Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Gloaba

Gloaba

 

 

Concursul Național de Literatură „Ioan Slavici”

 

Premiul I, Secțiunea Proză scurtă

 

„Hai mă’ Victore că ț-ai mâncat mălaiu’! Parcă așa se zice, ț-ai trăit traiu’, ț-ai mâncat mălaiu’!” Ilie Luci îi scoase calului traista din cap cu toate că pe fundul ei mai rămăsese o mână de grăunțe. Victor își scutură capul uriaș de câteva ori, ca și cum așa s-ar fi purificat de atingerea omenească. Bărbatul îl dezlegă de la iesle cu gesturi șovăielnice și îl lovi cu palma peste șold… „Hai, că azi i ziua cea mare.” Amorțit, calul păși rar și greu, tulburând aerul cald și îmbâcsit al grajdului. Copitele îi răsunară sub tavanul scund ca niște doage sparte. Trecu totuși pragul înalt, ca un somnambul, ridicându-și copitele la milimetru peste lemnul rotunjit de-atâtea intrări și ieșiri, dar în mijlocul curții se opri. Încă ronțăia nepăsător, îndesat, ca o râșniță, grăunțele ce-i rămăsese între măsele.
Nu se luminase de ziuă. Câteva stele parcă-și rătăcise calea, se coborâseră pe pământ, și scăpărau, unele în undele reci ale Someșului, altele în păienjenișul întunecat al răchiților. Și în liniștea de mormânt a nopții bătrânului i se păru că un șobolan uriaș roade undeva sub grinda cerului.
Bărbatul își scăpă a doua oară palma peste crupa animalului și murmură: „Hai”. Încet, împlântându-se când într-un picior, când în altul, calul se apropie de locul în care știa că e halăul. Lângă fântână se opri. Bărbatul se apropie și el de fântână, învârti întunericul, și-l turnă la picioarele calului. Scobitura din fundul bușteanului începu să sclipească. Calul își băgă vârful buzelor în oglinda vineție a apei. Ilie Luci se rezemă de fântână, ostenit, și începu a cerceta îndelung făptura de lângă el de parcă atunci o vedea întâia dată. În întuneric calul nu mai părea nici atâta de bătrân, nici bolnav, dar Ilie Luci îi ghicea, totuși, pielea roasă și lipsită de strălucire (ce-l făcea una cu cerul negricios coborât până în bătătura lui), ciolanele mari și țepene, oasele ce împungeau crupa și greabănul, capul mare cât o doniță, coama rară și lânoasă, șira spinării deșelată, copitele cât lopata.
Ilie Luci se învârti de câteva ori pe după animal parcă nedeplin lămurit de ceea ce vedea. Din când în când se căuta cu degetele sub cureaua lată și scorțoasă și apoi tușea. Tușitul acela îl dădea de gol și pe el: era slab și osos ca Victor. Numai ochii, din când în când, îi mai scăpărau în întuneric, vii și isteți.
„Multă apă mai sorb caii ăștia”, își zise, văzând cum dispărea apa sub botul animalului. Calul, ca și cum ar fi sărutat o oglindă, abia atingea luciul apei cu buzele groase. Nu se auzea decât o sorbitură ușoară, monotonă, dar apa se împuțina de parcă ar fi supt-o cineva cu o pompă. Oglinda din buștean dispăru curând. Bătrânul se uită iar la ciolanele animalului și gândi: „Nu bănuiește nimic. Al dracului animal. Cum zic toți că simt, că știu dinainte. Că animalu’, ca și omu’, simte, presimte, știe. Știe pe dracu’! ”
Dinspre Măgura Mare cerul începuse să se albească.
Îi potrivi calului căpăstrul după urechi și Victor își scutură capul și mai nemulțumit decât întâia dată. Apoi bătrânul îl trase cu greu, cu înjurături, în drum. Se uită în dreapta, în stânga, și o luă de data asta spre locul de unde înmugurea lumina.
Măgura Mare, cu silueta-i ascuțită, se năștea neagră din cer.
Cocoșii începură să cânte.
„’Neața nea Ilie. Încotro, așa, cu noaptea-n cap?”, îi strigă de pe cealaltă parte a drumului o umbră grăbită, poate un vecin, cu o veselie pe care Ilie Luci nu o înțelese. Și nu răspunse. Porni la drum. Se uita înainte și pășea. Și Victor îl urma, bocănind rar pe asfalt. Trop, trop,…
Mergeau spre răsăritul soarelui și siluetele li se subțiau înghițite de lumină.

