Viorel Dinescu: Cum caracterizați tendințele culturale ale epocii noastre?

 

 

Fănuș Neagu: O epocă deschisă, fără enigme, lacomă şi fălcoasă; bani, manele, şnapani, tâlhari, învârtiți, dans din buric, palate imitând grosolan pagode sau temple zigurate, prădăciuni, gunoaie, miliardari, cârduri de vile, oraşe fantomă, sete de aur, petreceri nesfârşite, bani, bani, curve, stațiuni ultraluxoase, convoaie de săraci, scormonitori prin gunoaie, elevi atinşi de geniul matematicii, şcoli năruite, cu pereții, uşile şi geamurile sparte, sate pustii, căpşunari, argați, negustori de carne vie, iarăşi bani şi curve, corupție, jafuri, impozite grele, râuri de cărți inutile, mediocritate agresivă, bombardament informațional, o sete nemaipomenită de petreceri, televizor, sclipici, abuzuri inimaginabile, bogății amintind de Roma antică şi o sărăcie lucie pe toate drumurile. Intelectualitatea a trădat, gâlceava spiritelor e o bolboroseală trecută cu vederea de potentații zilei, inteligența speculativă s-a axat pe jocul bursei, creatorii au coborât în plan secund, insulta josnică, ura şi nemernicia bat ulițele şi doaga străzii, escrocii culturali ciugulesc cireaşa de pe tort. De când lumea românească s-a împărțit în miliardari şi disperați, coloanele de rezistență ale neamului sunt atacate violent de pretinse elite ale culturii ticluite după porunci din afara țării, susținute, de-a lungul a 17 ani, atât de guvernele de dreapta formate pe ideea de răzbunare istorică, precum şi de cele de stânga, intimidate de oculta internațională. Un grup de comando, bine conturat şi plătit, susținut de un grup de linguşitori mituiți cu posturi în media, universități, instituții de cultură, cu burse, bani sunători, decorații etc., duce o bătălie purtată pentru impunerea unei noi scări a valorilor, atacând fără ruşine marile spirite ale neamului, încercând zi de zi să arunce în vag, iluzoriu şi deriziune civilizația românească. Țelul lor este acela de a coborî basmul în realitatea sordidă…Eu personal am crezut multă vreme că îngerii şi sfinții nu pot fi despuiați de aureolă, dar când am văzut că numele lui Mihai Eminescu e azvârlit în noroaie şi e preaslăvit nevinovatul întru toate Marcel Blechter (nici pomeneală despre Ilarie Voronca, brăileanul fulgerat de nemurire!), am înțeles că revoluția din 1989 a fost una minoră şi lipsită de vrajă hipnotică. Apoi atacurile virulente la adresa lui Arghezi, Călinescu, Vianu, Eliade, mai târziu şi cele îndreptate împotriva lui Cioran, Eugen Ionescu etc. m-au întărit în credința că noaptea părerilor de rău va avea loc în România poate pese vreo cincizeci de ani. Şi când am văzut că şi zănaticii cu har din generațiile tinere – puțini, prea puțini – în loc să se revolte împotriva ticăloşilor, se trag în lături sau trăiesc desfătări închipuite mărunt, fluierând prin cârciumi ieftine, în speranța că se vor întrupa în flăcări de statura lui Esenin sau Nichita Stănescu, m-am aşezat temeinic în ideea că gluma proastă durează mult la români. M-am retras, firesc, în banca mea. „Un deştept la o masă de proşti pare cel mai prost”, repeta Păstorel o zicere pe care taică-su, avocatul Osvald Teodoreanu, o auzise de la Mihai Eminescu, la Bolta Rece din Iaşi.

 

 

V.D.: După ton înțeleg că sunteți dezamăgit de multe şi mai ales de opinia publică.

 

 

Nu l-ai citit pe Pamfil Şeicaru. Marele gazetar spunea: „Prostia omenească se exprimă prin opinia publică”.

