Edward Saïd

 

Edward Wadie Said (1935-2003) a fost un critic și teoretician literar, activist politic palestiniano-american și profesor de literatură la Universitatea Columbia, printre fondatorii studiilor postcoloniale1. Educat în canonul occidental la școli britanice și americane, Said și-a aplicat educația și perspectiva bi-culturală pentru a lumina sau clarifica lacunele culturale și înțelegerea politică între lumea occidentală și cea orientală, în special despre perpetuul conflict israelo-palestinian din Orientul Mijlociu; Principalele sale influențe au fost Antonio Gramsci, Frantz Fanon, Aimé Césaire, Michel Foucault și Theodor W. Adorno2. În calitate de critic cultural, Said este, desigur, cunoscut în întreaga lume pentru cartea Orientalism (1978), o critică a reprezentărilor culturale care stau la baza orientalismului – modul în care lumea occidentală percepe Orientul3. Modelul lui Said de analiză textuală a transformat discursul academic al cercetătorilor din teoria literară, critica literară și studiile din Orientul Mijlociu – modul în care academicienii examinează, descriu și definesc culturile studiate4. Ca text de bază, Orientalism a fost considerat controversat printre oamenii de știință specializați pe studii, filozofie și literatură orientale5. Teza orientalismului saidian propune existența unei „prejudecăți eurocentriste subtile și persistente împotriva popoarelor arabo-islamice și a culturii lor”6 care provine din tradiția lungă a culturii occidentale de imagini false, romanticizate ale Asiei, în general, și Orientului Mijlociu, în special, astfel de reprezentări culturale servind și continuând să slujească drept justificări implicite pentru „ambițiile coloniale și imperiale ale puterilor europene și ale Statelor Unite ale Americii”. De asemenea, Said a denunțat „malpraxisurile politice și culturale” ale regimurilor elitelor arabe conducătoare care au interiorizat reprezentări false și idealizate ale culturii arabe care au fost create de orientaliști anglo-americani7. Conform lui Edward W. Said: „În ceea ce privește Statele Unite, este doar o ușoară exagerare să spunem că musulmanii și arabii sunt văzuți în esență fie ca furnizori de petrol, fie ca potențiali teroriști. Foarte puțin din detalii, densitatea umană, pasiunea vieții arabo-musulmane au intrat în conștientizarea chiar și a acelor oameni a căror profesie este să raporteze lumea arabă. Ceea ce avem, în schimb, este o serie de caricaturi brute, esențiale, ale lumii islamice, prezentate în așa fel încât să facă acea lume vulnerabilă la agresiunea militară”8. Arta occidentală, susține Said în cartea sa, a denaturat Orientul cu stereotipuri și clișee de tot felul încă din Antichitate, ca în tragedia Perșii (472 î.Hr.), a lui Eschil, unde „protagonistul grec cade pentru că a perceput greșit adevărata natură a Orientului”9. Dominarea politică europeană a Asiei a părăsit chiar și textele occidentale cele mai obiective în exterior despre Orient, într-o măsură nerecunoscută de savanții occidentali care și-au însușit producția de cunoștințe culturale – munca academică de studiere, explorare și interpretare a limbilor, istoriilor și popoarelor Asiei, prin urmare, erudiția orientalistă implică faptul că „subalternii coloniali (poporul colonizat)” au fost incapabili să gândească, să acționeze sau să vorbească pentru ei înșiși, prin urmare sunt incapabili să-și scrie propriile istorii naționale10. În astfel de circumstanțe imperiale și imperialiste, savanții orientaliști din Occident au scris istoria Orientului – și astfel au construit identitățile culturale moderne ale Asiei – din perspectiva că Occidentul este standardul cultural suprem de imitat, norma de la care „exoticul și enigmaticul” orientalilor deviază11.