În dreptul abatorului nea Ilie se oprise brusc. Tocmai atunci soarele țâșnise de după Măgură. Din inerție calul dădu cu botul în coastele bătrânului, apoi se opri, parcă spășit. Bătrânul voi să-l înjure dar lumina îl orbise. Sprâncenele și pleoapele i se încrețiră și i se îndesară peste umerii obrajilor. Și-n aceeași clipă simți un miros rânced, de sânge, de hoit și de urină. Strâmbă din nas, buzele i se contopiră desenând silnic linia suferinței și fața bătrânului apăru ca o mască îndurerată – o față albă, de orb chinuit de lumină.
Când deschise din nou ochii, întâi, văzu doar niște filamente argintii, tremurând în întuneric. Apoi, încet, încet i se lămuri toată priveliștea. Tot prundul dintre abator și râu era presărat de intestine vineții și sticloase, burduzane purulente și piei de animale cu sânge închegat pe ele – o stranie materie vitroasă scânteind în soare. Din loc în loc bălțile luceau ca niște oglinzi însângerate. Patru siluete nepământene se căzneau cu mișcări mecanice, sincronizate, să adune amestecul de mațe și lumină în grămezi fosforescente. În lături pândeau cu priviri fixe niște jigodii zbârlite ce păreau mai degrabă hiene decât câini. Fiarele mai îndrăznețe apucau câte-o încâlcitură de intestine și o târau până sub răchiți. Celelalte năvăleau. Trăgeau, unele, într-o parte, altele, în alta. Mârâiau. Își rânjeau colții. Se crâmpoțeau. Chelălăiau. Clefăiau din fălci, încercând să prindă totul dintr-o îmbucătură și să înghită lumina. Mai aproape, doi bărbați, cu șorțuri scorțoase ce scăpărau în ritmul mișcărilor, încărcau, la fel, ca niște roboți, aceeași materie ciudată într-un camion. Altul, pe marginea digului, arunca, când și când, câte-un burduzan purulent pe Someșul scânteietor. Toată valea de la abator în jos sclipea ca un giuvaer și puțea ca un hoit.
Când tocmai se hotărî să pornească, auzi niște strigăte sălbatice. Întoarse capul și văzu de cealaltă parte a străzii, peste gardul înalt, de scânduri, capete de vaci, cu ochi imenși, holbați, bulucindu-se zadarnic, și câteva țevi groase, de fier, ridicându-se și coborându-se, tăind văzduhul ca niște fulgere. Din când în când se auzea câte-un icnet scurt și, apoi, un pocnet înfundat, de lovitură grea. Victor se încordă, ciuli urechile, fornăi, iar pe sub piele începură a-i juca niște gâlme albăstrui. Prinse a tropoti pe loc de parcă-l frigea pământul sub copite. „Hooo, măăă! No, no, stăi locului! Ț-o șî sărit lenea!”. Bătrânul rostise însă aceste vorbe fără convingere. Apoi scuipă printre dinți: „Criminalii!”
Nu apucă să-și sfârșească gândul când se dădură la o parte, cu scârțâit prelung, cele două porți de scândură și văzu cum trei bărbați trăgeau, opintit, cu lanțurile petrecute peste umăr, o vacă moartă, neagră, cu coarnele rupte, cu capul zdrobit. O trecură drumul spre clădirea părăginită a abatorului. După ei urmară alți bărbați, trăgând altă vacă neagră cu capul zdrobit. Apoi alții. Dar lui Ilie Luci i se păru că aceiași bărbați, cu aceeași vacă neagră, cu aceleași coarne rupte, și aceeași țeastă zdrobită, treceau, iar și iar, prin fața lui.
Omul și calul stăteau în drum și se uitau la acest convoi de oameni și vaci ce nu se mai sfârșea. Și din fundul curții tot răsăreau, ca ieșind din pământ, bărbați mărunței cu vaci mititele care, legați unii de alții, tot urcau spre ei și, pe măsură ce se apropiau, tot creșteau, tot creșteau.
Bătrânului i se păru că visează.