 

 

V.D.: Atunci să ne întoarcem la dvs: credința în ceea ce faceți a suferit modificări în ultimii ani?

 

 

F.N.: Nu, niciodată. Încep prin a vă spune că eu cred în bucuria cuvintelor, în roadele împerecherii lor neaşteptate şi niciodată în forța lor de convingere. Rareori în viață, în afară de Dumnezeu, pe scriitor îl mai ajută altcineva. Am iubit de cînd mă ştiu lectura, literatura de ficțiune, cuvintele. Ele, cuvintele, scapără năucitor la fiecare nouă descoperire de sensuri. În această privință limba română cunoaşte iluminări înfricoşător de frumoase. Uite colo, trandafirul de sub fereastra odăii mele de lucru. Astă iarnă îmi umplea clipele cu înserări de sugestie binzantină. Apoi s-a stins ca alcătuirile narative ale culorilor din asfințit. Acum arde din nou în nuanțe imperiale. E un destin şi o patimă. Pe mine mă însuflețeşte necontenit patima pentru lecturi. Dar adevărul e că harul de la Dumnezeu a făcut din mine scriitorul care sunt. O carte frumoasă mă face mereu la fel de fericit ca pe vremuri o sticlă de vin bun. Bibliotecile şi muzeele mi-au sporit necontenit puterea de a imagina deochiuri de legendă, miresme vechi – parfumul ce-l simt inițiații în vrăjile care au domnit într-o lume ce şi-a elucidat pretențiile şi închis sertarele.

 

 

V.D.: La ce lucrați?

 

 

F.N.: Sunt pe cale să isprăvesc volumul II al romanului „Asfințit de Europă, Răsărit de Asie”. Romanul ajuns acum a fi întregit definitiv va purta alt titlu: „Passa l’acqua” (Trece apa). Se va chema aşa, împrumutând numele celui mai ilustru cinematograf din oraşul Brăila, construit de un italian la începutul secolului trecut şi demolat după teribilul cutremur din 1977. „Passa l’acqua”, în sens de trecere eternă între malurile timpului, istorie românească încărcată de aluviunile morților violente, mereu grea de viață, divergențe, suspiciuni, frumuseți uluitoare. Dunărea – câteodată ca acqua semplice (apa simplă din Marele Palat al Apelor Dulci), altădată acqua alta (apă înaltă) – tinzând spre inima uraganului din tainele Europei şi mai ales ale Orientului. Curgere niciodată pe partea uitării, aventură, mister. Generația mea, şi mă refer aici numai la prozatorii ei, continuatoarea pe aceleaşi creste de sacrificii şi vis a generației care, imediat după război, ni i-a dăruit pe Eugen Barbu, Petru Dumitriu, Marin Preda, trei uriaşi, a marcat o noua izbândă în literatura română, indiferent ce spun denigratorii de profesie (şi sunt destui, pentru că mediocritatea ştie să fie ticăloasă în orice clipă dar mai vârtos când e plătită bine şi mângâiată pe burtă de cei ce urăsc visceral România).

 

 

V.D.: Un critic literar şi-a exprimat îngrijorarea că în prezent nu prea avem romancieri, învinuind generația tânără că „abuzează de literatură confesivă”. Sunteți de aceeaşi părere?

 

 

Întru totul. Şi cred că dispariția obiceiului de a porni cu proză scurtă, caracteristic mai tuturor prozatorilor români notabili, poartă vina acestei stări de fapt. Se adaugă, bine-nțeles, aroganța eseistică împrumutată din literaturi străine, coborârea în jurnalistica ieftină, lăcomia de a te amesteca, lipsit de vocație, în toate treburile lumii, de a desfigura istoria, de a desființa tradiția. Cu alte cuvinte, meseria de a fi prost din naştere. O schiță bună – gândiți-vă la Cehov, Maupassant, Caragiale, Sadoveanu, Hemingway, Fitzgerald etc. – te suie în leagănul gloriei. La fel ca un roman reuşit. Dar, vorba lui Balzac, pe care tinerii nu ştiu dacă-l mai citesc, e aproape imposibil de greu să scrii scurt. Uitați-vă la jurnaliştii tineri: se bat tătarii la gura lor printre clăbucii lăcomiei de bani. Am zis eu odată şi-mi pare rău că trebuie să mă citez: Doamne, ce iesle lungă si nici o unghie de Christos. Şcoala povestirii este absolut obligatorie pentru cine aspiră la gloria de prozator.

