure cele opt propoziții, cu condiția că ele să fie declarate eretice pe baza unei materii non definite, adică în cadrul unei doctrine teologice despre care Doctorii Bisericii nu s-au exprimat ca având valoare de adevăr.
La sfârșitul ultimei sesiuni, generalul Ordinului dominicanilor Ippolito Beccaria, cere ca Bruno să fie torturat, cerere respinsă de Papa Clemente al VIII-lea, care cere să fie fixată o dată precisă până când Bruno poate să se dezică de afirmațiile sale eretice. Un fapt nu lipsit de semnificație este că acuzatorul lui Bruno, fratele Celestino da Verona vine din nou arestat în vara lui 1599, condamnat la moarte și ars pe rug în noaptea de 16 septembrie, probabil pentru a nu putea vorbi de insistențele cu care cardinalul Sartori i-a cerut să-l denunțe pe Bruno.
„Față de Galileo Galilei, ex-fratele Giordano Bruno, a criticat și, mai ales, a sfidat și a atacat direct puterea nu numai teologico-doctrinară, ci și politică și socială a Bisericii romane. Nu era suficientă distrugerea demnității sale de scriitor liber, „de academic al unei nule Academii”, așa cum s-a exprimat el însuși. Era nevoie ca acea voce să fie redusă la tăcere și acea minte trebuia să fie oprită să mai gândească. Călușul nu era de ajuns. Era nevoie de un rug, iar acel rug fumegă încă”6. Fără niciun dubiu, scrie F. Ferrarotti, că dacă e comparat cu Bruno, Galilei a fost, și nu puțin, mai diplomat, și mai „fricos”, mai ales când a văzut cruzimea torturii pe care inchiziția o aplica celor acuzați de erezie. A practicat, fără să spună nimic în mod explicit, vechea maximă pe care o amintea și Benedetto Croce: „Initium sapientiae timor Domini”. De aceea Galileo a afirmat: Vă spun ceea ce văd în Cer, nu vă spun cum să ajungeți, adică nu vă dau regulile prin care vă puteți mântui. Aceasta este treaba voastră, domnilor judecători ai Inchiziției; nu este treaba mea.7 Pentru Giordano Bruno misiunea sa era clară, prin cuvintele sale și scrierile sale. În De umbris idearum așa cum am văzut, Bruno vedea diferența radicală dintre om și Dumnezeu, între entități și accidente. Asupra acestui punct, după părerea sa, nu era posibilă nicio mediere: este vorba aici de o radicală diferență față de Nicolaus Cusanus. Depășind posibilitățile de mediere între ființa finită și infinitatea dumnezeiască propuse de Biserică, el încearcă o altă cale, cu totul diferită, aceea prin care se ajunge la lumina dumnezeiască prin intermediul imaginilor, în sensul cel mai puternic al cuvântului. Acela de „a gândi prin imagini”. Imaginile, așa cum am văzut, erau esența filosofiei sale, dar raportul dintre cuvânt și imagine, în condiții normale era considerat ca o problemă decisivă în economia unui discurs cu profunde semnificații magice.
Admitea și nega în același timp nemurirea sufletului, dezvoltând conceptul că există o nemurire a sufletului în sine, dar care nu privește individualitatea ființei, a singularității ei ontologice, ci calitatea sufletului universal de a fi etern; de aici posibilitatea pitagoreică a transmigrației sufletelor ce-și pot găsi sălașul în diferite corpuri. Adăuga că sufletul nu este coordonat cu individualitatea specifică a unui corp, și mai ales că nu este destinat unui individ anume; din contră, superioritatea sa spirituală anula dualitatea suflet-corp.
Începând cu septembrie 1599 Bruno nu va mai accepta niciun dialog cu tribunalul care-l judecă. Îi sunt date câteva săptămâni pentru a putea abjura, dar el refuză și ultimele tentative de mediere din partea părintelui dominican Beccaria și a procurorului Isaresi. Le răspunde că „n-are ce să retracteze și nu știe ce trebuie să retracteze”. În 20 ianuarie 1600, Clemente al VIII-lea a dat ordinul ca Bruno să fie încredințat brațului secular al inchiziției pentru a fi ars pe rug.
În 17 februarie 1600 la Roma, în Campo de’ Fiori, cu obligația de a i se pune călușul în gură, este ars pe rug. Rugul, scrie Franco Ferrarotti, fumegă încă, dar de data aceasta în multe locuri de pe Pământ unde intoleranța religioasă este încă prezentă, unde gândirea unică și conformismul de masă sunt amenințări destul de actuale. Cei care au o părere și o concepție diferită, nu sunt „eretici”, ci oameni liberi, în sensul că toate ființele umane trebuie să fie libere oriunde ar fi. Pentru aceasta trebuie să fie recunoscute și respectate.
Note
1 Saverio Ansaldi, Giordano Bruno, L’eretico impenitente e ostinato, RCS Mediagroup, Milano 2019, pp. 53-64.
2 Ibid, op. cit. p. 61.
3 Saverio Ansaldi, op. cit. p. 88.
4 Cf. S. Ansaldi, op cit. p. 100.
5 Ibid. p. 119.
6 Franco Ferrarotti, Elogiul ereziei, Intervenție la picioarele monumentului dedicat lui Giordano Bruno în Câmpul Florilor (17 februarie 2011).
7 Ibid. p. 23.