La un moment dat, când bărbații cu vaca neagră trecură din nou pe lângă el, unul din aceștia îi strigă: „N-o unde-l mai duci, nea Ilie, adă-l încoace la tata. Nu te mai chinui! Scăpați amândoi mai ieftin…”
Ilie tresări. Parcă numai când auzise cuvântul „amândoi” se dezmeticise și, uitându-se a doua oară, văzu că șirul de oameni și vaci dispăruse. Nu mai venea nimeni, nu mai trecea nimeni. Și nici bărbatul acela care-i vorbise nu se mai zărea. Smuci calul de ham și mormăi: „Hai, Victore, că nu-i de noi aici!”, apoi, și mai încet, pentru sine „De nici unu’ din noi…auzi, amândoi…amândoi…”.
Altădată nea Ilie i-ar fi spus acelui bărbat vreo două, nu era el omul să tacă. Dimpotrivă, toată lumea îl știa bun de gură și ciufalnic. Nu-i scăpa nimic. Dar acum tăcuse. Inexplicabil.
O luă la pas fără să mai privească înapoi. Vroia să se îndepărteze cât mai grabnic de acel loc. Și calul îl urmă ascultător.
Când ajunse la circa veterinară se opri din nou. Părea nehotărât. Văzu umbra veterinarului dincolo de geam, i se păru că în sticla geamului străluceau un fel de licurici, și trase de curea. „Hai, Victore, că și ăsta-i criminal.”
Ajunse la răscruce, în mijlocul satului, și rări pasul, neștiind încotro s-o ia. Parcă nu mai cunoștea satul, ulițele, care încotro duceau. Totul părea încâlcit și străin.Clădirile își pierduseră formele și culorile de odinioară. Atunci din market ieși val-vârtej o vânzătoare strigând: „Doamnă, doamnă, v-ați uitat ficații!” Și ținea ficații moi, vineții, parcă lichefiați, într-o pungă de plastic, tocmai sub soare. Ficații sclipeau. Altădată ar fi râs de s-ar fi prăpădit. Cum să-și uite doamna ficații?! Dar vederea materiei fleșcăite, umede și strălucitoare, îl îngrețoșă. Îi aduse aminte de prundul plin de mațe și burduzane sticloase. Nea Ilie își pipăi pântecele în partea stângă, sub cureaua strânsă, tocmai sub coastă, acolo unde îl înțepa de multă vreme. Își apăsă burta moale ca un aluat, căutând durerea. Apoi văzu că, într-adevăr, o doamnă se întoarce din drum și, cu zâmbet rușinat, ia punga din mâna întinsă a vânzătoarei: „Mulțumesc. Nu mai mi-i bun capu’. Am îmbătrânit…”
Atunci nea Ilie o apucă spre cimitir.
„Te mai duci nea Ilie la Ileana? Dumnezeu s-o ierte că mai putea trăi. Câți ani o avut? Da’ cu calu’ ce faci?”, „Lasă-l Irină, că-i năcăjit, nu vezi?!”
Bărbatul legă calul la poarta cimitirului de răstignire, tocmai de picioarele lui Hristos. Altădată ar fi zis: „Victore, stăi aici două minute și te închină că am treabă. Mă întorc degrab…”, dar acum nu-i dădu animalului nici o explicație. Altădată și-ar fi făcut negreșit și cruce, dar acum nu-și aducea aminte de nimic. Se pierdu printre morminte iar Victor se întinse spre un smoc de iarbă.