Cartea Orientalism a provocat multe critici la adresa lui Said în rândul academicilor și cărturarilor occidentali12. Orientaliștii tradiționali, cum ar fi Albert Hourani, Robert Graham Irwin, Nikki Keddie, Bernard Lewis și Kanan Makiya, au suferit consecințe negative, deoarece orientalismul a afectat percepția publicului asupra integrității lor intelectuale și a calității erudiției lor orientalist(ic)e13. Istoricul Nikkie Keddie a afirmat că opera critică a lui Said cu privire la domeniul orientalismului a provocat, în disciplinele lor academice: „Câteva consecințe nefericite… Cred că a existat o tendință în domeniul [studiilor] din Orientul Mijlociu de a adopta cuvântul orientalism ca o «înjurătură generalizată», referindu-se în esență la persoanele care iau o poziție «greșită» în disputa arabo-israeliană sau la persoanele care sunt considerate «prea conservatoare». Nu are nimic de-a face cu faptul că sunt buni sau nu la disciplinele lor. Deci, orientalismul, pentru mulți oameni, este un cuvânt care înlocuiește gândirea și le permite oamenilor să respingă anumiți savanți și lucrările lor. Cred că e prea rău. Poate că nu a fost deloc ceea ce a vrut să spună Edward Saïd, dar termenul a devenit un fel de slogan”14. În volumul Orientalism, Said l-a descris pe Bernard Lewis (1916-2018), orientalistul anglo-american de origine evreiască, drept „o exemplificare perfectă a orientalistului din establishment a cărui operă se pretinde a fi un studiu obiectiv, liberal, dar este, în realitate, foarte aproape de a fi propagandă împotriva materialului subiectului”15. Totodată, Edward Said l-a acuzat pe Lewis că este un apologet sionist și un orientalist care a „înjosit” arabii, a denaturat islamul și a promovat imperialismul occidental16. Astfel, deși în 2007 Lewis a fost numit „cel mai important interpret al Occidentului din/ despre Orientul Mijlociu”17, alții au susținut că abordarea lui Lewis este esențialistă și generalizantă pentru lumea musulmană, precum și tendința sa de a reafirma ipoteze care au fost contestate de cercetări mai recente. La nivel politic, Lewis a fost acuzat de detractorii săi că a reînviat imaginea inferiorității culturale a islamului și că a subliniat pericolele jihadului18. Lewis a răspuns cu o critică dură a orientalismului, acuzându-l pe Said că politizează studiul științific al Orientului Mijlociu (și studiile arabe în special); neglijând să critice descoperirile savante ale orientaliştilor; și dând „frâu liber” părtinirilor sale19.
Johan Galtung
Termenul de imperialism cultural a primit o influență durabilă din partea matematicianului și sociologului norvegian Johan Galtung (n. 1930), considerat „părintele fondator al cercetării păcii și conflictelor”, în cartea sa Teoria structurală a imperialismului, publicată în 1971. Galtung descrie inițial imperialismul în general ca o relație de putere între o națiune centrală și o națiune periferică, în modelul lui Galtung, Centrul și Periferia se armonizează unul cu celălalt în puncte importante, în timp ce interesele dintre cele două diverg, sunt în dezacord, în plus, „contradicția internă în cadrul națiunii periferice este mai mare decât în ​​cadrul națiunii centrale”20. Dincolo de aceste trei criterii de definiție, Galtung descompune în continuare imperialismul în două mecanisme, cinci tipuri și trei faze, cele cinci tipuri de bază fiind: ​​imperialismul economic, politic, militar, de comunicare și cultural – și, spune Galtung, „nu avem nicio teorie care să sugereze că oricare dintre aceste tipuri este mai fundamental decât sau le precede pe celelalte”, mai degrabă, tipurile sunt „chiar convertibile unul în celălalt și trebuie să interacționeze pe deplin” în toate cele cinci dimensiuni ale acestui schimb inegal pentru un „imperialism perfect”21. În această perspectivă, violența directă sau amenințarea latentă a acesteia se retrage în măsura în care dominația culturală iese mai puternic din umbra teoriilor anterioare ale imperialismului22. Când aceste cinci tipuri sunt cântărite corect, rezultatul este un imperialism general care reprezintă „un instrument perfect al violenței structurale”, astfel, imperialismul cultural este situat în ierarhia conceptuală ca un tip aflat sub imperialismul general și violența structurală, care în sine conține subtipuri, de exemplu „imperialismul științific”23. În acest context, Centrul își livrează și predă cultura Periferiei (de exemplu, sub forma educației, științei, teoriilor, conținutului învățământului, canoanelor de valori sau estetizări și idealizări ca operă de artă, ficțiune, benzi desenate, film, muzică sau stil de viață), în ceea ce privește propria sa poziție de putere, este asigurată și, în același timp, oferă Periferiei „căutători de cultură” sau părților centrale ale acesteia o „promisiune legitimatoare de dezvoltare și participare pe baze inegale, însă”.