 

 

V.D.: Un cotidian central a pornit un demers care împarte şi scriitorii în două tabere: cei din „generația expirată” – în care sunteți inclus şi dvs., alături de alte nume mari – şi cei din „generația aşteptată”. Cum comentați?

 

 

F.N.: Toate generațiile expiră prin voia lui Dumnezeu. Eu scriu de aproape un deceniu că în lumea noastră nu mai trebuie admis la demnități publice nici un om peste 70 de ani. Prin urmare, sunt de acord, cel puțin parțial, cu nătângul care a afirmat acest lucru. Pe de altă parte, zic că poți fi tâmpit sadea la orice vârstă. Şi, mai mult ca oricând, la vârsta aşa-numitei senectuți (am verificat-o pe propria-mi piele). De aceea, insist ca oamenii trecuți de 70 de ani să nu mai fie puşi, prin lege, în funcții de decizie. Cu mine, unul, nu e nici un pericol, pentru că nimeni nu trage să mă facă mare, iar eu, la rându-mi, n-am ştiut, nu ştiu şi nu vreau să dau din coate. Şi nici n-am vrut vreodată. Cea mai frumoasă pagină a lumii: libertatea. Adevărul meu inestimabil rămâne iluzia. Militez pentru decăderea din dreptul de a decide, după vârsta de 70 de ani, ce felie de pâine i se cuvine celui care o taie, celui care o împarte şi, mai presus de toate, celui care, flămând, o aşteaptă cu mână tremurândă. Cred cu toată ființa că au năvălit în câmpul de bătaie fantomele secerişului roşu. S-au trezit urmaşii kominterniştilor şi au luat loc la masa ospățului elitiştii auto-proclamați. Iar o gloată fanatizată (vinovate – prostia moştenită din neam şi plocoanele de genul burselor în străinătate, dolarii strecurați pe sub mână, cheia de la casa Frumoasei Adormite care ni s-a refuzat tot timpul etc.) îi urmează în genunchi pe zeii pitici instalați de înaltele porți străine în decembrie 1989. Astăzi, oamenii de rând se împart în două categorii: cei mai mulți duc grija zilei de mâine, ceilalți trag să ajungă mai bogați decât sunt şi să comande. Somptuoasa, guşata oligarhie pe cale de formare. În viața mea am urât cumplit boierii (de altminteri, feudalismul încă mai dăinuie în România), dar am stimat mereu boieria care a lustruit inteligențele în salonul Capşa. Adică boierii spiritului. „Să se inventeze un parfum de Capşa”, cerea odinioară Ion Vinea. Dar Timpul n-a găsit nicicând de cuviință să-i asculte pe cei ce idealizează trecutul. Trăim o situație ciudată. S-au adunat în cete indivizi însetați de putere – infatuații fără operă, curviştinele regalist-fandosite, fătucile culturale şi amanții cu predispoziții homo, tot atât de talentați ca piciorul scaunului ăstuia, dar infinit mai inculți, care urăsc România cu înverşunare, domesticiți la limba română de nişte vânători de şoareci care se cred intelectuali. Corifei de mâna a doua şi a şaptea, cu părinți ce s-au hrănit cu caimacul de pe kvasul servit la halbă în hotelurile Kominternului şi cu kumîs mongolo-sovietic. Fiii kominterniştilor sosiți pe tancuri şi care azi ne găuresc cu insulte, ca şi cum noi, nu ei, am fi pus căcat pe clanță, îşi hrănesc emulii cu spuma de şampanie porno şi îi îndoapă cu brânzita lor ranchiună. Toți netalentații care se dau literați fără să fi scris o carte notabilă dau buzna cu sulița în mână împotriva celor care au creat literatura română. Jaf cu mâna armată. Secerişul roşu continuă. Sarcina lor intelectuală îți dă fiori de gheață pe şira spinării. Mai cu seamă pentru că sunt urmați de o cohortă de proşti şi inculți.