Dezlegă calul și coborî din nou spre centru. Parcă mintea i se mai limpezise dar acum nu-și putea lua gândul de la Ileana lui. Mai mult se chinuise cu citostaticele acelea. Otrăvuri! Și de fiecare dată după ce le făcea îi venea să moară, nu alta. De multe ori și zicea „Eu nu le mai fac, mai bine să mor!”. Dar când treceau cele două săptămâni întreba: „Mâine mergem la Cluj? Ați sunat-o pe doctoriță?”. Și mergeau. Un an și ceva tot sperase și tot atâta deznădăjduise. Spitale, doctori, asistente, perfuzii… Parcă le văzuse iar pe toate, acolo, în cimitir, moșnegii aceia în pijamale șifonate cu pungile și mațele de plastic după ei, pășind încet, când pe hol, când printre morminte, doctorița în halat alb care întruna intra și ieșea, intra și ieșea – ba o zărea intrând într-un salon, ba răsărea de după o cruce de piatră,… Și mirosul de spital, de crizanteme, de orez cu pulpe de pui, de iarbă zdrobită… O vedea întinsă pe cearșafurile albe, cu mâna abandonată peste dunga de fier a patului, cu privirea înfiptă în punga aceea transparentă, de plastic, ce spânzura de un stativ ce semăna cu o cruce subțirică de fier. Din pungă cădea, când și când, un strop ca de apă. Și ea privea la stropul acela ca și cum de el ar fi depins toată viața ei. Cu vremea trupul ei se albise, devenise aproape străveziu, ca o apă, iar tuburile subțiri, ce ieșeau din venele ei și urcau până în pungă, parcă-i erau prelungiri firești ale corpului. Apoi el vedea alt salon. Și alt salon. Vedea tot spitalul și peste tot femei și bărbați cu mâinile răstignite peste dunga patului, cu venele transparente, plutind prin saloane, cu ochii pironiți la picături de apă…Îl cuprindea groaza. Spitalul îi părea mai înfricoșător decât cimitirul… Dar iarăși, să nu fi luat otrăvurile, nu se putuse. Să stai și să aștepți? Acasă, în patul acela uriaș, de două persoane? Ce să aștepți? Și-apoi să te acuze cineva că n-ai făcut tot….La sfârșit nici n-o mai cunoșteai, acolo, în patul cel mare, de acasă, în care nu mai aștepta decât morfina. Patul, de la o vreme, părea că se tot lățește și nici nu mai aveai loc în casă de el, iar ea, tot scădea, și scădea, se topea sub pături. Parcă era o fetiță bătrânită peste noapte. Parcă era fata lui, nu nevasta.Așa o vedea în fiecare noapte, în vis: întinzând mâinile acelea incolore, sparte de perfuzii, cu degetele subțiri rășchirate spre cer sau spre el sau spre altcineva, cine mai putea știi?, dar lui i se părea că degetele vin și tot vin, mistuitor, spre el, și o auzea strigând: „Ajutați-mă! Ajutați-mă! Vă rog, ajutați-mă!”, „Ce să fac Ileană? Cum să te ajut?”, striga el în vis iar ea nu-i spunea niciodată cum să o ajute, ci îi spunea întruna: „Ajută-mă! Ajută-mă!”Apoi, auzea horcăitul acela, al morții, până se trezea. Și când se trezea parcă horcăia și el o vreme.
Dar în cimitir până la urmă se liniștise, îi păruse că e mai multă pace acolo decât oriunde altundeva pe pământul ăsta. Și nici nu-i venise să plângă, nici măcar să se roage, și, nu știa de ce, dar sub pământul acela cu flori și iarbă, parcă nici nu mai era nevasta lui. Ileana lui nu putea fi sub pământ, ci altundeva.
O luară spre capătul din jos al satului. Spre Cetate. Acolo, când era copil, mergea cu tatăl său pentru a duce caii bătrâni ori pe aceia care își rupseseră vreun picior. Întâia oară, când Suru, calul cel tânăr, își rupsese piciorul stâng, de dinainte, el îl întrebase, nu o dată, ci de câteva ori, pe taică-su, că, de ce nu-i leagă lui Suru piciorul în atele, ca să se vindece, ca la oameni. „Un cal cu piciorul rupt nu-i mai bun de nimic, așa să știi, decât de salam!” Atunci nu înțelesese nicidecum de ce un cal cu piciorul rupt, dar vindecat, totuși, nu mai e bun decât de salam. Și cum se face salamul dintr-un cal? Și îl vedea pe Suru cum se transformă într-un salam uriaș, cu ochi și cu copite. Și mai întrebase atunci, dar tot nu primise nici un răspuns, de ce omul, totuși, mai e bun și cu piciorul rupt, iar calul, nu? Și de ce nu se face, la o adică, și din om salam?…
Dar tatăl său niciodată nu făcuse salam din caii bătrâni ori bolnavi. Doar gura fusese de el. Îi ducea acolo, Pe Cetate. Acolo parcă era un loc de cinste. Un fel de loc sfințit, ca al mănăstirilor ridicate sus, în munți, lângă cer. Nici nu s-ar fi mirat dacă, într-o zi, suind acolo, ar fi dat cu ochii de o mănăstire.Dar și așa, fără mănăstire, era mai frumos și nobil, să mori acolo, decât să-ți dea Mirciulică a lu’ Șuiha cu țeava în cap, decât să-ți arunce burduzanu’ pe prund și să te înfulece câinii, decât să te facă salam și să te mănânce domnii.