Gayatri Chakravorty Spivak
Auto-descriindu-se bombastico-emfatic și enervant ca o autoare „marxist-feminist-deconstructivistă”24, Gayatri Chakravorty Spivak a publicat un număr de lucrări așa-zis provocatoare, dar controversate, despre „moştenirea colonialismului”, incluzând cărți ca Can the Subaltern Speak?/ Poate vorbi subalternul? (1988), A Critique of Postcolonial Reason: Towards a History of the Vanishing Present/ O critică a rațiunii postcoloniale: Către o istorie a prezentului dispărut (1999) și Other Asias/ Alte Asii (2005)25. În lucrarea Poate vorbi subalternul?, Spivak critică reprezentările comune din Occident ale practicii Sati, ca fiind controlate de autori în afara participanților, în special de colonizatorii britanici şi liderii hinduşi, din această cauză, Spivak argumentând superficial că subalternul, referindu-se la comunitățile care participă la obiceiul Sati nu sunt capabile să se reprezinte pe ele însele prin propria lor voință, autoarea hindusă susținând că imperialismul cultural are „puterea de a descalifica sau de a şterge cunoştințele şi modul de educație ale unor populații care se află pe o treaptă mai joasă a ierarhiei sociale”26. În aceeași carte, neomarxista G. C. Spivak citează operele unor autori, unii care au influențat în rău omenirea, precum Karl Marx, în special, și Louis Althusser, dar la grămadă și pe Michel Foucault, Walter Benjamin, Jacques Derrida şi Edward Said, printre alții. În volumul ei, cu un titlu calchiat după Kant, A critique of Postcolonial Reason/ O critică a rațiunii postcoloniale, Spivak susține exagerat că filosofia occidentală are o istorie de excludere nu numai a subalternului ci, de asemenea, nu permite acestuia „să ocupe pe deplin spațiul unui subiect uman”27. Lucrarea spivakiană explorează modul în care cărțile majore ale metafizicii europene (de exemplu, Kant, Hegel) nu numai că tind să-i excludă pe subalterni din discuțiile lor, dar îi împiedică în mod activ pe non-europeni să ocupe poziții ca „subiecți pe deplin umani”28. În această carte, G.C. Spivak a lansat conceptul de „ignoranță sancționată” pentru „reproducerea și blocarea structurilor colonialiste”, acest concept denotând o tăcere intenționată prin „respingerea unui anumit context ca fiind irelevant”; un mod instituționalizat și ideologic de a prezenta lumea29. Spivak a inventat termenul de „esențialism strategic”, care se referă la un fel de solidaritate temporară în scopul acțiunii sociale, de exemplu, grupurile de femei au multe agende diferite care pot face dificilă colaborarea feministelor pentru cauze commune, „esențialismul strategic” permițând grupurilor disparate să accepte temporar o poziție „esențialistă” care le permite să acționeze în mod coeziv și poate fi „puternic înlocuitoare și perturbatoare”30. În discursurile susținute și publicate din 2002 încoace, Spivak a abordat problema terorismului și a atentatelor sinucigașe cu bombă, cu scopul de a pune capăt acestora din urmă, ea explorând și încercând să-și imagineze ce mesaj al unor astfel de acte sinistre „ar putea conține”, ruminând că „rezistența suicidară este un mesaj înscris în corp atunci când niciun alt mijloc nu va trece”31. Un critic precum Bernard Lewis a sugerat că acest tip de limbaj stilizat poate servi la „estomparea problemelor morale importante legate de terrorism”32. Cu toate acestea, Spivak a declarat în același discurs că: „Singura «teroare» sinucigașă constrânsă, dar voită, este în exces față de distrugerea templelor dinastice și violarea femeilor, tenace și puternic reziduală. Nu are banalitatea răului. Este informată de prostia credinței dusă la extrem”33.Totuși, feminist-neomarxista G.C. Spivak a fost adesea criticată pentru proza ori scriitura ei de-a dreptul criptico-eliptică34 și ininteligibilă. De pildă, teoreticianul literar englez Terry Eagleton deplânge faptul că, dacă societățile coloniale suportă ceea ce Spivak numește „o serie de întreruperi, o ruptură repetată a timpului care nu poate fi suturată”, cam același lucru este valabil și pentru propria ei proză excesiv de eliptică, ea însăși, deloc surprinzător, citește structura ruptă a cărții tocmai în acest fel, ca o „abatere iconoclastă de la practica savantă sau critică acceptată”35. Scriind pentru New Statesman, Stephen Howe s-a plans, la rândul său, că „Spivak este atât de uluitor de eclectică, atât de predispusă să juxtapună diverse noțiuni fără sinteză, încât să-i atribuie o poziție coerentă cu privire la orice întrebare este extrem de dificil”36.

 

 

Note
1 Cf. “Edward Said”, in Encyclopædia Britannica, Chicago, Encyclopædia Britannica, Inc. 16 February 2023 și Robert Young, White Mythologies: Writing History and the West, New York & London, Routledge, 1990, online.
2 Ian Buchanan, ed., “Said, Edward”, in A Dictionary of Critical Theory, Oxford, Oxford University Press, 2010, online.
3 Ferial Jabouri Ghazoul, ed., Edward Saïd and Critical Decolonization, American University in Cairo Press, 2007, p. 290; Shamoon Zamir (2005), “Saïd, Edward W.”, in Lindsay Jones (ed.), Encyclopedia of Religion, Second Edition, vol. 12, Macmillan Reference USA, Thomas Gale, pp. 8031–32 și Joachim Gentz (2009), “Orientalism/ Occidentalism, in Keywords re-oriented. interKULTUR, European-Chinese intercultural studies, Volume IV, Universitätsverlag Göttingen, p. 41.