 

 

V.D.: A fost influențat destinul literaturii de criza pe care a traversat-o societatea românească după 1990? Cum?

 

 

Sigur că da. Şi este încă influențat. Marile răsturnări din lume (revoluțiile din 1789 şi 1917) au zguduit temeliile omenirii. Revoluția română din ’89, păstrând proporțiile, a cutremurat conştiințele, a sfărâmat tabuuri, a răsucit destine. Încă n-avem decantarea ei deplină. Tineretul, mai ales, nu i-a înțeles străfulgerările şi s-a repezit doar spre venele fosforescente ale belşugului ce străluceşte în Occident. Gunoaiele au inundat fluviul. Teribila încremenire a societății instaurate de comunism a explodat şi lava nemulțumirilor s-a schimbat în ură. Până în 1989, uram o familie. Apoi am început să ne urâm grupat, sfârşind prin a ne urî cu o putere ieşită din comun unul pe altul. Ne-am vândut şi hainele de pe noi, cum spune un străin, pentru o mână de iluzii, ajungând, citez din acelaşi autor, să nu mai ştim cine pe cine vânează, asemenea unei insecte care, pătrunzând în floarea unei plante carnivore, în loc de nectar şi-a descoperit acolo moartea.

 

 

V.D.: Ce relații mai aveți astăzi cu Uniunea Scriitorilor?

 

 

Nici una. Cu preşedintele Nicolae Manolescu mă întâlnesc, foarte rar, la câte o şedință a Academiei Române. De altminteri, nici ceilalți scriitori nu cred că dau ochi cu domnia-sa, întrucât dl. Manolescu, numit ambasador al României la UNESCO, locuieşte, şi trebuie să mărturisesc că pentru asta îl invidiez, la Paris. Cu dl. vicepreşedinte Varujan Vosganian nu m-am văzut niciodată în ultimii 10 ani. Acum ştiu că e şi ministru al Economiei şi Finanțelor. Felicitări! Dar nu văd cum domnia-sa poate dirija şi economia țării, şi organizația Uniunii Scriitorilor. Îmi pare rău, dar eu sunt ferm convins că nu se va mai naşte în România niciodată un preşedinte de Uniune care să-i stimeze şi să-i slujească pe scriitori aşa cum a făcut-o Zaharia Stancu. Scriitorii trebuie să fie atenți, când votează, pe cine votează. Dacă vor să mai existe ca breaslă. Mi se pare însă că statul şi-i doreşte răspândiți prin nimicnicia pustiului.

 

 

V.D.: Citiți literatură scrisă de scriitorii tineri? Aveți un nume preferat?

 

 

F.N.: Citesc enorm de mult dar sunt foarte selectiv. Iar prozatori tineri români citesc rar şi numai când îmi sunt recomandați de colegii lor pe care-i cunosc. Din păcate, publicațiile literare s-au schimbat, aproape fără excepție, în tejghele ale scandalului. Mulțumesc, m-am lăsat de mult de fumat. M-am lăsat de multe: de vinurile Moldovei, de femeile făcute din miresme şi flori sălbatice. Sunt plin de tăcerile visului şi lopătez în gând aurul grâului de odinioară. Singura mea bucurie este să mă trezesc în ora când dorm ierburile şi suspină pământul şi să-mi amintesc scriind: a fost odată…

 

 

Dialog realizat de Viorel Dinescu
București, aprilie 2009