Sau, câteodată, îi dădea la urs – așa zicea tatăl lui, că-i dă la urs, mai bine să te pape Moș Martin. Adică îi lăsa, departe, în pădure, să umble brambura până când dădea ursul de ei. Ori îi priponea în pădure.
Îi ziceau Pe Cetate pentru că acolo (se povestea în sat), a fost cândva o cetate cu ziduri groase și turnuri de piatră. Acum însă nu se mai vedea nimic decât niște râturi înverzite din care ici-colo mai pleznea câte-o piatră albicioasă și lunguiață, ca o coastă de animal. Parcă hergheliile de oase nu mai aveau loc sub pământ. Și dădeau să iasă afară. Însă, în mijlocul poienii, era un puț de foraj părăsit. Cei de la IPEG, cândva, făcuseră prospecțiuni, dar nu dăduseră nici de aur, nici de zinc, nici de nimic. Era mare lucru că nu dăduseră nici de o cetate. Și acolo aruncau caii morți, în puțul acela adânc, căruia el niciodată nu-i văzuse fundul. Niciodată. În copilărie, de fiecare dată când ajungea acolo, stătea la gura puțului, se punea pe burtă, să nu amețească, și, Doamne ferește, să cadă, și căuta să scormonească cu privirea în adânc. Să zărească un os, o pieliță, ceva. Un roman, un cal sau un salam.Dar nu vedea niciodată nimic. Decât întunericul. Și când striga răsuna prelung a gol, a hău. Totdeauna striga. Dar numai după ce nu reușea să deslușească nici o mișcare, nici o ființă. Și atunci îi rămânea doar strigătul, doar el mai putea să-i dea o înștiințare despre cele de dincolo de ochiul negru. Și într-adevăr, când striga, odată cu ecoul parcă ceva ieșea din adâncuri. Glasul acela, ce-i părea încă al lui, venea totuși de dincolo, din altă lume, încărcat de mister. Uneori i se părea chiar că aude nechezat de cal. Dar erau copilării. Acum nu mai auzea nimic. Și doar dusese la puț de-a lungul vremii vreo cinci, poate șase, poate chiar șapte cai. Și nu văzuse și nu auzise nimic, niciodată. Decât un vâjâit de o secundă,două, trei, ca atunci când îi căzuse copilul de pe schelă, apoi o detunătură scurtă, înghesuită, depărtată. Și gata. Întuneric. Calu’ nu mai era. Parcă nici nu fusese vreodată. Nici un vaiet, nici un nechezat…

O vreme avuseră de mers lin, coborând pe șoseaua asfaltată. Calul tropotea în urma lui liniștit. Nea Ilie sufla mai greu decât el dar se gândea mereu cât e de prost animalul bătrân, că nu simte nimic. Din când în când îl lăsa pe Victor să pască și el se așeza pe un răzor de iarbă. Mașinile treceau în viteză.
„Unde te duci nea Ilie cu gloaba asta? Ai un foc?”
Băiețandrul oprise tractorul și sărise în iarbă, lângă el, dar nu-l observase decât acum, când îi vorbise. Căută în curea și întinse o cutie de chibrituri. Băiatul își aprinse țigara și, după ce trase primul fum, continuă cu un aer de om matur:
„Îl duci Pe Cetate?” Dar bătrânul se uita lung la el. „Da’ de ce nu l-ai dat la abator? Ți-era și aproape. Și-ți dădea ceva pe el.” Bătrânul se uită însă tot așa, rătăcit, la tânăr. Ce să-i dea? Cine? Pentru ce?Parcă nu pricepea ce vrea băietanul. „Ce ai nea Ilie? Ce nu zici nimic? Zice lumea că azi l-ai plimbat prin tot satu’. Ce vrei să faci cu el?”
Băiatul se uita și el, iscoditor, la bătrân dar cumva și furios, pentru că, iată, nea Ilie, nu vorbea cu el. Îi întinse chibritul înapoi căutând să înțeleagă ce-i cu moșu’. Îl cunoștea bine și niciodată nu-l văzuse așa. Dimpotrivă.