4 Stephen Howe, “Dangerous mind?”, in New Humanist, Vol. 123, November/ December 2008, online și Edward W. Said “Between Worlds”, in Reflections on Exile, and Other Essays (2002), pp. 561, 565.
5 Mark Sherry, “Said, Edward Wadie”, in John R. Shook (ed.), Said, Edward Wadie (1935–2003), The Dictionary of Modern American Philosophers, Oxford, Continuum, 2010, online.
6 Keith Windschuttle, “Edward Saïd’s ‘Orientalism revisited’”, in The New Criterion, 17 January 1999, online.
7 Keith Windschuttle, op. cit., online.
8 Edward Said, “Islam Through Western Eyes”, in The Nation, 26 April 1980.
9 Edward Said (2003) [Reprinted with a new preface, first published 1978], Orientalism, London, Penguin Books, pp. 56-57.
10 Edward Said (2003), op. cit., pp. 38-41.
11 Ibidem, pp. 38-41.
12 Martin Kramer, “Enough Said (Book review: Dangerous Knowledge, by Robert Irwin)”, in meforum,org, March 2007, online.
13 Bernard Lewis, “The Question of Orientalism”, in Islam and the West, London, 1993. pp. 99, 118; Robert Irwin, For Lust of Knowing: The Orientalists and Their Enemies, London, Allen Lane, 2006 și “Said’s Splash”, in Ivory Towers on Sand: The Failure of Middle Eastern Studies in America, Policy Papers 58 (Washington, D.C., Washington Institute for Near East Policy, 2001), online.
14 Nancy Elizabeth Gallagher, Approaches to the History of the Middle East, London, Ithaca Press, 1994, pp. 144–145.
15 Edward Said (2003) [Reprinted with a new preface, first published 1978], Orientalism, London, Penguin Books, p. 315.
16 Edward Said (1997) [1981], Covering Islam: How the Media and the Experts Determine How We See the Rest of the World, New York, Random House, pp. xxx–xxxi.
17 James L. Abrahmson, “Will the West – and the United States – Go the Distance?”, in American Diplomacy, 8 June 2007.
18 Daniel König, “Arabic-Islamic Records”, in Arabic-Islamic Views of the Latin West: Tracing the Emergence of Medieval Europe, Oxford, Oxford University Press, 2015, p. 21.
19 Bernard Lewis, “The Question of Orientalism” (PDF), in New York Review of Books, 24 June 1982, online.
20 Johan Galtung, Eine strukturelle Theorie des Imperialismus, in Dieter Senghaas (Hrsg.), Imperialismus und strukturelle Gewalt, Frankfurt, 1972, S. 29–104. (orig. 1971).
21 Johan Galtung, op. cit., S. 29-104.
22 Ibidem, S. 29-104.
23 Ibidem, S. 29-104.
24 Bulan Lahiri, “Speaking to Spivak”, în The Hindu, Chennai, India, retrieved 9 December 2011, online.
25 Gayatri Chakravorty Spivak, Can the Subaltern Speak, 1988, online.
26 Ibidem.
27 G. C. Spivak, A critique of Postcolonial Reason, 1999, online.
28 Gayatri Chakravorty, A Critique of Postcolonial Reason: Toward a History of the Vanishing Present, Harvard University Press, 1999, online.
29 Dag Herbjørnsrud (10 May 2019), “Beyond decolonizing: global intellectual history and reconstruction of a comparative method”, in Global Intellectual History, 6 (5): 614–640.
30 Diana Fuss (1 July 1989), “Reading Like a Feminist”, in Differences, 1 (2): 85.
31 Martin Sugarman, “Breaking the codes; Jewish personnel at Bletchley Park” (PDF), in Bletchley Park, 6 October 2008, online.
32 Bernard Lewis, The Crisis of Islam: Holy War and Unholly Terror, New York, Random House Trade Paperbacks, 2004, pp. 3–4.
33 Martin Sugarman, op. cit., online.
34 Cf. “Clarity Is King – Eric Adler on Postmodernists’ Limpid Bursts”, in New Partisan, July 5, 2004 și “Death sentences”, archived 22 August 2019 at the Wayback Machine.
35 Terry Eagleton, “In the Gaudy Supermarket”, in London Review of Books, 13 May 1999, online.
36 Dinitia Smith, “Creating a Stir Wherever She Goes”, in The New York Times, 9 February 2002, online.