Bătrânul luă chibriturile la fel de absent cum le și dăduse. Le îndesă în curea. Stânjenit, băiatul sări în tractor dar când se așeză pe scaunul de plastic parcă, brusc, îmbătrâni și el. Apoi îi strigă, tare, ca să acopere huruitul tractorului: „Apoi du-l acolo, mă’ Ilie, că tot nu-i mai bun de nimic. Io ar cu tractoru’ ăsta cât cu o sută de cai…”

Când ajunseră la linia ferată o luară la dreapta, pe hogaș. Și începură să suie. Soarele era în înaltul cerului. Acum se vedea că și calul și bărbatul sunt bătrâni. Parcă îmbătrâniseră dintr-o dată. Se poticneau în câte-un bolovan și se opreau. Calul, îndeosebi, se lăsa tras, lungindu-și gâtul. Trupul masiv, greoi nu se clintea din pământ dar gâtul cu capul acela imens se tot lungea, se tot lungea, după brațul bătrânului. Și atunci Ilie Luci își amintea de bărbații aceia care tot trăgeau, la nesfârșit, o vacă neagră după ei.
Victor pornea cu greu, numai înjurat. Soarele ardea. Tot urcau și tot se opreau. Dar nu se potriveau la mers. Când bătrânul se oprea de la sine, Victor mai făcea un pas și-l împungea cu botul în spate. „No, gloabă, amu nu vrei să stai. Când e de mers, vrei să stai, și când i de stat … Te-ai învățat să dai cu botu!” Dar apoi calul se oprea cuminte, în spatele lui, parcă mulțumindu-i că s-a oprit. Bătrânul își pipăia de fiecare dată burta în partea stângă, sub curea. Căuta durerea și nu o găsea.El nu fusese niciodată la doctor și nici n-avea să meargă vreodată, da’ să nu-i spună lui cineva că de cancer de pancreas mai scapă cineva! Cu toate citostaticile și toți doctorii și toți profesorii lor! Își descheia tot mai larg cămașa la gât. Parcă se nădușea. La un moment dat își lepădase sub o tufă laibăru și cureaua. Acuma, în cămeșoiul alb, lung și desfăcut, pogorât sub genunchi, părea un condamnat ce mergea către locul osândei. Iar Victor se albise și el. Poate de spume.
Porneau iar și iar, încet, la pas, căutând îndelung, fiecare, unde să pună piciorul.
Când ajunseră în poiană și Ilie Luci călcă pe pajiște îl învălui iarăși liniștea aceea adâncă, de cimitir. Asta îl surprinse. Poate se bucura pentru că isprăvise drumul. Crezuse, într-o vreme, că n-o să mai ajungă. Adia un vânticel răcoros și mișca ierburile. Adierea asta îi aducea în nări o mireasmă cunoscută, aspră, parfumată, de munte. Cerul era albastru, spălăcit. Simți că i se dezleagă dintr-o dată limba. Voia să vorbească, ca altădată. Sta în picioare, tocmai pe buza puțului, dar fără spaima căderii pe care o avea în copilărie, și se uita în adânc, iscodind întunericul. Și vorbea:
„Pentru ce ai mai trăit și tu, Victore, pe lumea asta? Ai? Zi! Nu zici nimic? Toată viața ai tras, ai mâncat și ai băut apă multă. Uită-te aici, ia vino, vezi ceva, acolo, în fund?….”
Calul păștea.
„Măi Victore, tu crezi în viața de apoi? Ce crezi, mai există ceva? Ori atâta tot, puțu’ aesta, groapa asta, de nu-i vezi fundu’? Tu vezi ceva? Io nu văd nimic. Nici nu te interesează. Paști. Ce-o fi acolo jos? Strămoșii tăi? Da’ acolo sus?!Ai mei?… Voi, caii, vă mântuiți, măi? Păi tu ce păcate să fi făcut? Dacă vrei te spovedesc eu. Ne spovedim unul altuia, ce zici?
Te temi de moarte? Nu te temi, văd. Nici de judecată, nici de vămi, nici de draci, nici de focu’ veșnic. De nimic. Ești cam prostuț. Sărac cu duhu’.O gloabă. Bine-o zis băietanul. Păi dacă nu simți nimic, dacă n-ai nici o presimțire, ești o gloabă! Mă și enervezi. De-mi vine să te pocnesc. Numai că nu am cu ce. Am venit cu mâna goală. Nu mi-i bun nici mie capu’ ca la doamna cu ficații…”
Și dintr-o dată bătrânul începu a râde.
„Ești liniștit în fața morții ca părintele Ghedeon. Păi nici tu n-ai făcut păcate, ai mâncat mălai și ai băut apă. Ai postit, ai tras din greu. Și ce-ai câștigat? Raiu’ ăsta negru și fără fund?!
Nu simți nimic? Chiar nimic? Să fiu al dracului de n-aș vrea să fi fost și io ca tine. Mai bine aș fi fost cal. O gloabă, ca tine! O viață de cal! Să nu simt nimic.
Știi ce, să-ți pară bine că nu te-am lăsat pe mâna lu’ dom’ primar. Că amu erai salam. Nici pe mâna veterinarului. Că ăla te-ar fi umplut de citostatice. Și nici la urs nu te-am dat…deocamdată…
Măi Victore, omul se crede mai deștept decât toți. Dar e prost, al naibii de prost Tâmpit de-a dreptul! Asta e! Ți-ai trăit traiul, ți-ai mâncat mălaiul. Dacă zice așa se crede deștept, filozof, dar tot neghiob moare…Dacă el știe că mănâncă mălai până pocnește face pe deșteptul…
Tu, Victore, chiar nu simți nimic?!…Ești o gloabă…Hai, vino mai aproape, pare că se aude ceva acolo, în fund…Vezi? Parcă-i o mănăstire albă. N-auzi cum bate toaca? Ești amu și surd? Hai mă încoace…Lasă păscutul că tot acolo ești…”
Începu iar a râde. Dar cu putere. Cum râdea el de obicei. Și din puț se auzi, tot așa, o îngânare de râs. Și parcă un clopot depărtat.
„Și-auzi, tâmpitu’, că el ară cu gloaba cela de tractor cât cu o sută de cai… Și, proasta dracului, că și-a uitat ficații!”
Și iarăși râse, după cum îi era felul. Și râse și cineva din puț.
„Bine că nu și-a uitat pancresul!..Gloaba!.”
Din adânc i se răspunse prelung: Gloaabaaa….
Iar calul, în spatele lui, păștea liniștit.
Spre seară, un cal alb, cu coamă lânoasă, murdară, plină de scaieți, străbătea satul, tropotind leneș pe asfalt. Părea pierdut. Sătenii se uitau după el ca după o ciudățenie. Mașinile, tractoarele, bicicliștii îl ocoleau. Bufetarii, cu mustăți de spumă și halbele înțepenite în aer, îl cântăreau cu ochi de negustor turmentat. Mă, asta nu-i gloaba lui nea Ilie? Ea e. Nu e ea, așa cal prăpădit avea nea Ilie? Unde-i prăpădit, tu nu vezi ce mare e, ce coamă, ce copite, ce greabăn, ce linie a, a …a spinării, sau cum îi zice, ia zii tu. Calul se oprea din când în când de parcă ar fi prins din zbor întrebările, nedumeririle, părerile, ori certitudinile oamenilor. Și părea că mestecă, triumfător, mălai. Ronțăia ca un șobolan. Și soarele asfințea. Oamenii își ștergeau mustățile de spumă și așezau halbele goale pe fața de masă, punând peceți rotunde, umede și brune, peste pătrățele mărunte, albe și cărămizii. Peste drum, badea Greasân, din turnul bisericii, trăgea, mecanic, clopotele de vecernie și, pe gemulețul îngust, se uita după cal. Hai măi, ba Greasâne, termină odată cu clopotele alea că prea ne tulburi! Clopotele se opriră. În liniștea serii se auzea ronțăitul șobolanului alb ce stătea în fața bisericii. Măi, nu mă nebuni, e Victor, da unde-i nea Ilie, cum lasă el calul singur prin sat?! Ce ți-am spus eu că e Victor! Uite, el știe că-i vecinu’ lui. Păi io l-am văzut azi dimineață cu el, îl ducea undeva, parcă la veterinar. Da de unde, lelea Irină zice că l-a văzut cu el suind la cimitir și că era cam supărat. Nu, n-a fost la cimitir, eu m-am întâlnit cu el, am oprit că n-aveam un foc, știam că moșu’ are totdeauna, și avea, mergea Pe Cetate cu gloaba asta, am stat și de vorbă, mult!, știi cum e nea Ilie, are mâncărime sub limbă, zicea că-l duce acolo unde i-a dus pe toți caii lui, și câte mi-a tot înșirat, abia am putut scăpa de el. Nu mai spune, muce cu buletin, și-atunci de ce vine calu’ singur acasă? Mucele cu buletin ridică din umeri. Ce s-o fi întâmplat cu nea Ilie? Dacă i s-o făcut rău urcând pe deal, știi ce pantă e Pe Cetate. Și eu l-am văzut, îmi cumpărasem niște ficăței, Și-o votcă nu ți-ai cumpărat, domniță?, și tocmai ieșeam cu ei din market când trecea cu calul, chiar m-am întrebat ce dorește să facă cu calul acela bolnav, de ce nu-l duce la veterinar sau la protecția animalelor, au și ei dreptul după o viață de muncă la o bătrânețe liniștită… Bărbații hohotiră. Auzi, bătrânețe liniștită, nici nea Ilie n-are așa ceva și cucoana vrea pentru cai. Ce știți voi, sunteți tineri, dar credeți că așa o să fiți totdeauna?, și dacă ești bătrân, și bolnav, și nu mai poți munci, și începi să mai uiți din când în când, desigur, lucruri mici, insignifiante, trebuie să-ți dea în cap? Ce insigne, cucoană, nu în cap, că eu m-am săturat de cât pocnesc toată ziua vacile între coarne, injecția, injecția, aia e!, sau cum îți place dumitale să zici, euthanasia! Hai noroc, coană Euthanasia!…
Victor, după ce străbătu agale tot satul, ca într-o plimbare, trecând prin fața bufetului, a marketului, și-a cabinetului veterinar, și-a abatorului, se opri în poartă, așteptând să-i deschidă cineva…După o vreme împinse poarta cu botul, cum îi era obiceiul.

La bufetul satului nea Ilie povestea, cu verva-i binecunoscută, acum potențată și de câteva sticle de bere și patru cinci păhărele de votcă, cum a auzit el, în fundul fântânii de Pe Cetate, herghelii întregi de cai. Parcă galopau acolo, sub pământ. La un moment dat s-au oprit toți, ori au plecat toți, nu știa, că s-a făcut liniște mare. Ș-o simțit o împunsătură în coaste. Victore, Victore, cu tălantu’ tău cu tot!, a apucat să strige. Ș-o căzut în puț. Și parcă tot cădea, tot cădea, tot cădea, de la o vreme parcă se săturase de atâta căzut. Ori poate nici nu mai cădea, numa’ el simțea așa.
Și, dintr-o dată, un armăsar alb, trebuie să fi fost armăsar alb, altfel cum?, a început a lovi inima pământului cu copita. Și se răsuna în hăul acela întunecat de parcă ba Greasân trăgea clopotul în dungă. Ca atunci când arde ori când e vreme grea.
Ș-atuncea s-a trezit. Și-ntradevăr, ba Greasân trăgea clopotul, da’ nu în dungă. De slujbă. Și și-a adus aminte că-i sfânta zi de duminică. Primul lucru ce l-a făcut a fost să meargă, așa, desculț, în izmene și-n cămeșă, la grajd. Să vadă, acolo-i Victor? Gloaba dormea lângă iesle. Poate visa și el cai verzi pe păreți. I-a pus o traistă cu mălai după cap și l-a cercelat. Ș-apoi, când ba Greasân o gătat cu clopotele, el și-a făcut o cruce mare. A ieșit din grajd și s-a bucurat. Tare faină era lumea asta! Tare faină!! S-a barbirit fain, așa cum făcea când trăia Ileana lui, numa’ că uite, și-a lăsat o țâr de mustață, de un deget, sub nas, cum îl vede pe taică-su în poza de pe părete, s-a pus la rând, cu cămeșa asta cu pene, ce că-i văduv?, ș-a mers la slujbă. Lui i s-a părut, cum n-a mai fost de mult la beserică, că-i Sfânta Zî de Paști. Numa ce nu-i venea să zică: „Hristos a înviat!”. După aceea o mers până la Ileana în deal. A plâns un pic. Și acuma, iată-l aici, sărbătorind Zâua Domnului. Da, tot se gândește să facă o cruce faină, de lemn de brad, și s-o ducă sus în poiană, s-o împlânte lângă puț. Acolo s-ar putea face și o mănăstire… Iar cu mizeria asta de la abator trebuie făcut ceva. Nu se mai poate. Acuma duhoarea asta pune stăpânire pe tot satu’. S-or îmbolnăvi cu toții, de n-or mai avea loc în spitale…Oricum, el nu mai pune gura pe salam în veacu’ veacului. Așa să știi…

Luni, de dimineață, un bătrân alb și un cal alb, mergeau spre soare și siluetele li se subțiau înghițite de lumină.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg